A treia generaţie de drepturi ale omului: omenirea în retragere şi crepusculul drepturilor universale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Extinderea drepturilor omului la domenii tot mai variate, în cadrul celei de‑a treia generații, a dus la o creștere a gradului de ambiguitate și la scăderea eficacității acestora. Drepturile moderne sunt adesea formulate într‑un mod care se poate dovedi prea vag sau general, ceea ce poate complica aplicarea lor practică și poate dilua semnificația lor fundamentală. În contextul în care drepturile sunt adesea enumerate și extinse în mod extensiv, riscul de a pierde claritatea și aplicabilitatea lor devine evident. Drepturile fundamentale, cum ar fi dreptul la libertate, dreptul la proprietate și dreptul la siguranță, sunt adesea considerate fundamentale și consubstanțiale ordinii juridice obiective. Într‑o societate ideală, aceste drepturi ar trebui să fie suficiente pentru a acoperi întreaga sferă a acțiunii umane, fiind încorporate ca principii fundamentale în legislația pozitivă. În practică, însă, aplicarea și protecția acestora pot fi complicate de reglementările detaliate și de extinderea continuă a drepturilor[1]. În ciuda intențiilor bine fundamentate de a extinde și proteja drepturile omului, expansiunea necontrolată a acestora poate duce la scăderea eficacității și la riscuri de confuzie și aplicabilitate redusă. Drepturile care sunt foarte detaliate sau care vizează domenii variate pot pierde din claritate și impact. De exemplu, drepturi precum accesul la un mediu curat sau drepturile culturale pot deveni prea generalizate și greu de aplicat în mod concret[2]. Ambiguitatea introdusă de drepturile extinse poate crea un teren fertil pentru abuzuri și manipulări de către puterea politică. De asemenea, atunci când drepturile sunt formulate într‑un mod vag sau general, poate fi dificil să se stabilească limite clare între drepturile individului și obligațiile colective sau interesele publice[3]. Pentru a contracara declinul și ambiguitatea drepturilor de a treia generație, este esențială concentrarea pe consolidarea drepturilor fundamentale și pe asigurarea aplicării lor coerente. Drepturile fundamentale trebuie să rămână principii clare și definibile care să ofere un cadru stabil pentru protecția și promovarea drepturilor omului în contextul actual[4]. Instituțiile juridice și politice trebuie să își asume responsabilitatea pentru protejarea drepturilor fundamentale și pentru asigurarea unei aplicări echitabile. Acestea trebuie să găsească un echilibru între protecția drepturilor și necesitatea reglementărilor pozitive, fără a compromite valorile fundamentale ale libertății și echității[5].

Drepturile din prima generație, cum ar fi libertatea și siguranța, sunt fundamentale pentru funcționarea unei societăți libere și democratice. Însă, dacă aceste drepturi sunt rezervate doar unei părți a populației sau dacă nu sunt însoțite de măsuri care asigură condiții minime de trai, atunci implementarea și protecția lor pot fi insuficiente. Drepturile din a doua generație se justifică astfel prin faptul că pentru a garanta drepturile fundamentale tuturor cetățenilor, este nevoie de intervenția statului pentru a oferi acces egal la resursele esențiale[6]. Pentru ca drepturile fundamentale din prima generație să fie efective pentru toți cetățenii, este necesar ca statul să se implice activ în furnizarea de educație, sănătate și asistență socială. De exemplu, dreptul la educație le permite oamenilor să își dezvolte potențialul și să își exercite libertățile în mod eficient. Fără un acces adecvat la educație, dreptul la libertate și la participare poate fi compromis pentru cei mai defavorizați[7]. Dreptul la educație nu este doar un drept în sine, ci și un mecanism prin care drepturile fundamentale ale individului sunt protejate și extinse. Educația contribuie la capacitatea individului de a‑și exercita libertățile fundamentale, de a participa în mod activ la societate și de a beneficia  e oportunități economice și sociale. Fără educație adecvată, multe persoane ar putea fi excluse de la exercitarea eficientă a drepturilor lor fundamentale[8]. Dreptul la sănătate este strâns legat de dreptul la siguranță. O stare precară de sănătate poate afecta serios capacitatea unei persoane de a trăi liber și de a participa în mod activ în societate. Accesul la o îngrijire medicală adecvată contribuie la protejarea siguranței fizice și psihologice, asigurând că persoanele nu sunt constrânse de probleme de sănătate care le‑ar putea limita libertățile fundamentale[9]. Asistența socială joacă un rol esențial în protejarea dreptului la securitate. Acest drept include protecția împotriva riscurilor economice și sociale care pot amenința stabilitatea vieții unei persoane. Sistemele de asistență socială ajută la prevenirea sărăciei și la asigurarea unei rețele de siguranță pentru cei vulnerabili, ceea ce este crucial pentru exercitarea liberă și sigură a drepturilor fundamentale[10].

