Abuz în serviciu contra intereselor publice și fals intelectual în formă continuată. Desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă (NCPP, VCP, L. nr. 78/2000, L. nr. 146/1997)

14 iul. 2020
Vizualizari: 1029
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 113A/2020

NCPP: art. 275 alin. (3), art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 396 alin. (10), art. 403 alin. (1) lit. c), art. 421 pct. (2) lit. b); VCP: art. 33 lit. a), art. 41 alin. (2), art. 145, art. 248, art. 289 alin. (1); L. nr. 78/2000: art. 13^1, art. 13^2; L. nr. 146/1997: art. 18, art. 19, art. 20

Pentru a pronunța o soluție de achitare, de condamnare sau de încetare a procesului penal, instanța trebuie să verifice, în cadrul cercetării judecătorești în cazul recunoașterii învinuirii – în condițiile art. 375 și art. 377 din C. proc. pen. -, toate probele care au servit drept temei de trimitere în judecată a unui inculpat. În urma operațiunii de verificare a probelor, în aceste condiții, instanța va putea evalua și aprecia care dintre acestea exprimă adevărul și le va putea reține, motivat, ca suport al hotărârii judecătorești de condamnare sau de achitare.

În cauză, prin rechizitoriul nr. x/2017 din data de 22.02.2017 întocmit de Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Timișoara, a fost trimisă în judecată inculpata A., magistrat judecător în cadrul Judecătoriei Ineu la data faptelor, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată (6 acte materiale), prevăzută de art. 248 din C. pen. din 1969 rap. la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și fals intelectual în formă continuată (6 acte materiale) prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969.

În actul de sesizare s-a reținut, în esență, că inculpata A., magistrat judecător la Judecătoria Ineu la data comiterii faptelor, a pronunțat în cursul anului 2011 un număr de șase hotărâri judecătorești prin care, în mod nelegal, s-a transferat în patrimoniul reclamantului din cauzele civile respective (S.C. „F.”S.R.L. Timișoara) dreptul de proprietate asupra a 254 parcele de teren situate în extravilanul comunei Zărand, județul Arad (respectiv 404,85 ha), care au făcut obiectul judecății, prin încălcarea și ignorarea normelor procesual civile imperative în ceea ce privește competența teritorială și fără ca, la dosar, să existe dovada plății taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar și, în felul acesta, s-a prejudiciat unitatea administrativ teritorială unde avea domiciliul/reședința/sediul reclamantul din cauze, prin faptul că nu s-au încasat la bugetul local (U.A.T. municipiul Timișoara) sumele corespunzătoare taxelor aferente, în cuantum de 39.802,87 RON. De asemenea, soluțiile din cauzele civile au fost pronunțate de inculpată în absența persoanelor care, în mod real, au avut calitatea de părți (titularii dreptului de proprietate din titlurile aferente) și a probelor necesare adoptării unor soluții juste, pronunțând astfel hotărâri contrare legii, prin care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra parcelelor de teren care au făcut obiectul judecății.

S-a mai reținut că aceste aspecte ar fi trebuit să conducă (pe cale de excepție) la anularea acțiunilor (pentru netimbrare), sancțiune prevăzută în mod expres de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 în vigoare la acel moment și la declinarea cauzelor la instanța competentă teritorial, respectiv Judecătoria Chișineu – Criș, în baza normelor prevăzute în C. proc. civ. în vigoare la acel moment. Au fost astfel încălcate prevederile relative la competență din C. proc. civ. în vigoare la momentul judecării cauzelor, precum și art. 18, 19 și 20 din Legea nr. 146/1997, care stabilesc faptul că plata taxei judiciare de timbru se face anticipat de reclamanții din dosar în contul unităților administrativ teritoriale unde își au domiciliul sau reședința și că instanța de judecată investită cu soluționarea cauzei procedează la determinarea cuantumului taxelor, în caz contrar acțiunile promovate urmând a fi anulate pentru netimbrare.

Totodată, s-a reținut în corpul sentințelor, în mod nereal, faptul că acțiunile sunt legal timbrate, că pârâții și reclamanții din cauze au calitate procesuală pasivă respectiv activă și că pârâții au avut în patrimoniul acestora dreptul de proprietate cu privire la parcelele de teren menționate în cererile de chemare în judecată. S-a mai reținut că pârâții din cauze au refuzat în prealabil încheierea contractelor în formă autentică îndeplinindu-se astfel condițiile prevăzute de art. 5 alin. (2) din Titlul X privind circulația juridică a terenurilor din Legea nr. 247/2005 pentru sesizarea instanței și pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract.

