Nu trageți în executori! Interviu cu conf. univ. dr. Eugen Hurubă, directorul Revistei Române de Executare Silită

Claudiu Pamuc: În ședința Guvernului din 3 februarie 2016, a fost adoptată o ordonanță de urgență pentru modificarea Codului de procedură civilă. Potrivit acesteia, executarea silită nu va mai putea fi încuviințată de executorii judecătorești. Competența de a încuviința cererea de executare silită va reveni instanței judecătorești care va efectua, astfel, un control judecătoresc preventiv asupra declanșării procedurii de executare silită propriu-zise, ca și garanție a respectării dreptului justițiabililor la un proces echitabil. Ce efecte produce în practica executorului aceasta nouă ordonanță?

Eugen Hurubă: Este supraestimat mediatic efectul aplicării noii reglementări. Practic, este o întoarcere în timp. Și înainte de adoptarea Legii nr. 138/2014, încuviințarea executării silite era în competența instanțelor de judecată, însă acest fapt a condus la supraîncărcarea activității acestora, ajungându-se la un pas de blocarea activității. În ceea ce privește garanția respectării drepturilor justițiabililor în faza de executare silită, aceasta a existat întotdeauna și este asigurată de posibilitatea formulării contestației la executare.

Claudiu Pamuc: Ați discutat deja cu colegii dvs., executori, în legătură cu această ordonanță. În ce măsură ordonanța menționată vă creează dificultăți în derularea executării silite?

Eugen Hurubă: Dificultăți nu, dar putem discuta despre un anumit disconfort pentru creditori. Indiscutabil, încuviințarea executării silite de către instanța de executare se realizează mult mai greu decât se realiza de către executorul judecătoresc. Dar repet, celeritatea executării silite este importantă doar pentru creditor.

Claudiu Pamuc: Ordonanța se înscrie într-o practică europeană. Aveți cunoștință dacă au existat consultări cu UNEJ înaintea elaborării textului ordonanței?

Eugen Hurubă: Nu am cunoștință, dar, fiind cunoscută rapiditatea cu care s-a mișcat Guvernul în adoptarea modificării Codului de procedură civilă, aș aprecia că nu. Practic, modificarea Codului de procedură este realizată simultan cu publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituțional art. 666 din Codul de procedură civilă. Am mai rezerve însă în ceea ce privește practica europeană. Dacă legiuitorul s-ar fi inspirat după sistemul judiciar francez, ar fi înființat instituția judecătorului de executare, căruia i-ar fi dat în competență toate incidentele executării silite și care, specializat fiind, ar fi ușurat această activitate. Altfel, așa cum am arătat, încărcăm instanțele de executare și cu această competență, iar judecătorii care trebuie să soluționeze cererile de încuviințare a executării silite sunt aglomerați de cauze cu obiecte dintre cele mai variate, fiind nevoiți să cunoască, să înțeleagă și să aplice o paletă foarte largă a dreptului civil.

Claudiu Pamuc: Sunteți, fără îndoială, îndrăgostit de profesia dvs. Ce credeți că ar putea fi îmbunătățit în activitatea executorului judecătoresc, astfel încât percepția publică a acestei profesii să se îmbunătățească?

Eugen Hurubă: Pentru o percepție corectă privind rolul executorului judecătoresc în societate este nevoie de un efort susținut și de lungă durată el executorilor, al sistemului judiciar în ansamblul său, dar și al presei. Spectatorul este beneficiarul unor știri prin care se prezintă, de cele mai multe ori, efectul, nu și cauza. De pildă, aflăm din presă că „o bătrână a fost evacuată din propria casă și nu are unde locui”. Nimeni nu analizează cauza acestei situații, că este posibil ca la originea ei să stea o hotărâre judecătorească, dată în urma unui proces civil, ci doar acțiunea executorului apreciind că acesta este un om fără suflet. Dar, întreb eu retoric, oare rolul executorului judecătoresc nu este cel de a asigura respectarea îndeplinirii obligațiilor civile de către debitori? Ne-am mai judeca, dacă am ști că hotărârile judecătorești nu se execută? Or, asta este ceea ce trebuie promovat, faptul că statul a legitimat o profesie la care creditorii obligațiilor civile să poată apela și să obțină realizarea acestora.