Cea de‑a treia generație de drepturi ale omului reprezintă o extensie a drepturilor fundamentale, având ca scop să abordeze problemele globale și colective care sunt esențiale pentru bunăstarea umană în contextul unei societăți interconectate. Totuși, în ceea ce privește fundamentarea lor juridică și aplicabilitatea practică, există anumite provocări și critici importante. Pentru ca un drept să fie considerat juridic, trebuie să includă patru elemente esențiale: titularul dreptului, adică persoana sau grupul care beneficiază de acest drept; obiectul dreptului, care se referă la conținutul efectiv al dreptului respectiv; opozabilitatea, ce descrie modul în care titularul dreptului îl poate revendica și împotriva cui; și sancțiunea, care constă în măsurile disponibile pentru a asigura respectarea dreptului. În cazul drepturilor din a treia generație, aceste elemente nu sunt întotdeauna clar definite sau aplicabile[11]. Drepturile precum dreptul la un mediu curat sau dreptul la pace sunt adesea formulate la nivel colectiv, ceea ce complică identificarea unui titular individual. Aceste drepturi sunt adesea revendicate de state sau organizații internaționale, dar nu întotdeauna de indivizi în mod direct[12]. Drepturile de a treia generație sunt criticate pentru ambiguitatea lor. De exemplu, dreptul la un mediu curat poate varia în funcție de interpretare, iar dreptul la pace poate însemna diferite lucruri în contexte diferite[13]. Mecanismele prin care aceste drepturi pot fi invocate sunt adesea neclare. Este incert cine poate fi acuzat de încălcarea acestor drepturi și în fața cui pot fi revendicate. Drepturile colective nu sunt întotdeauna protejate de instanțele internaționale sau naționale în mod direct[14]. Mecanismele de sancționare pentru încălcarea acestor drepturi nu sunt întotdeauna bine definite. Spre exemplu, cine este responsabil pentru aplicarea sancțiunilor pentru poluare sau pentru conflicte?[15] Este dificil de definit dacă un „drept la pace” implică măsuri specifice de prevenire a conflictelor, neutralitate sau dreptul la război de autoapărare. Lipsa de claritate în aceste definiții face aplicarea și protecția acestui drept complicată[16]. Protecția mediului se intersectează cu dreptul la dezvoltare economică, ceea ce poate duce la conflicte între interesele economice și necesitatea de a proteja mediul. De asemenea, definirea și aplicarea standardelor de mediu sunt variabile și complexe[17]. Dezvoltarea economică poate intra în conflict cu protecția mediului sau alte drepturi colective. Există întrebări despre cum se poate măsura și implementa acest drept fără a compromite alte drepturi fundamentale[18].

Drepturile din prima generație, cum ar fi dreptul la libertate, dreptul la siguranță și dreptul la proprietate, sunt fundamentale pentru protejarea autonomiei individuale. Aceste drepturi sunt esențiale pentru funcționarea unei societăți liberale și democratice, asigurând că indivizii pot trăi fără constrângeri nedrepte și fără pericole imediate pentru integritatea lor personală[19]. Drepturile din a doua generație, care includ drepturi economice, sociale și culturale, extind protecția oferită de drepturile fundamentale pentru a include aspecte esențiale ale bunăstării și dezvoltării individuale. Dreptul la educație, sănătate și asistență socială sunt exemple de drepturi care sprijină accesul echitabil la resurse și oportunități, contribuind la creșterea calității vieții și la reducerea inegalităților[20]. Drepturile din a treia generație, cum ar fi dreptul la un mediu sănătos, dreptul la pace și dreptul la dezvoltare, sunt adesea criticate pentru că abordează probleme globale și colective care nu se aliniază întotdeauna cu principiile drepturilor fundamentale tradiționale. Aceste drepturi sunt importante și justificate, dar sunt percepute uneori ca fiind mai abstracte și mai greu de aplicat în practică decât drepturile individuale fundamentale[21]. Drepturile din a treia generație nu sunt întotdeauna clare în ceea ce privește titularii, obiectul, opozabilitatea și sancțiunile asociate cu acestea. De exemplu, dreptul la un mediu sănătos poate fi dificil de definit și de aplicat, având în vedere divergențele dintre dezvoltarea economică și protecția mediului[22]. Deși drepturile din a treia generație sunt adesea considerate mai puțin fundamentale decât cele din prima și a doua generație, ele nu trebuie neglijate. Într‑adevăr, drepturile de a treia generație pot fi complementare și pot sprijini protecția drepturilor fundamentale într‑un context globalizat. De exemplu, un mediu  urat și pacea pot fi esențiale pentru exercitarea deplină a drepturilor fundamentale, cum ar fi dreptul la viață și libertatea personală[23]. În loc să se considere că drepturile din a treia generație sunt un substitut pentru drepturile fundamentale tradiționale, ele ar trebui să fie integrate în ordinea juridică pozitivă. Drepturile globale pot fi incluse într‑un cadru  legislativ și instituțional care le asigură protecția fără a diminua importanța drepturilor fundamentale. Acest lucru necesită un echilibru între drepturile individuale și colective, precum și un sistem juridic care poate să abordeze aceste probleme într‑un mod coerent și eficient[24].

