Abuz în serviciu contra intereselor publice, contra intereselor persoanelor şi prin îngrădirea unor drepturi. Întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare

11 aug. 2022
Vizualizari: 1417
  • Legea nr. 78/2000: art. 13^2
  • NCP: art. 183
  • NCP: art. 275 alin. (6)
  • NCP: art. 297 alin. (1)
  • NCP: art. 309
  • NCP: art. 35 alin. (1)
  • NCP: art. 4
  • NCP: art. 5
  • NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
  • NCPP: art. 439 alin. (1) pct. 7
  • NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1

Prin sentința penală nr. 210 din data de 17 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Olt, printre altele, a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de către inculpatul A. și în temeiul prevederilor art. 386 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de abuz în serviciu asimilată infracțiunilor de corupție cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. și 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (6 acte materiale) și infracțiunea de luare de mită în formă continuată, (3 acte materiale), prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ambele în concurs real conform art. 38 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de abuz în serviciu asimilată infracțiunilor de corupție cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în vigoare la data săvârșirii faptei, raportat la art. 248 și 2481 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen. (6 acte materiale) și infracțiunea de luare de mită în formă continuată, (3 acte materiale), prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 în vigoare la data săvârșirii faptei, raportat la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.(1969) și art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen., ambele în concurs real conform art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 368/RC din 25 octombrie 2018)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Înalta Curte reține că, în esență, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. – hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală – se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, trebuie menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel.

În speță, recurentul A. și-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esență, că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală întrucât atribuțiile pretins încălcate sunt reglementate de acte normative secundare, iar nu primare, așa cum s-a statuat în Decizia nr. 405/2016 a instanței de contencios constituțional, cu atât mai mult cu cât unele dintre acestea au intrat în vigoare după emiterea adreselor de ridicare a popririlor, iar normele juridice primare a căror încălcare i se impută nu impun o anumită conduită unui funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în prezenta cauză, inculpatul A. a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond (soluție menținută în apel), printre altele, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu asimilată infracțiunilor de corupție cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., reținându-se, în esență, că acesta, în baza unei rezoluții infracționale unice, în perioada decembrie 2010 – august 2011, în calitate de șef administrație orășenească la Administrația Finanțelor Publice Corabia, cu încălcarea normelor legale incidente în cauză și a atribuțiilor de serviciu, la instigarea inculpatului B., administrator la mai multe societăți comerciale, a întocmit, semnat și ștampilat 6 adrese emise de AFP Corabia, comunicate la F. SA și G. SA, prin care s-a solicitat, în mod abuziv, ridicarea popririlor dispuse în conformitate cu prevederile legale pe conturile bancare deținute de respectivele societăți, permițând inculpatului B. să beneficieze în interes propriu de sumele de bani aflate sau intrate ulterior în conturile firmelor, cu consecința prejudicierii bugetului general consolidat cu suma totală de 2.839.307 RON.

Având în vedere că, potrivit art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu se va analiza doar dacă fapta, astfel cum a fost reținută de către instanțele inferioare, întrunește, în persoana condamnatului, toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare menționată.

Sub acest aspect, se observă că, potrivit art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen., infracțiunea de abuz în serviciu constă în fapta funcționarului public de a nu îndeplini un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu ori de a-l îndeplini în mod defectuos, în cadrul și în limitele atribuțiilor de serviciu, fiind necesar ca acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei să cauzeze o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, iar între fapta funcționarului public și rezultatul produs să existe legătură de cauzalitate. În plus, dispozițiile art. 309 C. pen. reglementează situația în care acțiunea sau inacțiunea mai sus menționată a avut consecințe deosebit de grave, acestea fiind reglementate de prevederile art. 183 C. pen.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”, statuându-se, astfel, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

În acest context, sfera atribuțiilor de serviciu în virtutea cărora funcționarului public îi incumbă obligația de a îndeplini anumite acte trebuie să își găsească o reglementare expresă în lege, ordonanță sau ordonanță de urgență a Guvernului, în situația neîntrunirii acestei exigențe conduita funcționarului neputând fi inclusă în sfera ilicitului penal.

Prin urmare, întrucât prin decizia Curții Constituționale, invocată de recurent, s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, restrângându-i-se sfera de incidență, Înalta Curte apreciază că, în măsura în care fapta săvârșită nu respectă tiparul stabilit de norma de incriminare în interpretarea dată de instanța de contencios constituțional, decizia menționată are caracterul unei legi de dezincriminare cu consecințele ce decurg din reținerea incidenței dispozițiilor art. 4 C. pen. În același sens, cu referire la efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei norme de incriminare, s-a pronunțat și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul instanței supreme în considerentele Deciziilor nr. 18/2016 și nr. 6/2017.