Claudiu Pamuc: Poate exista un echilibru, între necesitatea unei informări corecte a persoanei fizice sau juridice, cu privire la executarea unor bunuri care le aparțin, și procedura informării care presupune multiple notificări, trimiteri poștale, costuri semnificative și consum de timp?

Eugen Hurubă: Sigur, acest echilibru este asigurat de întreaga reglementare a executării silite. Deseori, creditorii sunt cei nemulțumiți, apreciind că, dimpotrivă, legea le acordă prea multă atenție debitorilor, cu toate că executarea silită este declanșată din motivul că debitorii nu-și îndeplinesc obligațiile civile de bunăvoie.

Claudiu Pamuc: Participați deseori la conferințe ale avocaților în calitate de vorbitor. Multe întrebări, care vin din sală, vizează teme legate de executarea silită. Cum explicați acest interes legat de practica activității dvs.? Credeți ca este necesară o interacțiune mai bună între avocat și executorul judecătoresc?

Eugen Hurubă: Este firesc ca, în pregătirea profesională continuă a avocaților, executarea silită să prezinte un interes deosebit, pentru că aceasta reprezintă cea de-a doua fază a procesului civil, în care se obține satisfacția recunoscută prin hotărârea judecătorească. După ani de judecată a procesului civil, dacă debitorii nu își execută de bunăvoie obligațiile, iar acestea sunt susceptibile de executare silită, apare posibilitatea de a introduce în această ecuație a unui nou actor, executorul judecătoresc. Dar nu executorul judecătoresc ca și profesionist prezintă interes pentru activitatea avocaților, ci procedura pusă de lege în competența executorilor judecătorești, procedura de executare silită. O procedură grea, complicată, pe care evoluția procesuală o poate complica și mai mult și căreia, în funcție de obstacole, trebuie să-i găsim soluții. La găsirea acestor soluții conlucrează executorul judecătoresc, pe de-o parte, și părțile, deseori reprezentate de avocați, pe de altă parte.

Claudiu Pamuc: Sunteți directorul Revistei Române de Executare Silită, președintele Camerei Executorilor Tg. Mureș, aveți o activitate laborioasă de cadru didactic. Avem o legislație într-o permanentă schimbare care poate produce practicienilor dificultăți în derularea algoritmilor cu care erau obișnuiți. Credeți că întărirea rolului jurisprudenței ar putea dilua efectele negative ale numeroaselor schimbări legislative?

Eugen Hurubă: Indiscutabil, jurisprudența contribuie esențial la crearea unei practici unitare, cel puțin la nivelul unei circumscripții, dacă nu la nivel național. În materia executării silite, jurisprudența este dată, în cea mai mare parte de soluționarea contestațiilor la executare. Jurisprudența relevantă pe plan local este prelucrată de noi în cadrul întâlnirilor de pregătire profesională organizate la nivelul Camerei Executorilor Judecătorești Tg. Mureș. De asemenea, Revista Română de Executare Silită alocă spații largi pentru publicarea jurisprudenței relevante la nivel național în materia executării silite, beneficiind de aportul unor valoroși colaboratori care realizează comentarii pertinente ale hotărârilor judecătorești prezentate.

Claudiu Pamuc: În toate profesiile liberale profesate de practicienii în drept se reclamă lipsa unei practici unitare. Care credeți că este izvorul acestui neajuns care afectează percepția publică a practicienilor? Este rezultatul lipsei unui dialog permanent la nivel național între practicieni, este generat de cutume care își au originea în practica profesiilor din perioada interbelică sau anterioară, din provinciile românești?