Extinderea continuă a drepturilor omului, în special către domenii noi și abstracte, poate conduce la inflație de drepturi, unde importanța și aplicabilitatea fiecărui drept pot fi diluate. Aceasta poate duce la confuzie în aplicarea și protejarea drepturilor fundamentale și poate slăbi eficacitatea sistemului juridic în protejarea drepturilor esențiale. Extinderea drepturilor poate duce, de asemenea, la utilizarea acestora în moduri care nu sunt întotdeauna aliniate cu valorile democratice fundamentale. Drepturile pot fi canalizate pentru a susține cauze care nu sunt în concordanță cu spiritul democratic și pot influența negativ echilibrul între libertate și ordine[25].

Drepturile care vizează generațiile viitoare aduc în discuție dileme legate de echilibrul dintre interesele actuale ale indivizilor și beneficiile pe termen lung pentru societate. Este adesea dificil pentru indivizi să își sacrifice bunăstarea imediată în numele unui viitor incert, mai ales când nu există garanții clare că eforturile vor aduce efectele dorite. Termeni precum „popor” și „umanitate” sunt de asemenea criticați pentru că sunt prea generali și abstracți. Aceștia pot fi folosiți de regimurile autoritare pentru a‑și justifica măsurile opresive sub pretextul că acționează în numele unui bine mai mare. În acest context, conceptul de bine comun poate fi folosit pentru a diminua sau încălca drepturile individuale[26]. Regimurile autoritare pot utiliza concepte vagi precum „binele comun” pentru a justifica măsuri care limitează libertățile individuale. Când drepturile sunt extinse în mod neclar sau fără un cadru juridic bine definit, există riscul ca acestea să fie manipulate pentru a servi interesele unui regim sau grup de putere în detrimentul drepturilor individuale. Sacrificiul individului pentru binele generațiilor viitoare este o temă complexă. Individul poate fi reticent să se sacrifice în numele unui viitor incert, iar îndoielile cu privire la viabilitatea sacrificiului sunt firești. Este important ca măsurile care vizează viitorul să fie echilibrate și să ofere beneficii reale și palpabile pentru prezent, pentru a putea fi acceptate de individul contemporan[27]. Pentru a evita abuzurile și pentru a asigura că drepturile sunt aplicate într‑un mod echitabil, este esențial ca măsurile care vizează viitorul să fie bine justificate și să fie supuse evaluărilor periodice. Trebuie să existe un echilibru între nevoile și drepturile actuale ale indivizilor și obiectivele pe termen lung. În mod ideal, drepturile și măsurile care vizează viitorul ar trebui să fie concepute astfel încât să nu compromită drepturile fundamentale ale indivizilor. Responsabilitatea pentru viitor trebuie să fie echitabil distribuită și nu ar trebui să implice sacrificii disproporționate pentru indivizii din prezent[28].

