Noul Cod de Procedură Penală

Universul Juridic
20 Mai 2016
1 Stea2 Stele3 Stele4 Stele5 Stele Voturi: 1
Vizualizari: 788
 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Vreau detalii!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 


PARTEA GENERALĂ (art. 1-284)

Titlul I. Principiile și limitele aplicării legii procesuale penale (art. 1-13)
Art. 1. Normele de procedură penală și scopul acestora

(1) Normele de procedură penală reglementează desfășurarea pro­cesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală.

(2) Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării efi­ciente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți parti­cipanți în procesul penal astfel încât să fie respectate preve­derile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celor­lalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

  • VECHIUL CPP (L. nr. 29/1968): art. 1 alin. (2).
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 270/2015 (www.scj.ro): „Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale. Referitor la condiția de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei este de observat că raportul cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției legale a cărei neconstituțio­nalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanței judecătorești. Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenta unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului”.


Art. 2. Legalitatea procesului penal

Procesul penal se desfășoară potrivit dispo­­zițiilor prevăzute de lege.

  • VECHIUL CPP: art. 2 alin. (1).
  • CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 6§2 CEDO, respectiv art. 48 alin. (1) CDFUE (sub art. 4 NCPP).

JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 74/A/2015 (sub art. 421 NCPP), Dec. ICCJ (SP) nr. 92/A/2015 (sub art. 432 NCPP).


Art. 3. Separarea funcțiilor judiciare

(1) În procesul penal se exercită urmă­toarele funcții judiciare:

  1. a) funcția de urmărire penală;
  2. b) funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamen­tale ale persoanei în faza de urmărire penală;
  3. c) funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată;
  4. d) funcția de judecată.

(2) Funcțiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.

(3)1) În desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la

alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcția de judecată, mai puțin când se dispune începerea judecății potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c).

(4) În exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.

(5) Asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

(6) Asupra legalității actului de trimitere în judecată și probelor pe care se bazează acesta, precum și asupra legalității soluțiilor de netrimitere în jude­cată se pronunță judecătorul de cameră preliminară, în condițiile legii.

(7) Judecata se realizează de către instanță, în complete legal consti­tuite.

1) Alin. (3) al art. 3 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 1 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 4. Prezumția de nevinovăție

(1) Orice persoană este con­siderată nevino­vată până la stabilirea vinovăției sale printr‑o hotărâre penală definitivă.

(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

  • VECHIUL CPP: art. 52.
  • CEDO (Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale). Art. 6. Dreptul la un proces echitabil. (…) 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezu­mată nevinovată până ce vinovăția va fi legal stabilită.

CEDO‑10.473/05 (hot. Catană c. România): „50. Reclamantul consideră că, prin conținutul său, comunicatul de presă al PNA (…) a încălcat dreptul său la prezumția de nevinovăție garantat de art. 6§2 CEDO (…) 53. Curtea nu consideră necesar să examineze problema epuizării căilor de atac interne, întrucât, în orice caz, aceasta consideră că acest capăt de cerere este inadmisibil din următoarele motive. 54. Curtea reamintește că, dacă principiul prezumției de nevinovăție consacrat de art. 6§2 este inclus printre elementele procesului penal echitabil cerut de art. 6§1 [a se vedea art. 6§1 CEDO, sub art. 8 NCPP], acesta nu se limitează la o garanție procedurală în materie penală: sfera sa de aplicare este mai vastă și impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârșirea vreunei infracțiuni mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță (…). O atingere adusă prezumției de nevinovăție poate fi generată nu doar de un judecător sau de o instanță, ci și de alte autorități publice (…). 55. Art. 6§2 nu poate, cu toate acestea, împiedica, cu privire la art. 10 CEDO [Art. 10. Libertatea de exprimare. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești], autoritățile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, dar cere ca acestea să o facă cu toată discreția și toată rezerva pe care o impune respectarea prezumției de nevinovăție (…). 56. Curtea subliniază că, în speță, comu­nicatul de presă incriminat a informat publicul cu privire la decizia parchetului de a începe urmărirea penală împotriva reclamantului pentru infracțiunea de luare de mită. Subliniind importanța alegerii ter­menilor utilizați de agenții statului, Curtea reamintește că ceea ce e important pentru aplicarea dis­pozițiilor citate anterior este sensul real al declarațiilor în cauză, și nu forma lor textuală (…). Or, în speță, comunicatul de presă relata că reclamantul a fost surprins în flagrant, precum și circumstanțele concrete constatate în cursul procedurii de organizare a flagrantului. Faptele relatate de comunicatul de presă pot fi înțelese ca o modalitate prin care Ministerul Public afirmă că existau suficiente probe pentru a justifica decizia sa de începere a urmăririi penale împotriva reclamantului (…). 57. În plus, Curtea observă că impactul cauzei și importanța pe care aceasta o avea în ochii opiniei publice rezultau din poziția ocupată de reclamant, judecător (…), în contextul luptei împotriva corupției, un subiect de interes atât pentru autoritățile naționale, cât și pentru marele public. 58. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu identifică, în speță, nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție” (M. Of. nr. 258 din 9 mai 2013).

CDFUE (Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene). Art. 48. Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare. (1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.

JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 3465/2007 (www.scj.ro): „Având în vedere că, la pro­nunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpa­tului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, ICCJ apreciază că se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia «orice îndoială este în favoarea inculpatului» (in dubio pro reo). Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care marele principiu al aflării adevărului (consacrat în art. 3 CPP [art. 5 NCPP]) se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite. Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca jude­cătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certi­tudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății). Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor. Chiar dacă, în fapt, s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur și simplu nu mai există, și totuși îndoiala persistă, în ce privește vinovăția, atunci îndoiala este «echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție» și deci inculpatul trebuie achitat”.


Art. 5. Aflarea adevărului

(1) Organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împre­jurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

(2) Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau incul­pa­tului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea‑credință a probelor pro­puse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancți­onează conform dispozițiilor prezentului cod.

  • VECHIUL CPP: art. 3; art. 202 alin (1).

JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 3465/2007 (sub art. 4 NCPP).


Art. 6. Ne bis in idem

Nicio persoană nu poate fi urmărită sau jude­cată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea per­soană s‑a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.

  • VECHIUL CPP: art. 10 alin. (1) lit. j).
  • PROTOCOLUL NR. 7 CEDO. Art. 4. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori.
    1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr‑o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat. 2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. 3. Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din convenție.

CDFUE. Art. 50. Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune. Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.


Art. 7. Obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale

(1) Procurorul este obligat să pună în mișcare și să exercite acți­unea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvâr­șirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) și (3).

(2) În cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în reali­zarea obiectului acesteia.

(3) În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mișcare și exercită acțiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obținerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiții prevăzută de lege.

VECHIUL CPP: art. 2 alin. (2).


Art. 8. Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal

Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într‑un termen rezonabil.