Eugen Hurubă: Așa cum arătam, jurisprudența, în acest moment, asigură o uniformizare a practicii execuționale, la nivel local. La nivel național este destul de greu să se ajungă la o uniformizare a practicii, deoarece acțiunile în materia contestațiilor la executare sunt de competența judecătoriilor, iar calea de atac a apelului se soluționează de către tribunal. Doar recursurile în interesul legii, promovate atunci când se observă o practică neunitară, soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt cele care rezolvă această problemă la nivel național. Din nefericire, sunt destul de rar promovate recursuri în interesul legii, iar acest fapt nu poate fi explicat de lipsa de necesitate, ci, probabil, de lipsa de prioritate. M-am referit la practica execuțional civilă, dar și în alte materii lucrurile sunt identice.

Claudiu Pamuc: Revista Română de Executare Silită, prin conținutul și tematica propusă cititorilor săi, este un generator de practică unitară în domeniul dvs. de activitate? Cum apreciați evoluția acestei reviste?

Eugen Hurubă: Indiscutabil, da, reprezintă un generator de abordare unitară a problematicilor de executare silită. Problema trebuie însă nuanțată. Nu este suficient să determinăm abordarea unitară de către executorii judecătorești, ci, pentru aceasta, trebuie ca și instanțele de executare să ajungă la o practică unitară națională. Astfel, rămânem la practica unitară locală. Revista Română de Executare Silită este, indiscutabil, într-o continuă evoluție, urcând, într-un plan abrupt, treptele consacrării științifice. Cu ajutorul Editurii Universul Juridic, beneficiem de o structură de conducere valoroasă, în care atât redactorul-șef, doamna prof. univ. dr. Evelina Oprina, cât și redactorul-șef adjunct, domnul Vasile Bozeșan, sunt judecători cu o vastă experiență, cu o pregătire teoretică și științifică deosebită. De asemenea, beneficiem de aportul unei puternice echipe de redactori, formate din profesioniști, oameni cu o personalitate puternică, ale căror opinii se impun cu ușurință în domeniu. Nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm greutatea Consiliului științific al Revistei Române de Executare silită, din care fac parte personalități marcante ale dreptului, recunoscute pe plan național și internațional.

Claudiu Pamuc: Continuitatea unui proiect de asemenea anvergură, Revista Română de Executare Silită, își are resorturile proprii care țin de aprecierile profesionale ale unor colegi, mentori, studenți, de etapizarea proiectului și urmărirea evoluției lui, de o relaționare mai bună în piața profesională, chiar și de satisfacțiile găsirii unor parteneri în noi proiecte. Care a fost motivația dvs.?

Eugen Hurubă: Poate că, la începutul editării acestei reviste de către Editura Universul Juridic, a fost încăpățânarea personală de a continua un proiect inițiat în anul 2004 de un grup de executori judecătorești la nivelul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și ajuns, în anul 2008, în impas. Apoi, pas cu pas, cu o nouă grafică și o nouă echipă editorială, am reușit să creăm o revistă de interes, de calitate, cu o abordare variată, chiar dacă se adresează unui segment redus de problematică. Astăzi, putem aprecia că Revista Română de Executare Silită se bucură de o largă vizibilitate și de un interes general în materia executării silite, fiind citită, în egală măsură, de către practicienii executării silite, de judecători, de avocați, dar și de teoreticienii dreptului. Motivația, ca să folosesc o expresie a momentului, este ideea lucrului bine făcut și, mai mult decât atât, a instrumentului util, pus la dispoziția tuturor celor interesați.

Claudiu Pamuc: Activitățile de susținere ale modificărilor legislative din Republica Moldova în spiritul pregătirii aderării acestei țări la Uniunea Europeană vă sunt cunoscute, ați avut numeroase întâlniri cu cadre didactice și executori din Republica Moldova, sunteți un bun cunoscător al legislației în domeniu din această țară și aveți deja o contribuție semnificativă la armonizarea legislației Republicii Moldova cu cea europeană. Acum, când timpul podurilor de flori dintre cele două țări sunt deja uitate, acțiunile dvs. ar putea părea pentru unii de-a dreptul „don Quijote-iste”. Ce satisfacții v-au adus aceste întâlniri, ce emoții a generat această mână pe care, permanent, o întindeți colegilor, executori și cadre didactice, din Republica Moldova.