Viitorul nu poate fi realizat prin sacrificii care compromit bunăstarea prezentului. Concentrarea pe îmbunătățirea vieții actuale, prin abordarea problemelor sociale, economice și de mediu, poate crea o fundație solidă pentru un viitor prosper. Acest principiu este legat de ideea că investițiile în prezent – în educație, sănătate, justiție socială și mediu – sunt esențiale pentru asigurarea unui viitor sustenabil. Sacrificiile actuale care nu sunt bine fundamentate pot duce la perpetuarea unor cicluri de suferință și inegalitate: drama umană va naște dramă și răul va zămisli rău. Abordările care vizează îmbunătățirea condițiilor de viață și justiția socială în prezent contribuie la prevenirea acestor cicluri negative și la crearea unei fundații solide pentru dezvoltarea viitoare. Pentru a construi un viitor sustenabil, este crucial să ne concentrăm asupra bunăstării imediate a indivizilor. Drepturile fundamentale, cum ar fi accesul la educație, sănătate, locuință și justiție, trebuie asigurate pentru a îmbunătăți condițiile de trai ale oamenilor acum și aici. Acest lucru nu doar contribuie la dezvoltarea individuală și colectivă, ci stabilește și un precedent pozitiv pentru generațiile viitoare. Viitorul nu trebuie să fie văzut ca un rezultat al sacrificiilor prezente, ci ca o continuare a eforturilor de a îmbunătăți condițiile de viață actuale. Abordarea reflexivă a problemelor și adaptarea constantă la schimbările sociale și economice contribuie la construirea unui viitor mai echitabil și mai prosper. Implementarea unor politici și practici care promovează bunăstarea și echitatea în prezent va crea o bază solidă pentru evoluția pozitivă a societății. Drepturile fundamentale, cum ar fi dreptul la libertate, siguranță și proprietate, sunt esențiale pentru construirea unei societăți echitabile și prospere. Aceste drepturi trebuie protejate și promovate pentru ca toți cetățenii să aibă oportunități egale și să fie protejați împotriva abuzurilor. Este important să existe un echilibru între nevoile și drepturile imediate ale indivizilor și obiectivele pe termen lung. Abordările care integrează perspective pe termen lung în deciziile și politicile de astăzi contribuie la dezvoltarea unui viitor mai echitabil fără a compromite bunăstarea prezentă. Construirea unui viitor bun începe prin crearea unei vieți bune în prezent. Focalizarea pe îmbunătățirea condițiilor de trai actuale, protejarea drepturilor fundamentale și evitarea sacrificiilor nejustificate sunt esențiale pentru dezvoltarea unei societăți prospere și echitabile. Abordările pragmatice și reflexive, care se concentrează pe bunăstarea actuală și pe echilibrarea intereselor imediate și viitoare, contribuie la crearea unei fundații solide pentru un viitor sustenabil. În acest sens, aplicarea principiilor drepturilor omului trebuie să fie bine fundamentată și adaptată pentru a asigura nu doar protecția și promovarea drepturilor fundamentale ale individului, dar și pentru a construi un viitor mai bun pentru toți.

Echilibrul între individualism și comunitarism este esențial pentru asigurarea unei societăți armonioase și funcționale. Conceptul de drepturi ale omului, în special în contextul celor din prima și a doua generație, trebuie să țină cont de complexitatea relațiilor dintre individ și colectivitate, iar a treia generație de drepturi poate complica această dinamică. Analiza acestei relații este crucială pentru menținerea unui echilibru care să sprijine atât libertatea individuală, cât și binele comun. Drepturile din prima generație, care se concentrează pe libertatea individuală, dreptul la viață, libertatea de exprimare și protecția împotriva opresiunii, sunt fundamentale pentru protejarea demnității și autonomiei fiecărei persoane. Aceste drepturi stabilesc limitele acțiunilor statului și asigură libertatea de a trăi fără interferențe nejustificate. Drepturile din a doua generație, care includ dreptul la educație, sănătate și asistență socială, sunt esențiale pentru asigurarea unui standard minim de trai și pentru promovarea echității sociale. Aceste drepturi implică responsabilitatea activă a statului pentru ca toți cetățenii să beneficieze de resursele și oportunitățile necesare pentru dezvoltarea lor completă. Ambiguitatea drepturilor din a treia generație, care vizează concepte precum dreptul la un mediu sănătos și dreptul la pace, poate conduce la utilizarea acestor drepturi pentru a justifica sacrificii ale drepturilor individuale. De exemplu, protejarea mediului sau promovarea păcii ar putea fi utilizate pentru a restricționa libertățile individuale sub pretextul unui bine general. Pentru a evita sacrificarea individului în numele unor concepte vagi, este important să găsim un echilibru între individualism și spiritul comunitar. Aceasta înseamnă să protejăm drepturile fundamentale ale individului, în timp ce recunoaștem și promovăm responsabilitățile și beneficiile colective. Contradicțiile dintre drepturile individuale și colective nu sunt de excluziune, ci de interdependență. Drepturile individuale (de exemplu, dreptul la libertate) și drepturile colective (de exemplu, dreptul la educație) trebuie să funcționeze în armonie pentru a crea o societate justă și echitabilă. Unități ale contrariilor permit coexistența acestor drepturi și contribuie la o dezvoltare echilibrată a societății. Așa cum s‑a subliniat, individul trăiește o luptă între tendința spre izolare și dorința de integrare în comunitate. Această dinamică reflectă și echilibrul necesar între drepturile individuale și responsabilitățile față de comunitate. Într‑o societate echilibrată, aceste două tendințe se armonizează pentru a sprijini dezvoltarea completă a fiecărui individ. Pentru ca drepturile omului să fie aplicate în mod echitabil și eficient, este important să se recunoască interdependența drepturilor individuale și colective. Legislația și politicile trebuie să integreze atât protecția drepturilor fundamentale, cât și măsuri care sprijină binele comun. Societățile trebuie să reflecteze în mod constant asupra modului în care sunt implementate drepturile și să adapteze politicile pentru a răspunde provocărilor emergente. Abordările flexibile și reflexive permit ajustarea echilibrului între individualism și comunitarism în funcție de schimbările sociale și economice.