  • VECHIUL CPP: art. 1 alin. (1).
  • CEDO. Art. 6. Dreptul la un proces echitabil. 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță inde­pendentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obli­gațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

CEDO‑36.605/04 (hot. Manolachi c. România): „34. Reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii penale, la finalul căreia a fost condamnat, după ce fusese achitat în primă instanță, fără ca instanțele de apel și de recurs să îi audieze personal nici pe el, nici pe martori. (…) 41. Curtea reamintește că modalitățile de aplicare a art. 6 în cazul procedurii apelului depind de caracteristicile procedurii în cauză; este necesar să se țină seama de ansamblul procedurii interne și de rolul care revine instanței de apel în ordinea juridică națională. Atunci când o ședință publică a avut loc în primă instanță, absența dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularitățile procedurii în cauză, ținând seama de natura sistemului de apel intern, de întinderea competențelor instanței de apel, de modul în care au fost realmente prezentate și protejate interesele reclamantului în fața acesteia și, mai ales, de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluționeze (…). 42. În plus, Curtea a hotărât că, atunci când o instanță de control judiciar este competentă să analizeze atât situația de fapt, cât și chestiunile de drept și să studieze în ansamblu problema vinovăției, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune (…). 43. Curtea reamintește că a subliniat deja că, deși dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanță semnificativă, acesta nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul dezbaterilor de către o instanță (…). Revenind la faptele cauzei, Curtea reține, în primul rând, că, deși reclamantul a putut avea ultimul cuvânt în fața Curții de Apel (…) și a ICCJ, acesta nu a fost audiat oficial de către aceste instanțe. 44. Astfel, reiese din dosar că reclamantul a fost condamnat fără ca acesta sau martorii să fie audiați personal de către Curtea de Apel (…) și ICCJ. Prin urmare, pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a art. 6, este necesar să se examineze rolul celor două instanțe și natura problemelor pe care acestea trebuiau să le judece (…). 45. Potrivit dispozițiilor CPP în vigoare la data faptelor, instanța sesizată cu apelul nu era obligată să pronunțe o nouă hotărâre pe fond, ci doar avea această posibilitate (…). În speță, Curtea de Apel (…) s-a prevalat de această posibilitate și a desființat hotărârea de achitare a reclamantului. Aspectele pe care această instanță a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța asupra vinovăției reclamantului aveau, în speță, un caracter faptic predominant, ceea ce ar fi justificat audierea inculpatului, cu atât mai mult cu cât a fost prima instanță care l-a condamnat. Din documentele aflate la dosar reiese că reclamantul nu a fost audiat personal în apel. Reiese, de asemenea, că instanța de apel nu i-a audiat din nou pe martori și a folosit declarațiile date de aceștia din urmă în fața poliției și parchetului, cu toate că unii dintre aceștia își retrăseseră declarațiile în fața tribunalului. 46. Referitor la rolul ICCJ ca instanță de recurs într-o procedură penală, precum cea din speță, Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe în această privință. În cauzele Dănilă c. România (…) și Găitănaru (…), Curtea a constatat că procedura în fața jurisdicției de recurs era o procedură completă care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond și că ICCJ putea să decidă fie confirmarea achitării reclamantului, fie să îl declare vinovat, după ce a realizat o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției părții interesate, administrând, după caz, noi mijloace probatorii.

  1. 47. Aceste constatări se impun și în prezenta cauză, în măsura în care aspectele pe care curtea de apel și ICCJ au trebuit să le analizeze pentru a se pronunța cu privire la vinovăția reclamantului aveau un caracter pur faptic. Mai precis, era necesar să se pronunțe cu privire la prezența reală a reclamantului la locul infracțiunii în data de (…). Mai mult, acest element faptic era decisiv pentru a stabili vinovăția reclamantului (…).
    48. Reclamantul a fost găsit vinovat pe baza unor mărturii care, ele însele, fuseseră suficiente să determine tribunalul să se îndoiască de temeinicia acuzației formulate împotriva sa pentru a motiva achitarea sa (…). În aceste condiții, omisiunea curții de apel și a ICCJ de a-i audia pe reclamant și pe martori înainte de a-l declara vinovat pe reclamant a limitat semnificativ dreptul la apărare, cu atât mai mult cu cât apelul parchetului era motivat de diferența dintre data reținută în transcrierile declarațiilor martorilor apărării și data incidentului. Reclamantul subliniase că această diferență era o eroare materială, după cum Curtea de Apel (…) a recunoscut de altfel în Hotărârea din (…). 49. Curtea observă că, atunci când curtea de apel și ICCJ au înlocuit cu o hotărâre de condamnare hotărârea inițială de achitare, acestea nu dispuneau de nicio probă nouă. Jurisprudența Curții subliniază în acest sens că posibilitatea unui acuzat de a se confrunta cu un martor în fața instanței care se pronunță în ultimul grad cu privire la acuzație constituie o garanție a unui proces echitabil, în măsura în care observațiile instanței cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe pentru acuzat (…). 50. În măsura în care Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a cerut audierea sa și a martorilor, Curtea consideră că jurisdicția de recurs era obligată să ia din oficiu măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă reclamantul nu o solicitase în mod expres (…). În orice caz, Curtea reține că reclamantului nu i se poate imputa vreo lipsă de interes față de procesul său (…).
    51. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că hotărârea de condamnare a reclamantului, pronunțată fără audierea sa în persoană de către instanțele de apel și de recurs și fără audierea martorilor, cu toate că reclamantul fusese achitat în primă instanță, nu se conformează cerințelor unui proces echitabil. 52. Prin urmare, Curtea respinge excepția ridicată de Guvern (…) și hotărăște că a fost încălcat art. 6§1 CEDO” (M. Of. nr. 253 din 8 aprilie 2014).

CEDO‑14.317/04 (hot. Oțet c. România): „20. Reclamantul se plânge că a fost obligat la repararea preju­diciului material deși, în opinia sa, acțiunea civilă aferentă nu a fost introdusă în termenele legale. (…)
33. Curtea reamintește că garanțiile referitoare la un proces echitabil implică în principiu dreptul, pentru părțile la proces, de a lua cunoștința de orice înscris sau observație prezentată instanței și să o dezbată (…). Mai mult, Curtea reamintește că s-a pronunțat în sensul că efectul real al observațiilor este de mică importanță și că părțile unui litigiu trebuiau să aibă posibilitatea de a preciza dacă apreciau că un document necesita observații din partea lor. Curtea consideră că acest aspect este esențial pentru încrederea justițiabililor în funcționarea justiției: aceasta se bazează, printre altele, pe siguranța părților că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar (…). 34. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea subliniază în primul rând că soluția pronunțată în cauză trebuie analizată ca o decizie privind temeinicia unei «acuzații în materie penală» îndreptată împotriva reclamantului. 35. Curtea reține că, în judecata în primă instanță, Judecătoria (…) a luat act de faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu a făcut nicio cerere de constituire ca parte civilă (…). Cererea de constituire ca parte civilă a fost făcută de Ministerul Finanțelor Publice pentru prima dată în apel, în fața Tribunalului (…), peste termenele prevăzute de legislația internă (…). Tribunalul (…) a fost nevoit așadar, pentru prima dată în decursul procedurii, să examineze pe fond chestiunea obligării reclamantului la plata despăgubirilor. 36. În plus, Curtea observă că părțile sunt de acord că practica instanțelor interne permitea constituirea ca parte civilă după citirea actului de sesizare cu condiția ca inculpatul să nu se opună (…). Curtea observă însă că pozițiile părților diferă cu privire la chestiunea dacă reclamantul a putut, în mod rezonabil, să ia cunoștință de existența posibilității de a fi obligat la plata despăgubirilor și să se exprime cu privire la constituirea Ministerul Finanțelor Publice ca parte civilă în afara termenului. În această privință, Curtea constată că reclamantul susține că cererea de constituire ca parte civilă nu a făcut niciodată obiectul dezbaterilor între părți, în vreme ce Guvernul consideră că cererea fusese depusă la dosar, dar că avocatul reclamantului nu o văzuse. 37. Plecând de la documentele depuse la dosar, Curtea observă că Tribunalul (…) nu l-a informat pe reclamant despre cererea de constituire ca parte civilă a Ministerul Finanțelor Publice și despre eventualitatea obligării la plata despăgubirilor, precum și că reclamantul nu fusese ascultat în această privință și nu consimțise expres la o astfel de cerere (…). Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul nu susține contrariul, ci consideră că reclamantul consimțise implicit la constituirea Ministerul Finanțelor Publice ca parte civilă prin faptul că nu se opusese în mod explicit (…). 38. Curtea consideră că acest ultim argument al Guvernului bazat pe un consimțământ implicit al reclamantului nu poate fi reținut deoarece renunțarea la exercitarea unui drept garantat de Convenție trebuie stabilită în mod neechivoc (…). Aceasta subliniază că Tribunalul (…) a fost primul care a examinat pe fond chestiunea constituirii ca parte civilă și că decizia acestuia a modificat considerabil situația reclamantului (…) și că, mai mult decât atât, procedura avea o miză importantă pentru reclamant (…). 39. Pe de altă parte, Curtea observă că, în calitate de instanță de ultim grad de jurisdicție, Curtea de Apel (…) nu a examinat argumentele reclamantului referitoare, în special, la imposibilitatea de a-și exprima opoziția față de constituirea Ministerul Finanțelor Publice ca parte civilă în afara termenului (…). În această privință, Curtea amintește că art. 6 CEDO impune în special, în sarcina «instanței», obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora (…). Deși este adevărat că obligația motivării deciziilor, impusă instanțelor de art. 6§1 CEDO, nu poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument (…), se impune constatarea că, în speță, Curtea de Apel (…), pronunțându-se prin hotărâre definitivă și irevocabilă, a omis să examineze argumentele reclamantului referitoare la imposibilitatea manifestării opoziției sale față de cererea de constituire ca parte civilă în afara termenului, în condițiile în care aceste argumente ar fi putut fi decisive pentru soluționarea cauzei. 40. În concluzie, a fost încălcat art. 6§1 CEDO” (M. Of. nr. 515 din 10 iulie 2014).