Eugen Hurubă: Sentimentul utilității personale este unul deosebit. De cele mai multe ori, a te simți util este o recunoaștere cu care cineva te girează și pe care te simți obligat să nu îl dezamăgești. În relațiile de colaborare cu Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din Republica Moldova nu am făcut altceva decât să le transmit din experiența executorilor judecătorești din România sau din opiniile personale în materia execuțional civilă, rodul cercetării științifice în materie. Emoția, în aceste situații, este greu de exprimat în cuvinte, iar satisfacția rămâne tot pe plan emoțional.

Claudiu Pamuc: Se spune că, pentru a cunoaște spiritul unui om, ar trebui să afli mai multe despre locul copilăriei sale, despre familie, despre tihna de acasă, despre bucuria sărbătorilor, despre oameni și străzi, despre jocurile copilăriei care se vor regăsi cu siguranță în personalitatea maturului de mai târziu. Am cunoscut mulți nemțeni și curiozitatea m-a împins să văd Piatra azi, să caut fotografii de altădată, pentru a înțelege mai bine spiritul bonom, așezat al nemțeanului, mărinimia lui extraordinară și bucuria din ochii acestor oameni, ori de câte ori te întâlnesc. Sunt oameni speciali care păstrează nealterate valorile românești, oameni care înalță proiecte îndrăznețe, cu ușurința cu care odinioară ridicau la cer zmeiele copilăriei. Fără voia lor, nemțenii aduc aceea notă de inedit în viața noastră, fără a face eforturi deosebite. Fac lucruri speciale, au acțiuni de artizani, demontează ușor chestiuni complicate, atrag simpatii, dar și antipatii, sunt, fără îndoială, personaje ale vieții noastre publice. Vă regăsiți în acest portret al nemțenilor?

Eugen Hurubă: Fiind născut în comuna Tarcău, mă regăsesc, mai degrabă, în portretele desenate prin frumoasele povestiri ale lui Mihail Sadoveanu. Chiar dacă am trăit o perioadă de timp în Piatra Neamț, amprenta copilăriei petrecute în Tarcău mă va urma pretutindeni. Nu am cum să uit imaginile din pădurile munților Tarcău, văzute prin ochii copilului, verile petrecute pe malul râului Tarcău, iernile cu multă zăpadă și cu multă bucurie, sărbătorile de iarnă cu obiceiuri spectaculoase etc.

Claudiu Pamuc: Cum se vede viața în Tg. Mureș prin ochii unui nemțean? Cât de diferiți sunt clienții dvs. în funcție de originea etnică? Cum v-ați integrat în acest spațiu multi-etnic, cum sunteți perceput de clienții dvs.? V-a ajutat numele prezent atât în limba arhaică a Moldovei, cât și în ruteană, maghiară, germană? Sunteți executorul inflexibil sau sfătuitorul și prietenul lor?

Eugen Hurubă: Nu știam că numele meu este atât de prezent, dar este posibil să fie confundat cu numele „Hulubă”. Știu că numele meu este originar din Subcetate, jud. Harghita, unde s-a născut și bunicul meu, tatăl meu fiind născut în Platonești, jud. Harghita, un sat situat în apropiere de Toplița, valurile vieții aducându-l în Tarcău. Tot valurile vieții au adus în Tarcău familia mamei mele născută în Răcăciuni, jud. Bacău. Ajuns pe meleaguri mureșene, nu pot spune că am simțit o oarecare organizare pe criterii etnice a „clienților”. De altfel, nici nu sunt susținătorul unei asemenea abordări. Pot spune că în portofoliul meu de dosare execuționale se regăsesc, cu respectarea proporționalității etnice arătate de recensământ, părți cu origini etnice variate.