* Articol extras din lucrarea Diana Dănișor, Gheorghe Dănișor, Filosofia drepturilor omului. O critică a modernității, Ed. Universul Juridic, București, 2024.

[1] J. Raz, The Morality of Freedom, Oxford University Press, 1986, pp. 92-97.

[2] C.R. Sunstein, The Second Bill of Rights: FDR’s Unfinished Revolution and Why We Need It More Than Ever, Basic Books, 2004, pp. 100-105.

[3] S. Holmes, Passions and Constraints: On the Theory of Law and Politics, University of Chicago Press, Chicago, 1995, pp. 54-60.

[4] N. MacCormick, Legal Reasoning and Legal Theory, Oxford University Press, 1994, pp. 80-85.

[5] J. Habermas, Between Facts and Norms: Contributions to a Discourse Theory of Law and Democracy, MIT Press, 1996, pp. 150-155.

[6] A. Sen, Development as Freedom, Oxford University Press, 1999, pp. 120-125.

[7] J. Rawls, A Theory of Justice, Harvard University Press, Cambridge, 1971, pp. 150-155.

[8] M.C. Nussbaum, Creating Capabilities: The Human Development Approach, Harvard University Press, 2011, pp. 80-85.

[9] M. Marmot, The Status Syndrome: How Social Standing Affects Our Health and Longevity, Owl Books, 2005, pp. 100-105.

[10] G. Esping-Andersen, The Three Worlds of Welfare Capitalism, Princeton University Press, 1990, pp. 54-56, https://lanekenworthy.net/wp-content/uploads/2017/03/reading-espingandersen1990pp9to78.pdf, pp. 110-115.

[11] R. Haarscher, Philosophie des droits de l’Homme, Ed. de L’Université de Bruxelles, 1993, pp. 130-135.

[12] M. Goodhart, Human Rights: Politics and Practice, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2009, pp. 75-80.

[13] S. Moyn, The Last Utopia: Human Rights in History, Ed. Harvard University Press, Cambridge, 2010, pp. 102-110.

[14] M. Evans, International Law, Oxford University Press, 2018, pp. 150-155.

[15] H.J. Steiner, P. Alston, R. Goodman (eds.), International Human Rights in Context: Law, Politics, Morals. ed. a 3-a, Oxford University Press, 2007, pp. 90-95.

[16] M. Walzer, Just and Unjust Wars: A Moral Argument with Historical Illustrations, Basic Books, New York, 1977, pp. 120-125.

[17] V. Shiva, Earth Democracy: Justice, Sustainability, and Peace, South End Press, 2005, pp. 40-45.

[18] A. Sen, Development as Freedom, Oxford University Press, 1999, pp. 210-215.

[19] R. Dworkin, Taking Rights Seriously, Harvard University Press, 1978, pp. 40-45.

[20] A. Sen, Development as Freedom, op. cit., pp. 25-30.

[21] J.M. Buchanan, Limitele libertății. Între anarhie și Leviathan, Ed. Institutul European, Iași, 1977, pp. 60-65.

[22] G. Haarscher, Philosophie des droits de l’Homme, Ed. de L’Université de Bruxelles, 1993, pp. 120-125.

[23] S. Moyn, The Last Utopia: Human Rights in History, op. cit., pp. 130-135.

[24] M. Evans, International Law, op. cit., pp. 140-145.

[25] S. Moyn, The Last Utopia: Human Rights in History, op. cit., pp. 150-155.

[26] N. Chomsky, E.S. Herman, The Political Economy of Human Rights, South End Press, Haymarket Books, 1979.

[27] J. Rawls, A Theory of Justice, op. cit., pp. 253-260.

[28] A. Sen, Development as Freedom, op. cit., pp. 118-124.