CEDO‑27.781/06 (hot. Văduva c. România): „32. Reclamantul s-a plâns de caracterul inechitabil al procesului penal declanșat împotriva sa. (…) a) Principii generale. 37. Curtea reamintește că, atunci când o instanță de recurs trebuie să analizeze o cauză în fapt și în drept, precum și să evalueze în ansamblu problema vinovăției sau nevinovăției, respectiva instanță nu poate, din motive ce țin de echitatea procesului, să soluționeze corespunzător chestiunile respective fără o evaluare directă a declarațiilor date personal de către un inculpat care susține că nu a comis fapta pretinsă a fi infracțiune (…). În plus, Curtea consideră că, în aprecierea temeiniciei acuzațiilor în materie penală, audierea nemijlocită a inculpatului ar trebui să fie totuși regula generală. Orice derogare de la acest principiu ar trebui să fie cu titlu de excepție și supusă unei interpretări restrictive (…). 38. De asemenea, deși este sarcina instanței naționale să hotărască cu privire la necesitatea ascultării martorilor, în anumite circumstanțe, încălcarea art. 6 poate fi determinată de refuzul de a audia martorii (…). Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală, inclusiv elementele urmăririi care au legătură cu procedura, trebuie să aibă un caracter contradictoriu și trebuie să existe o egalitate a armelor între acuzare și apărare (…). Înainte de a putea dispune o soluție de condamnare, toate probele împotriva unui inculpat trebuie prezentate, în mod obișnuit, în ședință publică, în prezența acestuia, în scopul dezbaterii contradictorii. Există excepții de la acest principiu, dar acestea nu trebuie să încalce dreptul la apărare; de regulă, acest drept impune ca inculpatului să i se acorde o ocazie adecvată și corespunzătoare de a contesta o declarație a unui martor al acuzării și de a-l interoga pe acesta, fie în momentul audierii acestuia, fie într-o etapă ulterioară a procesului (…). 39. Cu toate acestea, pot exista interese concurente, precum securitatea națională sau nevoia de a proteja martorii care riscă represalii sau de a nu divulga metodele poliției de anchetare a unei infracțiuni, care trebuie puse în balanță cu drepturile inculpatului (…). 40. Pentru a avea garanția că inculpatul beneficiază de un proces echitabil, orice dificultăți cauzate apărării prin limitarea drepturilor acesteia trebuie să fie suficient compensată de procedura urmată de autoritățile judiciare (…). b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză. 41. Curtea reține că reclamantul a fost achitat de tribunal pe motiv că probele împotriva acestuia nu erau concludente (…). Cu toate acestea, în baza acelorași probe aflate la dosar, reclamantul a fost apoi condamnat de curtea de apel și ICCJ (…). Nici curtea de apel, nici ICCJ nu au procedat la audierea nemijlocită a reclamantului sau a martorilor. 42. Se impune examinarea rolului ICCJ și a naturii problemelor pe care trebuia să le soluționeze (…). 43. (…) Curtea a avut posibilitatea să examineze întinderea competențelor ICCJ, ca instanță de recurs, atunci când examinează un recurs precum cel din prezenta cauză, respectiv după ce o primă cale de atac a fost soluționată deja de o instanță de grad inferior. Curtea a constatat că procedurile desfășurate în fața ICCJ sunt proceduri complete, guvernate de aceleași norme ca în cazul unui proces pe fond, instanța având de examinat atât faptele cauzei, cât și problemele de drept. ICCJ putea decide fie să mențină achitarea reclamantului, fie să îl condamne după o evaluare atentă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției lui. În cazul în care necesitatea unor audieri nemijlocite ar fi determinată de circumstanțele cauzei, ICCJ putea retrimite cauza la o instanță de grad inferior, în conformitate cu prevederile CPP în vigoare la acea dată (…). 44. În prezenta cauză, reclamantul a prezentat ca motive de recurs erorile grave de fapt survenite în hotărârile instanțelor de grad inferior (…). ICCJ a examinat recursul în acest cadru legal. Instanța trebuia să decidă ce importanță acordă declarațiilor inițiale ale lui (…) și schimbării ulterioare a poziției acestuia, precum și celorlalte probe contestate de reclamant. Astfel, instanța trebuia să facă o evaluare completă a vinovăției sau nevinovăției reclamantului în raport cu învinuirile aduse acestuia din moment ce aceleași probe au condus atât la achitarea, cât și la condamnarea acestuia (…). Mai mult, atât curtea de apel, cât și ICCJ au făcut o evaluare privind presupusa lipsă de onestitate a reclamantului în timpul procesului. Deși reclamantul a contestat modul în care curtea de apel a determinat presupusa sa lipsă de onestitate, această critică nu a primit un răspuns de la ICCJ (…). 45. Problemele ridicate pot fi considerate, în mod rezonabil, ca prezentând o oarecare complexitate și nu puteau fi evaluate corespunzător fără audierea nemijlocită, de către instanță, a reclamantului și a martorilor (…). 46. De asemenea, pentru a-l condamna pe reclamant, curtea de apel și ICCJ s-au bazat pe declarația inițială a lui (…) și pe transcrierile convorbirilor. Reclamantul a contestat însă în mod repetat legalitatea acestor mijloace de probă. 47. Legalitatea decla­rației inițiale a lui (…) a fost măcar verificată și confirmată de tribunal (…), însă instanțele nu au examinat legalitatea transcrierilor. Curtea reține că, deși relevanța și importanța acelei probe nu au fost contestate în timpul procesului, instanțele nu au putut obține o expertiză asupra conținutului ei deoarece procurorul a refuzat să permită experților desemnați de instanță să examineze materialul necesar (supra, pct. 17). De asemenea, nu s-a dat curs cererilor reclamantului ca procurorul să prezinte o copie a autorizației de interceptare și ca toate transcrierile să fie puse la dispoziție, deși reclamantul a prezentat argumente privind relevanța lor pentru apărare (…). 48. Deși nu are sarcina de a evalua relevanța acestei probe, Curtea reține că instanțele interne nu i-au permis reclamantului să folosească garanțiile procedurale prevăzute de lege pentru a contesta autenticitatea și acuratețea transcrierilor (…). 49. În ultimul rând, ICCJ s-a bazat pe procesele-verbale întocmite de investigatorii sub acoperire (…). Reclamantul a contestat folosirea acestor procese-verbale în toate gradele de jurisdicție și a cerut audierea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorului acestora (…). Autoritățile interne nu au prezentat motive întemeiate pentru neascultarea acestor martori (…). Condamnarea reclamantului s-a bazat în mare măsură importantă, dacă nu chiar în cea mai mare măsură, pe declarațiile date de martori în faza de urmărire penală. Cu toate acestea, apărării nu i s-a acordat niciodată posibilitatea de a le adresa întrebări, nici măcar într-o ședință secretă în care li s-ar fi putut garanta confidențialitatea, posibilitate care era prevăzută de legea internă (…). Aceeași concluzie este valabilă în ceea ce privește omisiunea instanței interne de a proceda la ascultarea nemijlocită a martorului (…), presupus informator al poliției, a cărui declarație dată în prezența procurorului constituia, în opinia Guvernului, una dintre cele mai incriminatoare probe împotriva reclamantului (…). 50. Consi­derentele de mai sus îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că, prin condamnarea reclamantului în lipsa audierii nemijlocite a acestuia sau a martorilor și în lipsa unei examinări corespunzătoare a cererilor acestuia pentru expertizarea înregistrărilor convorbirilor telefonice și pentru audierea corespunzătoare a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorului, autoritățile interne nu au oferit practic garanțiile cores­punzătoare pentru a contrabalansa dificultățile cauzate apărării prin limitarea drepturilor acesteia. Procesul declanșat împotriva reclamantului nu a fost echitabil și, în consecință, a fost încălcat art. 6§1 CEDO” (M. Of. nr. 648 din 3 septembrie 2014).