De asemenea, se menționează la finalul hotărârilor judecătorești că la pronunțarea hotărârilor părțile au renunțat la calea de atac, în condițiile în care în sentințe se reține că pârâții, deși au fost legal citați, nu au depus întâmpinări și nu s-a prezentat în instanță pentru a formula apărări, pronunțarea făcându-se în aceeași zi în care s-au judecat cauzele.

În acest mod hotărârile au rămas definitive și irevocabile și astfel s-a înlăturat orice posibilitate ca o instanță superioară să le cenzureze.

Prin rechizitoriul nr. x/2018 din data de 07.03.2018 întocmit de Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Timișoara, a fost trimisă în judecată aceeași inculpată sub aspectul săvârșirii acelorași infracțiuni în concurs real, de data aceasta câte 44 de acte materiale pentru fiecare în parte.

În actul de sesizare s-a reținut în esență că inculpata A., magistrat judecător la Judecătoria Ineu la data comiterii faptelor, a pronunțat în perioada 2009-2011 un număr de 44 hotărâri judecătorești prin care, în mod nelegal, s-a transferat în patrimoniul reclamantului din cauzele civile respective (S.C. „C.” S.R.L. Sântana) dreptul de proprietate asupra a 188 parcele de teren (în total 232,25 hectare) situat în extravilanul comunei Zărand, județul Arad, care au făcut obiectul judecății, prin încălcarea și ignorarea normelor procesual civile imperative în ceea ce privește competența teritorială și fără ca, la dosar, să existe dovada plății taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar și, în felul acesta, s-a prejudiciat unitatea administrativ teritorială unde avea domiciliul/reședința/sediul reclamantul din cauze, prin faptul că nu s-au încasat la bugetul local (U.A.T. orașul Sântana, județul Arad) sumele corespunzătoare taxelor aferente – 33.336,76 RON. De asemenea, soluțiile din cauzele civile au fost pronunțate de inculpată în absența persoanelor care în mod real au avut calitatea de părți (inclusiv titularii dreptului de proprietate înscriși titlurile de proprietate) și a probelor necesare adoptării unor soluții juste, pronunțând astfel hotărâri contrare legii, prin care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra parcelelor de teren care au făcut obiectul judecății. Cauzele civile au avut ca obiect prestație tabulară și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare.

Totodată, s-a reținut încălcarea acelorași prevederi legale mai sus expuse.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 11.04.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. x/2017 din data de 22.02.2018 al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Timișoara privind pe inculpata A. și a dispus începerea judecății.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 11.04.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. x/2018 din data de 07.03.2018 al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Timișoara privind pe inculpata A. și a dispus începerea judecății.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Ulterior, cele două dosare penale au fost conexate.

Din examinarea considerentelor hotărârii primei instanțe, rezultă că expunerea nu cuprinde motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză, în sensul dispozițiilor art. 403 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., instanța de fond limitându-se la preluarea din rechizitoriu a stării de fapt, fără a face o analiză concretă a probelor administrate în faza de urmărire penală.

În această ordine de idei, Înalta Curte reține că judecătorul fondului, după preluarea stării de fapt din actul de sesizare a instanței, a constatat că „faptele, astfel cum au fost descrise, precum și vinovăția inculpatei este dovedită în totalitate” (hotărârea atacată, fila nr. x, paragraf antepenultim).

Mai departe, judecătorul fondului a reținut că „raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016, se impune precizarea că inculpata, prin pronunțarea sentințelor civile mai sus arătate a încălcat prevederile art. 3^1 alin. (1) și (2), art. 18 alin. (1) și art. 20 alin. (1)-(2) și 3 din Legea nr. 146/1997 în vigoare la data introducerii cererilor de chemare în judecată care au făcut obiectul dosarelor susmenționate”.

În continuare, instanța de fond a reținut următoarele:

„Prin urmare, în toate dosarele menționate, fiind evidentă lipsa dovezii plății taxelor judiciare de timbru și timbru judiciar mobil, Legea nr. 146/1997 obliga instanța la determinarea cuantumului acestor taxe și la invocarea din oficiu a excepției lipsei timbrajului, excepție de procedură, peremptorie și absolută, vizând legala învestire a instanței, cu consecința inițială a punerii în vedere reclamanților să achite suma datorată până la primul termen de judecată, (ceea ce nu s-a întâmplat în niciunul dintre dosare) și anularea acțiunilor pentru netimbrare în caz de neconformare, potrivit disp. art. 3^1 alin. (1) și (2), art. 18 alin. (1) și art. 20 alin. (1)-(2) și 3 din Legea nr. 146/1997.