În aceste condiții, se constată că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reținută ca element material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu atunci când se raportează la mențiuni sau obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice etc., în esență, orice acte normative subsecvente legii sau documente interne ale angajatorului.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată, așa cum s-a reținut și în hotărârile ce formează obiectul căii extraordinare de atac că, din actele dosarului (filele x din Rechizitoriul nr. x/2014 din 3 decembrie 2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Craiova), rezultă că, prin actul de sesizare a instanței, i s-a imputat recurentului A. încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, referitoare la regulile, cazurile privind suspendarea, întreruperea sau încetarea executării silite și la executarea silită prin poprire; ale H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală; ale Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal; ale H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal; ale O.U.G. nr. 29/2011, precum și a Ordinelor nr. 1853/2011, nr. 1364/2007, nr. 1107/2012 ale Ministerului Finanțelor Publice, Ordinele nr. 1319/2009, nr. 1359/2009, nr. 1215/2012, nr. 1438/2009 și nr. 2289/2010 ale președintelui ANAF, precum și Ordinul nr. 2144/2008 al MEF.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Totodată, în cuprinsul deciziei atacate Curtea de Apel Craiova a reținut, în mod expres, că inculpatul A. a încălcat prevederile art. 148 și art. 149 din O.G. nr. 92/2003, referitoare la suspendarea, întreruperea și încetarea executării silite, precum și la executarea silită prin poprire.

Așadar, infracțiunea de abuz în serviciu pentru care recurentul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond (soluție menținută în apel), vizează încălcări ale legislației primare (art. 148 și art. 149 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală), acestea fiind menționate atât în rechizitoriu, cât și în hotărârile instanțelor inferioare.

Împrejurarea că atât în rechizitoriu, cât și în hotărârile pronunțate de instanțele inferioare se face trimitere și la legislația secundară nu este de natură a justifica concluzia incidenței deciziei instanței de contencios constituțional, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (dezincriminarea faptelor/faptele nu sunt prevăzute de lege), având în vedere că în legislația primară (legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență) sunt prevăzute obligații/îndatoriri fundamentale care revin funcționarilor publici ce își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și instituțiilor publice, iar detalierea/concretizarea acestora pentru fiecare funcționar/funcție intervine ulterior, prin intermediul actelor normative subsecvente legii (hotărâri de guvern, ordine al ministrului, norme de aplicare, etc.) ori a celor interne (ordine, ordine de serviciu, decizii, norme interne, fișa postului, etc.). De altfel, chiar în legislația primară se prevede, în mod frecvent, că urmează ca prin acte normative subsecvente din sfera legislației secundare să fie detaliate, printre altele, obligațiile/îndatoririle de serviciu ori profesionale ale respectivilor funcționari.

Așa fiind, în condițiile în care soluția de condamnare a recurentului A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu a fost cauzată de încălcarea legislației primare, respectiv a dispozițiilor art. 148 și art. 149 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, nu pot fi primite criticile apărării potrivit cărora ceea ce s-a imputat condamnatului a fost nerespectarea normelor juridice din legislația secundară (ordine ale MEF sau președintelui ANAF ori hotărâri de guvern), motiv pentru care nu este aplicabilă în cauză decizia nr. 405/2016 a instanței de contencios constituțional, și ca atare, fapta comisă de A. întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.

Deși cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al recurentului A. a susținut că fapta pentru care a fost condamnat clientul său nu este prevăzută de legea penală întrucât normele juridice a căror încălcare i se impută sunt reglementate într-o ordonanța de urgență, care nu reprezintă legislație primară, ci doar un act administrativ, Înalta Curte constată că în Decizia anterior menționată, Curtea Constituțională a statuat că „sfera actelor normative la care organele judiciare se pot raporta în aprecierea atribuțiilor de serviciu, ordonanțele Guvernului (inclusiv ordonanțele de urgență) nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material, și conțin norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii”. Mai mult, în actualul stadiu procesual, nu pot fi completate motivele pe care se întemeiază calea extraordinară de atac, a cărei analizare în faza admisibilității s-a realizat prin raportare la argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs în casație.

În raport cu toate aceste considerente, Înalta Curte constată că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat recurentul A. întrunește toate elementele de tipicitate prevăzute de legea specială, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de acesta împotriva deciziei penale nr. 385 din 20 martie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, și, având în vedere culpa sa procesuală, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiției, în conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen.

Sursa informației: www.scj.ro.

Abuz în serviciu contra intereselor publice, contra intereselor persoanelor și prin îngrădirea unor drepturi. Întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare was last modified: august 10th, 2022 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.