A se vedea și art. 6§3 CEDO (sub art. 83 NCPP).

  • CDFUE. Art. 47. Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil. (…) Orice per­soană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. (…).

● JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 386/2015 (sub art. 21 L. nr. 302/2004) și Dec. ICCJ (SP) nr. 3/A/2016 (sub art. 469 NCPP).


Art. 9. Dreptul la libertate și siguranță

(1) În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță.

(2) Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excep­țional și doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

(3) Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp și într‑o limbă pe care o înțelege asupra motivelor arestării sale și are dreptul de a formula contestație împotriva dispunerii măsurii.

(4) Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui reținut sau arestat.

(5) Orice persoană față de care s‑a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în con­dițiile prevăzute de lege.

  • VECHIUL CPP: art. 5.

CEDO. Art. 5. Dreptul la libertate și la siguranță. 1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a‑l împiedica să săvâr­șească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente; e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afla în curs o procedura de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într‑o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa. 3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într‑un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într‑un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală. 5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.

CEDO‑29.226/03 (hot. Creangă c. România): „II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5§1 CEDO în raport cu lipsirea de libertate a reclamantului în data de 16 iul. 2003, de la ora 9 până la ora 22. 63. Reclamantul consideră lipsită de temei legal arestarea sa la 16 iulie 2003. (…) 1. Principii generale. 84. Curtea amintește că art. 5 CEDO consacră un drept fundamental, protejarea oricărei persoane împotriva atingerilor de natură arbitrară ale statului aduse libertății sale. Prin proclamarea «dreptului la libertate», art. 5§1 se referă la libertatea fizică a persoanei; el are drept scop să garanteze că nimeni nu este privat de aceasta în mod arbitrar. Acesta nu vizează simplele restrângeri ale libertății de circulație, care intră sub incidența art. 2 din Protocolul nr. 4 [Art. 2. Libertatea de circulație. 1. Oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber și să-și aleagă în mod liber reședința sa. 2. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa. 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor constrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. 4. Drepturile recu­noscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.]. Curtea reamintește totodată că art. 5§1 precizează explicit că garanțiile pe care le consacră se aplică pentru «orice persoană». Lit. a)-f) ale §1 al art. 5 conțin o listă exhaustivă a motivelor pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate; o asemenea măsură nu este legală dacă nu corespunde unuia dintre aceste motive. Mai mult, în privința «legalității» unei arestări, inclusiv respectarea «căilor legale», convenția face trimitere, în principal, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și normele de procedură ale acesteia. Cu toate acestea, respectarea legislației naționale nu este suficientă: art. 5§1 cere în plus conformitatea oricărei lipsiri de libertate cu scopul de a apăra persoana împotriva arbitrariului. Există un principiu fundamental conform căruia nicio detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5§1, iar noțiunea «arbitrară» pe care o prevede art. 5§1 nu se limitează la lipsa conformității cu dreptul intern, astfel încât o lipsire de libertate poate fi legală potrivit legislației interne și totodată arbitrară, deci contrară convenției (…). 2. Aplicare în cauza de față. a) Cu privire la perioada care trebuie luată în considerare. 85. În primul rând, Curtea consideră necesar să stabilească perioada care trebuie luată în considerare. În această privință, trebuie examinate două chestiuni diferite: începutul perioadei și finalul acesteia. 86. În ceea ce privește ora începerii perioadei, trebuie reamintită concluzia Camerei, conform căreia reclamantul a fost lipsit de libertate fără niciun temei legal începând cu ora 10, când a fost interogat de un procuror (…). Curtea observă totuși că, deși derularea faptelor diferă în funcție de versiunile fiecărei părți, se impune constatarea că acestea sunt de acord atunci când afirmă că reclamantul a intrat la ora 9 în sediul parchetului pentru a da o declarație în legătură cu o anchetă penală. Prin urmare, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 iul. 2003, ora 9 dimineața. 87. În ceea ce privește finalul perioadei, Curtea observă că ordonanța de arestare preventivă a reclamantului din 16 iul. 2003 preciza că măsura și-a început efectul la ora 22. Aceasta consideră că momentul în care i s-a notificat reclamantului mandatul de arestare preventivă emis în temeiul ordonanței susmenționate – 17 iul. 2003, în intervalul orar 1,15–1,30, potrivit reclamantului – nu are niciun efect asupra legalității arestării sale după ora 22. Prin urmare, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare a încetat la 16 iul. 2003, ora 22. b) Cu privire la sarcina probei pretinsei lipsiri de libertate. 88. Curtea reamintește că, la aprecierea mijloacelor de probă, ea reține criteriul probei «dincolo de orice îndoială rezonabilă». Totuși, nu a avut niciodată drept obiectiv să adopte demersul sistemelor juridice naționale care aplică acest criteriu. Curtea nu are obligația să se pronunțe cu privire la vinovăție din perspectiva dreptului penal sau cu privire la răspunderea civilă, ci cu privire la răspunderea statelor contractante în raport cu convenția. Caracterul specific al sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 CEDO – a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contrac­tante constând în recunoașterea drepturilor fundamentale consacrate de acest instrument – îi condiționează modul de abordare a probelor administrate. În cadrul procedurii din fața Curții nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilității mijloacelor de probă și nici formule predefinite aplicabile aprecierii acestora. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susținute de o evaluare independentă a tuturor mijloacelor de probă, inclusiv deducțiile pe care le poate face din fapte și observațiile părților. În confor­mitate cu jurisprudența sa constantă, proba poate reieși dintr-o serie de indicii sau din prezumții necontestate, suficient de serioase, precise și concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o concluzie specifică și, în această privință, repartizarea sarcinii probei sunt legate intrinsec de caracterul specific al faptelor, de natura acuzației formulate și de dreptul convențional respectiv. De asemenea, Curtea acordă atenție gravității unei constatări potrivit căreia un stat contractant a încălcat drepturi fundamentale (…). 89. În plus, Curtea subscrie la raționamentul Camerei, conform căruia procedura prevăzută de convenție nu se pretează întotdeauna unei aplicări stricte a principiului repartizării sarcinii probei affirmanti incumbit probatio. Astfel, aceasta reamintește jurisprudența sa, conform căreia, din perspectiva art. 2 și 3 CEDO [Art. 2. Dreptul la viață. 1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție. Art. 3. Interzicerea torturii. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante], atunci când evenimentele în cauză sunt cunoscute în exclusivitate de către autorități, cum este cazul persoanelor aflate în stare privativă de libertate sub controlul lor, orice rană sau deces care survine în această perioadă de detenție conduce la solide prezumții de fapt. Sarcina probei revine în acest caz autorităților, care trebuie să ofere o explicație satisfăcătoare și convingătoare (…). Curtea a stabilit deja că aceste considerente sunt valabile și în cazul disparițiilor, examinate din perspectiva art. 5 CEDO, atunci când, chiar dacă nu s-a dovedit că o persoană a fost arestată de către autorități, se poate stabili că aceasta a fost citată oficial de către autorități, a intrat într-un sediu al acestora și nu a mai fost văzută de atunci. În asemenea situație, Guvernului îi revine sarcina de a oferi o explicație plauzibilă și satisfăcătoare a eveni­mentelor petrecute în sediul respectiv și de a demonstra că persoana în cauză nu a fost reținută de autorități, ci a părăsit sediul fără a fi în consecință privată de libertate (…). Pe de alte parte, Curtea reamintește că, tot în contextul unui capăt de cerere întemeiat pe art. 5§1 CEDO, a cerut să îi fie prezentate indicii concordante înainte ca sarcina probei să fie transferată Guvernului pârât (…). 90. Curtea consideră că aceste principii se aplică și în prezenta cauză, cu condiția ca reclamantul să prezinte indicii prima facie concordante, de natură să demonstreze că a fost într-adevăr sub controlul exclusiv al autorităților la data faptelor, respectiv că a fost citat oficial de către autorități și a intrat într-un sediu al acestora. Dacă această condiție este îndeplinită, Curtea va putea considera că persoana în cauză nu a fost liberă să plece, în special în cazul în care măsuri de cercetare erau în curs de executare. În consecință, Curtea poate obliga Guvernul să prezinte un raport detaliat pe ore asupra evenimentelor petrecute în sediile respective și să dea explicații privind timpul petrecut de reclamant acolo. Guvernul trebuie să prezinte probe satisfăcătoare și convin­gătoare în sprijinul versiunii sale asupra faptelor, fără de care Curtea va putea ajunge la concluzia temeiniciei afirmațiilor reclamantului. c) Cu privire la lipsirea de libertate. 