Povestea Crăciunului la români

Crăciunul sau Nașterea Domnului (nașterea lui Iisus Hristos / Isus Hristos) este o sărbătoare creștină, una dintre din cele doisprezece sărbători domnești (praznice împărătești) ale bisericilor de rit bizantin, celebrate an de an, pe 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau pe 7 ianuarie (în calendarul iulian).

Etimologic, Crăciun a fost explicat de Densușianu, Alexandru Graur și Alexandru Rosetti prin latinescul „creatio”, ce înseamnă „naștere”. Vulcănescu susține că acest strămoș-mitic dacic a fost reinterpretat în zorii creștinismului pe teritoriul de astăzi al României.

Acesta amintește existenta unui mit despre un cioban, Crăciun, care refuză să o primească pe Fecioara Maria să nască la el în staul, dar este ajutată în schimb de nevasta lui care o ascunde în gospodăria lor.

De supărare, ciobanul Crăciun îi taie mâinile soției, iar Fecioara Maria face o minune și i le pune la loc. Crăciun se convertește și dă daruri tuturor. De aici și tradiția de împărțitor de cadouri.

Totodată apar și alte manifestări de sorginte păgână de Crăciun, precum focurile făcute de români, slavi și germanici în dimineața zilei de Crăciun.

Dincolo de semnificația religioasă, Crăciunul este o sărbătoare a familiei creștine, a bucuriei revederii, a compasiunii fată de semeni, un moment de voioșie și de clipe de neuitat, petrecut alături de cei dragi.

România are nu numai printre cele mai gustoase mâncăruri, pregătite special pentru Crăciun, dar și printre cele mai frumoase tradiții și obiceiuri din Europa, multe dintre ele moștenite de pe vremea dacilor, un melanj de obiceiuri creștine și păgâne, ce dăinuie de mii de ani.

Și când zăpada e mai sus de încheietura piciorului, Crăciunul petrecut prin satele românești din nordul țării e un basm ce merită retrăit de zeci de ori.

Rânduieli de Ajun

De Crăciun nu se dă cu mătura, nu se spală rufe și nu se dă nimic cu împrumut. Cei care au animale și păsări în gospodărie obișnuiesc să le dea mâncare pe săturate și o bucată de aluat dospit, care trebuie să le ferească de boli. În unele zone, în Ajunul Crăciunului se mai leagă pomii fructiferi cu paie pentru a fi mai roditori în anul care vine. Cei superstițioși ung cu usturoi vitele, la coarne și la șolduri, pentru a alunga spiritele rele. Din străbuni se spune că, dacă vitele se culcă în seara de Ajun pe partea stângă, este semn că iarna va fi lungă și geroasă.

În Moldova, pe lângă împodobirea bradului, în unele gospodării se păstrează un obicei străvechi – decorarea caselor cu plante: busuioc, maghiran și bumbușor, purtător de noroc.

Bucatele tradiționale din carne de porc, tobă, caltaboși, cârnați, piftie, sarmale sau poale-n brâu sunt preparate de cu seara. Tradiția spune că femeile nemăritate își pot vedea ursitorul, dacă pun într-o strachină, pe prispă, sub fereastră, câte un pic din toate mâncărurile.

În Moldova, în special în Bucovina, oamenii fac turte de Crăciun și le păstrează până la primăvară, când sunt puse între coarnele vitelor atunci când pornesc la arat. Se spune că acești colaci trebuie să fie rotunzi precum Soarele și Luna.

În Bucovina, în ziua de Ajun, femeile obișnuiesc să ascundă fusele de la furca de tors sau să bage o piatră în cuptor, pentru a tine șerpii departe de gospodărie. O altă tradiție este de a ieși afară cu mâinile pline de aluat și de a atinge fiecare pom din livadă, repetând: „Cum sunt mâinile mele pline de aluat, așa să fie pomii încărcați cu rod tot anul”.

Tot în Bucovina sunt preparate 12 feluri de mâncare de post, între care prune afumate, sarmale cu cartofi, ciuperci tocate cu usturoi, borș de bureți, toate pentru masa din Ajun – ultima înainte de încheierea postului. Uneori, sub masă sunt răsfirate câteva fire de fân. Peste masă se trece un fir de lână roșie, legat sub formă de cruce, iar la colțurile mesei se așază căpățâni de usturoi. În mijlocul mesei este pus un colac rotund, iar în jurul său cele 12 feluri de mâncare.