Claudiu Pamuc: Moldova de peste Prut vă este dragă și se simte acest lucru în modul în care vorbiți despre această țară și oamenii ei. Poate e chemarea sângelui, poate ar trebui să vedem moldovenii și Moldova prin ochii dvs. pentru a înțelege mai bine ce așteaptă acești oameni de la frații lor din România. Unde greșim, unde suntem superficiali, unde avem o abordare prea îndrăzneață, ruptă de realitățile locale?

Eugen Hurubă: Da, este o întrebare interesantă. Îmi este dragă Moldova, la fel cum îmi sunt dragi și moldovenii. Ca să îi înțelegi cu adevărat, trebuie să fii deschis, să îți reamintești, în fiecare moment, faptul că moldovenii au trăit mai mult timp în afara României decât în interiorul ei, să fii mai blând, mai puțin critic, să fii tolerant etc. Probabil că cea mai mare greșeală este pe tărâm lingvistic. Limbajul moldovenesc, aducându-ne aminte de poveștile și povestirile lui Ion Creangă, tinde să ne stârnească zâmbete. Aici trebuie lucrat. Trebuie să înțelegem că limba română vorbită în Republica Moldova este rămasă în urmă, nu a evoluat odată cu limba română din România, nu s-a supus intervențiilor Academiei Române și este firesc să fie arhaică. Apoi, o altă mare greșeală este ca în relațiile cu moldovenii să îi privim cu superioritate. Moldova are specialiști în toate domeniile de activitate, foarte bine pregătiți, unii dintre ei având studii universitare realizate în statele Uniunii Europene. Nu este justificată superioritatea, iar ca și cunoscător al învățământului universitar din Republica Moldova, pot spune că rigurozitatea educațională este mai ridicată decât în România.

Claudiu Pamuc: Cum sunt studenții dvs.? Ce înseamnă să ai restanță la Hurubă? Dar zece? Cum îl vede pe profesorul Hurubă studentul din anul întâi? Ce amintiri frumoase vă leagă de studenții dvs.?

Eugen Hurubă: Studenții sunt la fel peste tot și pentru oricine. Sunt plini de viață, de tinerețe, de elan, de putere, trebuie doar să-i dirijezi către activitățile pozitive. Materiile predate de mine fiind parcurse în ultimul an de studiu, nu mă întâlnesc cu studenții din anii mici decât la activitățile Cercului studențesc de drept procesual civil sau la alte activități studențești. Toate activitățile studențești produc amintiri frumoase, ne fac și pe noi, dascălii, să ne simțim tineri și ne mobilizează pentru noi proiecte.

Claudiu Pamuc: A fi șef este astăzi aproape o meserie, presupune calități, asumarea unor responsabilități, numeroase renunțări în plan personal. Vă ajută familia, colegii de la Cameră, de la birou, colegii de catedră? Ce fel de șef sunteți? Ce ați schimba la dvs.? Ce calități vă recomandă? În viața fiecărui șef există un șef. Poate fi soția, pot fi părinții, pot fi copiii, de a căror dragoste nu ne săturăm niciodată. Ce șefi aveți, domnule Hurubă?

Eugen Hurubă: Nu știu dacă putem crede în meseria de șef, însă cred că astăzi este din ce în ce mai ocolită o asemenea calitate. Viața este una dinamică și omul face față cu greu tuturor provocărilor. Este foarte greu să te împarți între profesia de executor judecătoresc și profesia de dascăl, fără a mai lua în considerare activitatea administrativă de conducere a Camerei Executorilor Judecătorești Tg. Mureș, cea de coordonare și conducere a Revistei Române de Executare Silită etc. Este clar că, fără ajutor din partea familiei și a colegilor, nu aș fi putut să fac față acestor activități. De altfel, pentru a nu fi nevoit să renunț la o parte dintre ele, am hotărât să pun bazele unei societăți civile profesionale de executori judecătorești, beneficiind, astfel, de sprijinul colegial în profesie. Sunt foarte mult ajutat, pe toate planurile, dar nu sunt condus. Sunt adeptul deciziilor colective și sunt propriul meu șef, unul foarte exigent care nu se mulțumește cu cele cca. 15 ore de lucru pe zi, iar cei care mă cunosc știu că nu exagerez.