91. Curtea reamintește că, pentru a determina dacă un individ este «lipsit de libertate» în sensul art. 5, se pleacă de la situația concretă și se ia în considerare un ansamblu de criterii cum ar fi tipul, durata, efectele și modalitățile de executare ale măsurii în cauză (…). Fără îndoială, adesea este necesar, pentru a se pronunța asupra existenței unei încălcări a drepturilor apărate de convenție, să se identifice realitatea dincolo de aparențe și de vocabularul folosit (…). 92. Curtea adaugă că încadrarea juridică sau absența încadrării juridice de către stat a unei situații de fapt nu poate avea o influență decisivă asupra concluziei Curții privind existența unei lipsiri de libertate. 93. Curtea observă că, în cauzele soluționate de Comisie, însuși scopul prezenței persoanelor în sediile de poliție sau faptul că persoanele în cauză nu au cerut voie să iasă a fost considerat decisiv. Astfel, nu au fost considerați lipsiți de libertate copiii care au petrecut două ore la comisariat pentru interogatoriu fără să fie arestați (…), nici reclamantul adus la sediul poliției din considerente umanitare, dar care era liber să se plimbe prin sediu și nu a cerut voie să plece (…). De asemenea, faptul că reclamantul nu a avut niciodată intenția de a părăsi palatul de justiție unde asista la o ședință a fost decisiv pentru Comisie (…). Jurisprudența a evoluat în consecință, din moment ce scopul unei măsuri privative de libertate luate de autorități împotriva unui reclamant nu mai pare decisiv atunci când Curtea trebuie să se pronunțe cu privire la însăși existența unei lipsiri de libertate. Până în prezent, acest scop a fost luat în considerare numai într-un stadiu ulterior al analizei, în vederea examinării compatibilității lipsirii de libertate cu art. 5§1 CEDO (…). Pe de altă parte, Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia art. 5§1 se aplică, de asemenea, unei lipsiri de libertate de scurtă durată (…). 94. În speță, Curtea observă că părțile nu contestă faptul că reclamantul a fost citat la PNA și că a intrat în sediul parchetului la ora 9 pentru a da o declarație în legătură cu o anchetă penală. În conformitate cu principiile amintite mai sus (…) și în pofida caracterului voluntar al prezentării reclamantului, care nu constituie un element care să permită să se stabilească în mod definitiv existența sau nu a unei lipsiri de libertate (…), se impune recunoașterea faptului că reclamantul se afla într-adevăr sub controlul autorităților cu începere din acel moment. Acest argument este, de altfel, confirmat de mărturiile prezentate de reclamant (…). În consecință, Guvernului îi revine sarcina de a oferi explicații privind evenimentele petrecute din acel moment în sediul PNA. 95. La rândul său, Guvernul declară că se află în imposibilitatea de a prezenta registrele de intrare și ieșire din sediul PNA. Registrele ar fi fost distruse cu mult timp înaintea comunicării prezentei cereri la 19 feb. 2009, termenul de păstrare prevăzut de normele în vigoare fiind de 3-5 ani (…). 96. În schimb, Guvernul a prezentat o declarație a procurorului (…) însărcinat cu urmărirea penală la vremea faptelor (…), fără să facă totuși o trimitere explicită la aceasta în observațiile sale. Conform acestui document, reclamantul nu a cerut voie să părăsească sediul PNA, dar era liber să facă acest lucru, fiecare având posibilitatea de a pleca de acolo fără nicio formalitate sau acordul procurorului. În declarația sa, procurorul (…) recunoaște că reclamantului nu i s-a comunicat că putea părăsi sediul PNA, dar afirmă că acesta a rămas de bună voie acolo pentru a participa la alte audieri și confruntări. Totuși, Curtea constată că această afirmație este infirmată nu numai de afirmațiile reclamantului, ci și de decla­rațiile scrise concordante făcute de 2 martori (…). 97. În continuare, Curtea subliniază că la citarea recla­mantului s-a adăugat ordinul verbal dat de superiorul său ierarhic de a se prezenta la PNA. În această privință, trebuie remarcat că Guvernul admite că șeful DGP Sect. 1 fusese, de asemenea, informat de citarea mai multor agenți de poliție la 16 iul. 2003, pentru a garanta prezența acestora la parchet. La vremea respectivă însă cadrele de poliție se supuneau disciplinei militare, astfel încât le era extrem de dificil să nu se conformeze ordinelor superiorilor lor. Deși nu se poate constata privarea de libertate a reclamantului doar din acest motiv, trebuie observat că la aceasta se adaugă alte elemente importante care militează în favoarea existenței acestei privări de libertate în cazul reclamantului, cel puțin începând din momentul notificării orale a deciziei de începere a urmării penale, la ora 12: cererea adresată de procuror recla­mantului de a rămâne la fața locului în vederea unor noi depoziții și confruntări multiple, începerea urmăririi penale împotriva reclamantului în acea zi, faptul că 7 polițiști față de care nu se începuse urmărirea penală au fost informați că puteau părăsi sediul PNA din moment ce prezența și audierea lor nu mai erau necesare, prezența jandarmilor în sediul PNA, precum și necesitatea de a fi asistat de un avocat. 98. Având în vedere ordinea lor cronologică, aceste evenimente se înscriu în mod evident în cadrul unei cercetări penale de mare anvergură, necesitând numeroase investigații și audieri, dintre care unele fuseseră efectuate deja în zilele precedente. Procedura urmărea să anihileze o rețea de trafic de produse petroliere în care erau implicați agenți de poliție și jandarmi. Începerea urmării penale față de reclamant și colegii săi se înca­drează în acest context procedural, iar necesitatea de a realiza într-o singură zi diferite acte de pro­cedură penală față de aceste persoane tinde să demonstreze că reclamantul era într-adevăr obligat să se con­formeze. 99. În consecință, Curtea constată că Guvernul nu a fost în măsură să prezinte niciun document care să demonstreze că reclamantul ar fi ieșit din sediul PNA și nu a demonstrat nici că acesta din urmă era liber să părăsească sediul parchetului după voia sa după ce a dat prima depoziție (…). 100. În concluzie, întrucât Guvernul nu a prezentat elemente convingătoare și relevante în sprijinul versiunii sale asupra faptelor și având în vedere caracterul coerent și plauzibil al versiunii reclamantului, Curtea consideră că acesta din urmă a rămas într-adevăr în sediul parchetului și că a fost lipsit de libertate, cel puțin între orele 12 și 22.
d) Cu privire la compatibilitatea lipsirii de libertate a reclamantului cu art. 5§1 CEDO. 101. Chestiunea care trebuie soluționată este aceea dacă reclamantul a fost lipsit de libertate «potrivit căilor legale» în sensul art. 5§1 CEDO. Termenii «potrivit căilor legale» din această dispoziție fac trimitere, în mod esențial, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și cele de procedură. Deși le revine, în primul rând, autorităților naționale, în special instanțelor, sarcina de a inter­preta și de a aplica dreptul intern, situația este diferită atunci când nerespectarea acestuia poate atrage după sine o încălcare a convenției. Acesta este cazul, în special, al cauzelor al căror obiect îl constituie art. 5§1 CEDO, iar Curtea trebuie astfel să exercite un anumit control pentru a examina dacă dreptul intern a fost respectat (…). Mai exact, este esențial, în materie de lipsire de libertate, ca dreptul intern să definească clar condițiile de detenție și ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa (…). 102. Curtea observă, în primul rând, că reclamantul a fost citat la PNA pentru a da o declarație în cadrul unei proceduri penale, fără să i se ofere alte precizări cu privire la obiectul declarației. Legislația națională în materie impunea ca citația să precizeze calitatea în care o persoană este citată, precum și obiectul cauzei (a se vedea art. 176 CPP [art. 258 NCPP]). Rezultă că reclamantul nu știa că era citat în calitate de martor sau învinuit ori poate chiar în calitate de polițist care efectuează el însuși cercetări. În această privință, Curtea reamintește că, deși nu se exclude posibilitatea autorităților de a folosi în mod legitim anumite stratageme, de exemplu, pentru a dejuca mai eficient activitățile infracționale, în schimb, un comportament al administrației care încearcă să ofere încredere unor persoane în vederea arestării lor nu este scutit de critici în raport cu principiile generale formulate explicit sau implicit de convenție (…). 103. În continuare, Curtea observă că Guvernul susține că reclamantul a fost reținut la sediul parchetului în interesul unei bune administrări a justiției, deoarece audierea sau confruntările cu diverse persoane prezente s-ar fi putut dovedi necesare în orice moment, ținând seama de circumstanțele cauzei. În această privință, se bazează pe declarația procurorului (…), potrivit căreia reclamantul și colegii săi au fost citați la parchet în calitate de «făptuitori» («presupuși autori ai faptelor»