Odată terminată masa, satele sunt animate de colindele cetelor de flăcăi. În unele zone, ei se îmbracă în portul tradițional, cu sumane sau cojoace și cu căciuli împodobite cu mirt și mușcate.

Ziua de Crăciun

În dimineața de Crăciun, în satele românești, copiii se trezesc primii, să vadă darurile moșului, apoi toți ai casei servesc micul dejun. Dimineață, toată familia merge la biserică pentru a asista la slujbă.

Apoi, revin acasă și dau pomană câte o farfurie cu friptură de porc celor care nu au avut ce să sacrifice de Ignat.

Gospodinele pun o masă cu tobă, caltaboși, piftie, sarmale, friptură de porc, cozonac, prăjituri. Deasupra mâncărurilor la gătit sau deasupra aluatului, pus la dospit, se face o cruce, ori se spune o rugăciune. În Moldova și Oltenia sarmalele se pun pentru coacere într-o oală de lut, care este stropită cu apă, ca să nu crape. Mirosul se răspândește în întreaga casă și adună familia în jurul mesei. La țară bărbații aduc lemne să pună pe foc, ca sa iasă bune copturile și sarmalele iar apoi pregătesc țuica fiartă cu piper și ușor îndulcită, vinul fiert cu scorțișoară și plante aromatice, ce vor fi servite în căni din lut, pentru a-și păstra savoarea.

Așezată la masă, familia face rugăciunea și toți membrii familiei se bucură de bucate alese, după lungul post dinaintea Crăciunului.

Masa nu se strânge, se lasă așa și peste noapte, pentru ca familia să aibă parte de un an îmbelșugat.

În anii cu zăpadă din belșug, copiii ies afară la joacă. Părinții și bunicii rămân în jurul mesei și a sobei pentru a pregăti bucatele pentru colindătorii ce vor veni cu Steaua, servind un vin sau o țuică fiartă și povestind întâmplări din cursul anului. Seara vin musafirii voioși și cu inimile curate.

Se spune că dacă primul invitat este bărbat, atunci familia va avea noroc tot anul ce va urma.

Colindătorii

Majoritatea dansurilor și jocurilor de Anul Nou sunt de origine păgână și au o vechime de câteva mii de ani.

Practic, este vorba de jocul ursului, al cerbului, al caprei și tradiția mascatului de Anul Nou, în special cu măști de demon.

Însăși sărbătoarea de Anul Nou este una de sorginte păgână reprezentând pentru vechile popoare ale Europei și inclusiv pentru daci, trecerea sau moartea și reînvierea, prezentă în numeroase ritualuri, precum dansul ursului în care ursul moare și apoi reînvie. Jocul ursului, atât de întâlnit după Crăciun, este din punctul de vedere al specialiștilor unul dintre cele mai bune exemple de ritualuri păgâne păstrate în cadrul unei sărbători devenită creștină.

Romulus Vulcănese susține că ritualurile dedicate ursului și păstrate până astăzi au origini în civilizația dacică. „La români, capra se joacă de bun augur la Anul Nou”, scria Vulcănescu. Un alt animal totemic înzestrat cu proprietăți magice este și cerbul.

În satele din Maramureș, colindătorii iau cu asalt ulițele încă din Ajunul Crăciunului și sunt răsplătiți cu nuci, mere, colaci sau bani. Tinerii umblă din casă în casă cu „Steaua” sau cu „Capra”. Un alt obicei din Maramureș este „Jocul Moșilor”, care își are originea într-un ritual vechi de cinstire a morților. După ce au colindat toată noaptea, tinerii și copii ies cu bicele pe străzile satului iar „Moșii” maramureșeni cu măști din piei de vițel îi ating cu biciul pe cei ce îi întâlnesc în cale și bat la ușile oamenilor pentru a-i speria și pentru a le ura un an mai bun.

Un obicei asemănător îl întâlnim în nordul Dobrogei, unde găsim așa numiții „moșoi”. Aceștia poartă măști cu care alungă răul din calea nașterii lui Iisus și vestesc un an mai îmbelșugat, cu liniște și bucurii. „Moșoii” se îmbracă într-un cojoc lung până în pământ, întors pe dos, din blană de vulpe sau de iepure, măști făcute din tărtăcuțe, coarne de berbec, panglici colorate, flori și mărgele colorate.

În apropierea Munților Măcinului, întâlnim un alt obicei „Oleleul” – personaj de origine păgână, care intră primul în gospodărie, înconjoară ceata de colindători de două-trei ori, după care o veghează. Oleleul, îmbrăcat în cojoc din piele de oaie și înarmat cu un buzdugan și cu o sabie din lemn, cu beteală, clopoței și tălăngi, sperie duhurile rele. El bate în pământ cu picioarele, scutură clopoțeii și tălăngile, pentru a proteja gospodăriile de spiritele rele.

