Accesul cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic (NCPP, O.U.G. nr. 43/2000, L. nr. 182/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 231/RC/2019

NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b), art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438 alin. (1) pct. 7, art. 442 alin. (2), art. 448 alin. (1) pct. 1; O.U.G. nr. 43/2000: art. 24, art. 26; L. nr. 182/2000: art. 73 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază în prealabil că, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. statuează în sensul că hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Prin urmare, acest caz de casare presupune ca inculpatul să fi fost condamnat deși nu există o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Înalta Curte constată că, în ceea ce îl privește de inculpatul B., instanța de apel a dispus achitarea pentru două infracțiuni, pentru alte două a dispus încetarea procesului penal, iar în ceea ce îl privește pe inculpatul A. a dispus achitarea pentru două infracțiuni, încetarea procesului penal pentru o infracțiune și a menținut condamnarea pentru infracțiunea de furt calificat a unui bun care face parte din patrimoniul cultural. Or, ceea ce se solicită de apărare pe calea recursului în casație este achitarea pentru infracțiunile pentru care s-a dispus încetarea procesului penal prin raportare la conținutul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., caz de recurs în casație ce vizează exclusiv o soluție de condamnare, ceea ce în speță, nu se regăsește decât în privința inculpatului A. pentru infracțiunea de furt calificat a unui bun care face parte din patrimoniul cultural.

Este adevărat că argumentele prezentate de recurenți în motivarea căii de atac extraordinare ar putea fi încadrate la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., respectiv „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”, în contextul în care în motivare se arată că în mod greșit s-a constatat intervenită prescripția răspunderii penale pentru săvârșirea unor fapte care, la data săvârșirii lor, nu erau prevăzute de legea penală, solicitându-se achitarea inculpaților.

Potrivit art. 442 alin. (2) C. proc. pen. „Instanța de recurs în casație examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casație”. Ca atare, instanța competentă cu soluționarea recursului în casație nu este abilitată să analizeze argumentele prezentate în cererea de recurs în casație decât în măsura în care acestea se încadrează în cazul de casare invocat prin cerere, fără posibilitatea de a face reîncadrarea motivelor expuse, din oficiu, în alt caz de casare.

Chiar și așa, analiza pe care ar putea să o facă Înalta Curte de Casație și Justiție din perspectiva acestui caz de casare și a tezei pusă în discuție prin prezenta cale extraordinară de atac este strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului de prescripție, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpaților prin hotărârea definitivă de condamnare și având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acestui termen, fără a putea examina dacă legea penală mai favorabilă a fost în mod corect identificată, după cum nici nu poate să cenzureze încadrarea juridică.

Pe de altă parte, Înalta Curte notează că susținerile recurenților presupun reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, astfel încât ele nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Criticile vizând netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul greșitei stabiliri a situației de fapt ori a eronatei evaluări a probatoriului nu pot fi cenzurate în actuala procedură, obiectul recursului în casație fiind limitat la chestiuni de drept, respectiv a susținerilor vizând neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților B. și A.

Punctual, critica recurentului B. privind lipsa tipicității infracțiunii de tăinuire sub aspectul laturii subiective, or, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „(…) Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. și care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.)” (Decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

De altfel, în cadrul definiției legale a infracțiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esențială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opțiunea legiuitorului ca prin sintagma „faptă prevăzută de legea penală” să se înțeleagă „orice faptă” – act de conduită, manifestare de voință exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată de norma penală.

Aceeași viziune reiese și din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., textul legal menționând distinct „fapta nu este prevăzută de legea penală” de „nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptei, fără posibilitatea de a reaprecia asupra elementelor constitutive ale laturii subiective deoarece aceasta ar presupune în mod necesar analiza probatoriul administrat.

În ceea ce privește criticile vizând infracțiunea prev. de art. 26 din O.U.G. nr. 43/2000, în sensul că fapta nu era incriminată la data săvârșirii infracțiunii, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că fapta obiectivă imputată inculpatului, aceea că în perioada 2001 – 2005, în mod repetat, a efectuat detecții și săpături neautorizate în situl arheologic „Sarmizegetusa Regia” împreună cu inculpații A., F., G., a fost în mod constant incriminată. Astfel, art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, al cărui conținut se regăsește în dispozițiile art. 92 (1) după republicare, prevede:

„Efectuarea de către persoanele fizice sau juridice neautorizate, conform art. 47, a unor detecții sau săpături în siturile arheologice constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și confiscarea detectoarelor.”, textul incriminator având corespondent în art. 26 din O.G. nr. 43/2000.

Astfel, art. 88 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., a modificat conținutul art. 26 din O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, imprimându-i următorul cuprins:

„Accesul cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă prevăzută la art. 5 alin. (13), constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”. Chiar dacă între elementele constitutive ale celor două infracțiuni apar deosebiri, fapta imputată inculpatului în materialitatea ei, întrunește elementele constitutive ale acesteia. De altfel, dispozițiile art. 24 din cuprinsul O.G. nr. 43/2000 în forma anterioară la care face referire inculpatul statuează în sensul că „Constituie contravenții, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni (…)”, or, așa cum am precizat fapta reținută în sarcina sa era incriminată de dispozițiile din Legea nr. 182/2000.

Ca atare, criticile recurentului apar ca nefondate și în ipoteza în care ar fi analizate prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Pentru aceleași considerente sunt nefondate și criticile recurentului A. privind infracțiunea prev. de art. 26 din O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național.

Cât privește motivele de recurs în casație invocate de aceluiași recurent privind greșita încadrare juridică a infracțiunii de furt calificat, acestea tind la reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator sub aspectul laturii subiective, chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanțiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări de o anumită gravitate, corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, așadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Prin urmare, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai poate constitui motiv de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

În analiza cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. invocat de inculpatul A., Înalta Curte constată, pe de o parte, că recursul nu a fost motivat sub acest aspect, iar, pe de altă parte, că pedeapsa aplicată, de 3 ani închisoare, se circumscrie limitelor legale, infracțiunea fiind pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Față de aceste considerente, în temeiul în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații B. și A. împotriva Deciziei penale nr. 254 din 23 martie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2008 .

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6), onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 157 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.