sau «suspecți», într-un stadiu anterior începerii urmăririi penale). 104. Curtea observă că reclamantul nu avea calitate oficială de învinuit la momentul primei declarații, dată pe coală albă, pe care i se solicitase să o dea încă de la intrarea în sediul PNA. În plus, elementele de care dispune nu îi permit nici să constate cu certitudine că, încă de la sosirea sa la sediul parchetului, acesta a fost tratat ca un suspect sau ca un martor. 105. În orice caz, Curtea observă că, potrivit versiunii faptelor prezentate de Guvern, în jurul orei 12, când agenții de poliție au terminat de scris declarațiile, procurorul a revenit în sală și i-a informat că, în cazul respectiv, a fost începută urmărirea penală față de 10 dintre agenții de poliție prezenți, inclusiv reclamantul, iar aceștia aveau dreptul să aleagă un avocat sau, în caz contrar, li se va repartiza unul din oficiu. Celorlalți polițiști li s-ar fi permis să plece, deoarece nu se formulase nicio acuzație împotriva lor. 106. Curtea observă că, la momentul primei sale declarații, reclamantul nu avea cunoștință de statutul său juridic și de garanțiile subsecvente. Chiar dacă, în aceste condiții, se îndoiește de compatibilitatea dintre art. 5§1 CEDO și situația reclamantului în primele 3 ore petrecute la sediul PNA, Curtea nu intenționează să se pronunțe asupra acestei chestiuni din moment ce este evident că cel puțin începând cu ora 12 statutul penal al reclamantului s-a clarificat, în urma începerii urmăririi penale. Începând din acel moment, reclamantul a avut incontestabil calitatea de învinuit, astfel încât legalitatea lipsirii sale de libertate trebuie examinată cu începere din acel moment, din perspectiva art. 5§1 lit. c). 107. În dreptul român, există numai două măsuri preventive privative de libertate: reținerea și arestarea preventivă. Pentru a decide una sau alta, este necesar să existe probe sau indicii temeinice că fapta interzisă a fost săvârșită (art. 143 alin. (1) CPP [art. 209 alin. (1) NCPP]), adică date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta imputată (art. 143 alin. (3) CPP [art. 209 alin. (1) NCPP]). Însă niciuna dintre aceste măsuri nu a fost luată împotriva reclamantului la 16 iul. 2003 înainte de ora 22. 108. Curtea este conștientă de constrângerile unei anchete penale și nu neagă complexitatea procedurii declanșate în speță având de a face cu necesitatea unei strategii unitare puse în aplicare de către un singur procuror și prin intermediul unor acte realizate într-o singură zi, într-o cauză de mare amploare, care implică un număr semnificativ de persoane. De asemenea, nu contestă faptul că corupția constituie un flagel endemic care subminează încrederea cetățenilor în instituții și înțelege că autoritățile naționale trebuie să dea dovadă de fermitate față de persoanele răspunzătoare. Cu toate acestea, combaterea flagelului nu poate justifica, în materie de libertate, recurgerea la acte arbitrare și existența unor zone de non-drept acolo unde există o lipsire de libertate. 109. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, cel puțin începând cu ora 12, procurorul avea bănuieli suficient de solide, susceptibile să justifice lipsirea de libertate a reclamantului în legătură cu ancheta, și că dreptul român prevedea măsurile necesare în acest sens, și anume reținerea sau arestarea preventivă. Însă procurorul nu a luat cea de-a doua măsură în privința reclamantului decât foarte târziu, pe la ora 22. 110. În consecință, Curtea consideră că lipsirea de libertate căreia i-a căzut victimă reclamantul în data de 16 iul. 2003, cel puțin între orele 12 și 22, nu avea temei legal în dreptul intern și că, prin urmare, constituie o încălcare a art. 5§1 CEDO. III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5§1 CEDO în raport cu arestarea preventivă a reclamantului de la 16 iul. 2003, ora 22, până la 18 iul. 2003, ora 22. 111. În cererea sa, reclamantul susținea că ordonanța de arestare preventivă emisă pe numele acestuia la 16 iul. 2003 nu a fost motivată prin elemente concrete, în special cu privire la pericolul pe care punerea sa în libertate ar fi constituit-o pentru ordinea publică. Acesta considera că nu existau bănuieli întemeiate că ar fi comis faptele imputate, care să justifice măsura arestării preventive. (…) 112. În Hotărârea (…), Camera a considerat că, în ceea ce privește arestarea preventivă a reclamantului la 16 iul. 2003, ora 22, bănuielile care îl vizau se bazau pe o serie de fapte concrete și probe depuse la dosar și comunicate persoanei în cauză, sugerând că acesta din urmă ar fi putut săvârși infracțiunile și atinseseră, prin urmare, nivelul de credi­bilitate impus. În ceea ce privește motivarea ordonanței prin elemente concrete, Camera a observat că parchetul precizase că, în fapt, dată fiind calitatea sa de polițist, persoana în cauză ar fi putut influența anumite persoane care trebuiau interogate în cursul anchetei, motiv care, în opinia sa, era relevant și suficient pentru a justifica arestarea preventivă provizorie a reclamantului încă de la începutul anchetei. Prin urmare, aceasta a considerat că lipsirea de libertate era justificată în raport cu art. 5§1 lit. c) CEDO și că nu a fost încălcată această dispoziție pe parcursul perioadei în litigiu. (…) 115. Pentru motivele menționate de Cameră și reamintite mai sus, Curtea consideră că lipsirea de libertate a reclamantului de la 16 iul. 2003, ora 22, până la 18 iul. 2003, ora 22, era justificată în raport cu art. 5§1 lit. c) CEDO și că, prin urmare, nu a fost încălcată această dispoziție. IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5§1 CEDO în raport cu arestarea preventivă a reclamantului la 25 iul. 2003” (M. Of. nr. 613 din 27 august 2012).