În Transilvania, în satele de pe Târnave, întâlnim un alt obicei „butea feciorilor”. Aici cetele de colindători se adună încă din zilele de post pentru petrecerea din ultima săptămână a anului. Ceata este formată din ghirău, ajutor de ghirău, jude, pârgău mare și pârgău mic.

În Bistrița-Năsăud, în Ajunul Crăciunului vin prin sate „belciugarii” – tineri costumați în capră, soldat, urs, preot, jandarm, doctor, mire și mireasă, care interpretează, în fiecare casă, o mică scenetă. Oamenii în curtea cărora vor juca „belciugarii” vor avea parte de un an bogat.

La Săliște, în Sibiu, în seara de Ajun, cetele de feciori colindă în toate casele satului, îmbrăcați în costume populare, începând cu casa primarului și a preotului, și apoi din casă în casă, până dimineață. În prima zi de Crăciun, la prânz, cetele de colindători intră în biserică, după încheierea slujbei și colindă pe toți cei adunați acolo.

În Apuseni, în ultima duminică dinaintea Crăciunului are loc „Noaptea lupilor”. În zori de zi un copilandru este trimis la marginea satului, acolo unde cu o seară înainte fetele atârnă într-un copac măști care reprezintă duhurile pădurii. Copilandrul alege una dintre ele și devine „vârva” satului – o personificare a lupului, ocrotitorul pădurii și al vânatului. El pornește prin sat, însoțit de o ceată, iar în calea lor nu are voie să iasă nicio fată ori femeie, pentru că se spune că aceasta va fi bântuită tot anul de lupi. Bărbații îi primesc în curți și îl pun la masă servindu-l cu băutură și friptură. Seara, flăcăii merg la o peșteră a lupului unde aruncă drept jertfă un purcel sau un berbec.

„Pițărăii” este un obicei de pe Valea Jiului, vechi, de pe vremea dacilor, care semnifică sacrificiul adus divinității drept mulțumire pentru rodnicia holdelor și a pomilor. „Pițărăii” sunt bărbați, copii sau adolescenți, organizați în cete, îmbrăcați în haine populare care se adună în noaptea dinaintea Ajunului pentru a împodobi steaguri cu clopoței și năframe colorate, buchețele de flori pe care le agață de prăjini de câțiva metri lungime. Cu aceste steaguri pornesc la colindat. În Oltenia, cea mai răspândită este „Steaua”, care se cântă, în cete de câte patru: unul tine Steaua, altul strânge banii, nucile și covrigii, ceilalți doi țin sacul și un ciomag, pentru a se apăra de câini. Tot în Oltenia, în ziua de Crăciun, femeile pleacă dimineața la cimitir unde dau cu tămâie mormintele după care se întorc acasă și scot colacii de la copt. Pe fiecare colac este pus câte un ou și o lumânare. Colacii sunt dați de pomană la vecini.

În Dobrogea pe lângă „Capră” se umblă și cu „Struțul”.

„Struțul” e făcut dintr-o țesătură groasă de lână, pe care sunt prinse legături de stuf și plante de pe malurile lacurilor dobrogene.

Flăcăii se strâng în cete încă de la Moș Nicolae și încep repetițiile. Fiecare ceată are un „cap” care se ocupă cu păstrarea tuturor tradițiilor, un ajutor, un contabil, un țuicar, un pisic și o iapă.

O altă tradiție nelipsită din Ardeal, care se pare că a fost adusă de sași, este „Viflaimul” – în fapt, o piesă de teatru popular, prezentă și în apusul Europei, în care este recreat momentul apariției magilor și al păstorilor ce prevestesc nașterea lui Iisus. 20-30 de tineri participă la acest spectacol cu personaje biblice precum Maria, Iosif, Irod, vestitorul, hangiul, îngerul, păstorii, cei trei crai de la Răsărit, ostașii, moartea, dracul, moșul, străjerul și alții.

Fie ca toate aceste rânduri adunate aici pentru dumneavoastră, spre slava Crăciunului și amintirea vechilor obiceiuri păstrate încă în satele românești să vă găsească bucuroși!

Crăciun fericit!

(La documentare și redactare s-au utilizat surse din mass-media și din internet, precum și Mitologia Română a reputatului etnolog Romulus Vulcănescu)