Inculpata a acționat cu intenție directă, prevăzând și urmărind ca prin pronunțarea sentințelor civile cu încălcarea legii privind determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar și neanularea cererilor de chemare în judecată netimbrate a produs un prejudiciu bugetului U.A.T.- Timișoara, U.A.T. Ineu, U.A.T. Sântana și a determinat obținerea ca folos necuvenit pentru reclamanți.

În același sens, în cadrul elementului material, Curtea constată și faptul că inculpata nu a procedat la verificarea competenței teritoriale în cadrul acțiunilor deduse judecății, soluționând cererile cu încălcarea normelor imperative din C. proc. civ. și reținând că este competentă să soluționeze cauza, deși terenurile ce făceau obiectul judecății aparțineau de comuna Zărand, din jud. Arad, localitate care făcea parte din competența teritorială a Jud. Chișineu Criș.

De asemenea, majoritatea pârâților aveau domiciliile în comuna Zărand sau mun. Arad sau alte localități ce nu erau arondate în raza de competență teritorială a Jud. Ineu.

Astfel cum mai sus am arătat, sub aspectul laturii subiective inculpata a săvârșit fapta cu știință, adică cu intenție directă cunoscând atât dispozițiile imperative referitoare la competența teritorială a instanțelor judecătorești cât și dispozițiile legii nr. 146/1997 referitoare la taxele judiciare de timbru și timbru judiciar (hotărârea atacată, fila nr. x).

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a analizat elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, din perspectiva Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, chiar dacă inculpata a uzat de procedura simplificată a recunoașterii vinovăției.

Astfel, manifestarea de voință a inculpatului de a fi judecat în procedura simplificată, deși necesară, nu este suficientă pentru declanșarea acesteia, legiuitorul configurând, în cuprinsul reglementării, condițiile de procedibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru admiterea solicitării și urmarea unei astfel de proceduri [art. 349 alin. (2) și art. 374 alin. (4) din C. proc. pen.], cadrul procesual în care o atare cerere poate fi formulată și, ulterior, soluționată (prin admitere sau respingere), forma pe care este necesar să o prezinte și mijloacele de probă ce pot fi administrate în ipoteza încuviințării ei de către instanță [art. 375 și art. 377 alin. (1)-(3) din C. proc. pen.], dar stabilind, deopotrivă, și efectele obligatorii în planul dreptului material pe care o asemenea conduită procesuală le determină [art. 396 alin. (10) din același cod].

În acest sens sunt și considerentele Deciziei nr. 754 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 199 din 22 martie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 375 alin. (2) din C. proc. pen. Astfel, în argumentare, instanța de contencios constituțional a arătat, printre altele, că „(…) recurgerea la procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii învinuirii presupune manifestarea de voință a inculpatului de a recurge la această procedură, precum și o recunoaștere în totalitate a faptelor reținute în sarcina sa. Cu toate acestea, simpla manifestare de voință a inculpatului de a recurge la procedura simplificată de judecată și declarația formală de recunoaștere a învinuirii nu conduc automat la aplicarea acestei proceduri și a unei pedepse în limitele prevăzute de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., instanța de judecată fiind cea care, verificând dacă probele administrate în faza urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, dispune urmarea sau nu a acestei proceduri” (paragraful 15).

Relevante, din acest punct de vedere, sunt și considerentele Deciziei nr. 4 din 11 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 546 din 03 iulie 2019, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., s-a stabilit că:

„În ipoteza în care instanța a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din C. proc. pen.”.

În motivare, instanța supremă a arătat, printre altele, că: „în noua codificare procesual penală nu este exclusă de plano posibilitatea pronunțării de către instanță a unei hotărâri de achitare în cazul în care judecata a parcurs procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, mai ales că nu există vreo prevedere legală care să interzică în mod expres o asemenea modalitate de stingere a acțiunii penale în situația dată”.

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 precitată, instanța de contencios constituțional a statuat că: „dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. (n.n. abuzul în serviciu) sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

Dispozițiile legale vizate direct de conținutul Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 sunt art. 246 din C. pen. din 1969, art. 248 din C. pen. din 1969, art. 297 din C. pen. și art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Decizia nr. 405/2016 produce efecte juridice, de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, în toate cauzele penale aflate pe rolul organelor judiciare, indiferent de faza sau etapa procesuală în care se află.