CEDO‑19.946/04 (hot. Popa și Tănăsescu c. România): „56. Reclamanții s-au plâns, în temeiul art. 5 CEDO, de faptul că au fost arestați în baza unui ordin emis de un procuror care, conform Constituției României, nu putea fi considerat magistrat. Aceștia au pretins că arestarea lor a fost ordonată printr-un act de acuzare, contrar legislației românești. În această privință, Curtea reține că actul de acuzare care ordona arestarea lor a fost emis la 25 mai 2000, în timp ce cererea lor a fost depusă la Curte la 5 apr. 2004. Rezultă că acest capăt de cerere a fost formulat tardiv și trebuie respins” (M. Of. nr. 659 din 18 septembrie 2012)

CEDO‑10.473/05 (hot. Catană c. România): „38. Reclamantul s-a plâns de o atingere adusă principiului egalității armelor, subliniind că autoritățile nu au luat măsurile necesare pentru a asigura prezența sa la termenul (…) în fața ICCJ unde s-a judecat menținerea arestării preventive. (…) 43. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 5§4 CEDO, persoanele arestate sau reținute au dreptul la o examinare a respectării cerințelor de procedură și de fond necesare «legalității», în sensul art. 5§1, a privării lor de libertate (…). Pentru persoanele arestate în condițiile enunțate la art. 5§1c), este necesară o audiere în fața instanței (…). În special, procedura recursului declarat împotriva arestării preventive sau prelungirii acesteia trebuie să asigure egalitatea de arme între cele două părți, procurorul și persoana arestată (…). 44. În speță, Curtea constată că, prin hotărârea pronunțată (…), în prezența reclamantului și a avocatului său, Curtea de Apel (…) a dispus punerea imediată în libertate a persoanei în cauză. Parchetul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri și cauza a fost judecată în aceeași seară în fața ICCJ. 45. Curtea reiterează că un stat care dispune de o cale de atac împotriva deciziilor privind arestarea preventivă trebuie să acorde persoanelor în cauză aceleași garanții în recurs ca și în primă instanță. Prezența reclamanților și a avocaților lor la ședința în primă instanță nu poate scuti statul de obligația de a asigura și participarea personală a acestora înaintea instanței de recurs sau a reprezentanților lor, în vederea asigurării egalității armelor cu procurorul care solicită menținerea stării de detenție (…). În speță, respectarea acestei obligații avea o importanță deosebită, având în vedere că se cerea acestei instanțe să infirme o decizie prin care se dispusese punerea în libertate a persoanei în cauză. 46. Curtea subliniază că ICCJ a considerat necesară prezența la ședința de judecată a celui în cauză. Acesta a fost citat, în fața ICCJ, la ședința de judecată prevăzută (…). Or, citația nu i‑a fost efectiv predată decât în aceeași zi, la ora 20,00. Curtea observă, de asemenea, că, deși ședința s-a ținut efectiv în fața ICCJ la ora 21,00, reclamantul nu a fost niciodată informat că ședința fusese amânată de la ora 19,00 la ora 21,00. În plus, reclamantul era arestat, iar autoritățile penitenciarului informaseră ICCJ de imposibilitatea transferului acestuia la ședința de judecată, din cauza lipsei de timp (…). Prin urmare, în circumstanțele concrete ale cauzei, citarea nu a fost făcută cu diligență astfel încât să poată fi asigurată prezența efectivă a celui în cauză la ședința de judecată. 47. În ceea ce privește posibilitatea avocatului ales de către reclamant de a asista la ședința de judecată în fața ICCJ, trebuie remarcat faptul că acesta nu a fost citat și că în dosar nu era specificată modalitatea prin care reclamantul, arestat, ar fi putut să îl informeze cu privire la desfășurarea ședinței. În orice caz, ținând seama de perioada de timp foarte scurtă între notificare și ora ședinței de judecată, precum și de distanța dintre Bacău și București, Curtea consideră că posibilitatea ca avocatul să ajungă la ședință în timp util era practic nulă. În plus, ar fi excesiv să i se reproșeze unui avocat că nu a prevăzut că o decizie de punere în libertate favorabilă clientului său va fi contestată de parchet și că nu s-a deplasat preventiv la sediul instanței de recurs pentru a preîntâmpina o simplă eventualitate. 48. Este adevărat că ICCJ a numit un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant în procedură. Fără a se pronunța asupra modului concret în care avocatul numit din oficiu și-a îndeplinit obligațiile, Curtea nu poate decât să constate că acesta fusese numit la fața locului, că nu își cunoștea clientul și că, spre deosebire de procuror, nu a beneficiat decât de puțin timp pentru a-și pregăti apărarea. 49. Având în vedere considerațiile precedente, Curtea concluzionează că autoritățile nu și-au îndeplinit obligațiile de a asigura reclamantului o participare adecvată și o apărare efectivă în timpul procedurii care s-a desfășurat (…) în fața ICCJ, procedură a cărei soluționare era decisivă pentru menținerea sau încetarea detenției sale (…). Prin urmare, a fost încălcat art. 5§4 din Convenție” (M. Of. nr. 258 din 9 mai 2013).

  • PROTOCOLUL NR. 7 CEDO. Art. 3. Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară. Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată gra­țierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s‑a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedes­co­perirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.
  • CDFUE. Art. 6. Dreptul la libertate și la siguranță. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

DISPOZIȚII EUROPENE. Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO L nr. 142 din 1 iunie 2012): „Art. 6. Dreptul la informare cu privire la acuzare. (1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere aceasta sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare. (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute sunt informate cu privire la motivele arestării sau reținerii, inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate. (3) Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate. (4) Statele membre se asigură că per­soanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor oferite în conformitate cu prezentul articol, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor”.


Art. 10. Dreptul la apărare

(1) Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de a fi asistați de avocat.

(2) Părțile, subiecții procesuali principali și avocatul au dreptul să bene­ficieze de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării.

(3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și înca­drarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s‑a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia.

(4) Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație.