Aceasta înseamnă că, orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor obligații a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită de Curtea Constituțională în considerentele deciziei precitate (legislație primară – legi și ordonanțe sau ordonanțe de urgență).

Așadar, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reținută prin raportare la mențiuni sau obligații rezultate din: hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice, fișe de post etc.

Cerința esențială „prin încălcarea legii”, atașată elementului material al infracțiunii de abuz în serviciu, este o condiție care ține de tipicitatea faptei penale respective.

Aceeași condiție trebuie îndeplinită și în ceea ce privește fapta prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție – infracțiune asimilată faptelor de corupție – care, prin modul în care a fost incriminată, reprezintă o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu, iar din perspectiva clasificării normelor juridice, este o normă de trimitere, care se completează cu dispozițiile din legea penală generală. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.: „atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete”.

În aceeași ordine de idei, se constată că expunerea, ca parte componentă a oricărei hotărâri, nu cuprinde o delimitare între chestiunile de judecată, care sunt supuse exclusiv controlului judiciar al instanței civile, și chestiunile de apreciere a instanței, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, aspecte care trebuiau examinate prin prisma elementului material al infracțiunii de abuz în serviciu.

Ca atare, Înalta Curte constată că împrejurările expuse anterior fac imposibilă identificarea, de către instanța de apel, a limitelor învestirii sale cu calea de atac. În lipsa motivării sentinței, instanța de control judiciar nu poate analiza legalitatea și temeinicia hotărârii atacate.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, între garanțiile dreptului la un proces echitabil în înțelesul art. 6 din Convenție, se înscrie și obligația instanțelor de a-și motiva deciziile.

În sensul celor menționate este și jurisprudența instanței supreme, care a arătat că, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în special în cauza Boldea c. României (C.E.D.O., hot. din 15 februarie 2007), obligația de motivare a hotărârilor judecătorești impusă instanțelor naționale prin art. 6 paragraf 1 din Convenție, chiar dacă nu implică existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei instanței, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunțarea ei (Î.C.C.J., s.pen., dec. nr. 4222 din 25 noiembrie 2010, www.x.ro).

Conchizând, se constată că o motivare generală echivalează cu o nepronunțare asupra faptelor cu care prima instanță s-a considerat legal învestită și, implicit, cu o încălcare a obligațiilor prevăzute de art. 396, respectiv art. 397 din C. proc. pen.

În ce privește chestiunea invocată din oficiu de către instanța de apel în cadrul dezbaterilor, referitoare la omisiunea citării, în cursul judecății penale, a persoanelor care au avut calitatea de părți în cauzele civile în care inculpata a pronunțat hotărârile, se rețin următoarele:

În sarcina inculpatei s-a reținut săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată – 51 de acte materiale, prevăzută de art. 248 din C. pen. din 1969 rap. la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, pentru care a fost condamnată de către prima instanță la pedeapsa principală de 4 (patru) ani închisoare.

Prin raportare la natura faptei penale reținute, se constată că urmarea imediată a acțiunii care constituie elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice constă în crearea unei tulburări însemnate bunului mers al unui organ sau a unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 din C. pen. din 1969 sau a unei pagube în patrimoniul acesteia.

În consecință, având în vedere că subiectul pasiv al acțiunii incriminate de legiuitor nu este o persoană fizică, care să fi suferit o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ori prin îngrădirea folosinței sau exercițiului unuia dintre drepturile prevăzute de lege sau prin crearea unei situații de inferioritate prin fapta penală, se constată că nu se impunea citarea persoanelor care aveau calitatea de părți în dosarele civile.

Pentru motivele expuse, constatând că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra faptelor reținute în sarcina inculpatei prin actul de sesizare, în baza art. 421 pct. (2) lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, de inculpata A. și de apelantul E. împotriva sentinței penale nr. 577/PI din 20 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția Penală. Va desființa sentința penală atacată și va trimite cauza spre rejudecare la prima instanță, Curtea de Apel Timișoara.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelurilor vor rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.

Abuz în serviciu contra intereselor publice și fals intelectual în formă continuată. Desființarea sentinței penale atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță (NCPP, VCP, L. nr. 78/2000, L. nr. 146/1997) was last modified: iulie 13th, 2020 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.