(5) Organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul pro­cesului penal.

(6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună‑credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.

  • VECHIUL CPP: art. 6.
  • CEDO. A se vedea art. 5 CEDO [CEDO–29.226/03] (sub art. 9 NCPP) și art. 6§3 lit. a)-c) CEDO (sub art. 83 NCPP).
  • CDFUE. Art. 48. Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare. (…) (2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.

DISPOZIȚII EUROPENE. A se vedea art. 6 Directiva 2012/13/UE (sub art. 9 NCPP).


Art. 11. Respectarea demnității umane și a vieții private

(1) Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane.

(2) Respectarea vieții private, a inviolabilității domiciliului și a secretului cores­pon­denței sunt garantate. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condițiile legii și dacă aceasta este necesară într‑o societate democratică.

  • VECHIUL CPP: art. 51.
  • CEDO. Art. 3. Interzicerea torturii. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. (…) Art. 8. Dreptul la respectarea vieții private și de familie. 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, într‑o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

CEDO‑10.473/05 (hot. Catană c. România): „30. Invocând art. 3 CEDO, reclamantul s-a plâns de relele condiții pe care a trebuit să le suporte în timpul detenției sale în arestul Inspectoratului de Poliție Județean (…). 34. Curtea reamintește că art. 3 CEDO impune statului să se asigure că orice persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, iar modalitățile de executare nu supun partea în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției, precum și că, ținând seama de cerințele practice din închisoare, sănătatea și confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător (…). În cazul evaluării condițiilor de detenție, trebuie să se țină seama de efectele cumulate ale acestora, precum și de afirmațiile specifice ale reclamantului (…). 35. În speță, Curtea constată că reclamantul s-a plâns de relele condiții de detenție cu care s-a confruntat timp de două luni și nouăsprezece zile petrecute în arestul Inspectoratului de Poliție Județean (…). În ceea ce privește, în special, spațiul personal acordat reclamantului în arest, Curtea constată că persoana în cauză a suferit efectele unei situații de suprapopulare în celule (…). Într-adevăr, chiar și luând în considerare informațiile oferite de Guvern, reclamantul, care împărțea celula cu alte 3 persoane, dispunea de un spațiu individual redus de 3,13 m2, ceea ce era sub norma recomandată de către CPT pentru celulele colective (…). Insuficiența spațiului vital se pare că s-a agravat în speță, în special din cauza posibilităților foarte limitate de a petrece timp în afara celulei. Astfel, reclamantul era închis mare parte din zi, beneficiind de o plimbare zilnică de o oră și de dreptul de acces la baie timp de 15 minute pe zi și acces la duș o dată pe săptămână. 36. Pe lângă problema suprapopulării din celule, afirmațiile reclamantului cu privire la accesul restricționat la toalete sunt mai mult decât plauzibile și reflectă realități deja descrise de către CPT în urma vizitelor sale în centrele de reținere și arestare preventivă ale Poliției Române (…). 37. Deși Curtea admite că, în speță, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenția de a-l umili sau înjosi pe reclamant în timpul detenției sale în arestul Inspectoratului de Poliție Județean (…), absența unui astfel de scop nu exclude constatarea încălcării art. 3. Curtea consideră că, în cauză, condițiile de detenție pe care reclamantul a trebuit să le suporte pentru o perioadă de două luni și aproape 3 săptămâni l-au supus la o experiență de o intensitate care depășea nivelul inevitabil de suferință inerent detenției. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 CEDO” (M. Of. nr. 258 din 9 mai 2013).

CEDO‑13.524/05 (hot. Petruș Iacob c. România): „26. Reclamantul susține că (…) 3 agenți de poliție au folosit spray iritant împotriva sa, cauzându-i arsuri grave la nivelul feței. De asemenea, acesta se plânge de absența eficienței anchetei desfășurate de parchet ca urmare a acuzațiilor sale de rele tratamente. (…) 1. Cu privire la elementul material al capătului de cerere întemeiat pe art. 3 CEDO. (…) 30. Curtea amintește că art. 3 consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice. Art. 3 nu prevede excepții, spre deosebire de majoritatea normelor Convenției și ale protocoalelor nr. 1 și 4, iar conform art. 15§2 nu admite nicio derogare, nici chiar în caz de pericol public care amenință viața națiunii (…). 31. De altfel, relele tratamente trebuie să atingă un minimum de gravitate pentru a cădea sub incidența art. 3. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; ea depinde de ansamblul datelor cauzei și, în esență, de durata tratamentului, de efectele sale fizice și/sau psihice ca și, uneori, de sex, de vârsta și de starea de sănătate a victimei. În cazul în care un individ este privat de libertate, folosirea forței fizice împotriva sa atunci când nu se dovedește a fi strict necesară din cauza comportamentului său aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (…). 32. În speță, problema care se ridică este practica agenților de poliție de a pulveriza «spray iritant» sau «spray lacrimogen» în direcția feței reclamantului, cauzându-i arsuri care au necesitat între 15 și 17 zile de îngrijiri medicale. 33. Curtea reamintește că a avut deja oportunitatea de a examina problema utilizării «gazului lacrimogen» sau a «spray-ului iritant» în contextul acțiunilor de menținere a ordinii publice și a admis că folosirea unui astfel de spray poate avea efecte precum: probleme respiratorii, grețuri, vărsături, iritații ale căilor respiratorii, iritații la nivelul căilor lacrimale și la nivelul ochilor, spasme, dureri în piept, dermatită și alergii. În cantități importante, acesta poate cauza necrozarea țesuturilor căilor respiratorii sau digestive, edeme pulmonare sau hemoragii interne (…). Pe de altă parte, Curtea a omologat recomandările făcute de CPT cu privire la folosirea spray-ului respectiv (…). 34. În speță, părțile nu contestă faptul că, la 14 august 2001, reclamantul a suferit arsuri la nivelul feței în urma utilizării unui spray iritant de către agenții de poliție și că aceste arsuri au necesitat între 15 și 17 zile de îngrijiri medicale. Curtea consideră că nu există circumstanțe susceptibile să o facă să aibă dubii în ceea ce privește originea acestor arsuri, care pot fi deci considerate a fi consecința utilizării spray-ului iritant de către agenții de poliție (…). Așadar, Curtea consideră că tratamentul aplicat reclamantului a atins pragul de gravitate impus de art. 3 din Convenție. 35. Prin urmare, îi revine Curții sarcina de a verifica dacă practica agenților de poliție de a pulveriza spray iritant pentru a imobiliza reclamantul era necesară și proporțională. În acest sens, ea acordă o importanță deosebită rănilor care au fost cauzate și circumstanțelor în care acestea au avut loc (…). 36. În speță, Curtea constată că acele circumstanțe în care agenții de poliție au folosit forța fizică și echipamentul pentru a-l imobiliza pe recla­mant nu priveau o faptă cu caracter penal, potrivit dreptului intern, fiind vorba de o contravenție (…). Cauza nu privește o arestare legală, deoarece reclamantul nu era suspectat de comiterea unei infracțiuni și niciun mandat de arestare nu fusese emis pe numele său. Polițiștii au intervenit în vederea restabilirii ordinii publice în urma unui incident banal într-o piață publică. 37. Curtea constată că părțile sunt în dezacord cu privire la comportamentul reclamantului, care a impus asistența unei echipe de intervenție rapidă a poliției. Reclamantul neagă că ar fi avut un comportament agresiv sau violent, în timp ce Guvernul susține contrariul, bazându-se pe hotărârile instanțelor interne, care au reținut că reclamantul a fost violent, a țipat și a făcut gesturi și mișcări necontrolate (…). Chiar dacă ar accepta acest argument, Curtea ia act de faptul că Guvernul nu a explicat în ce fel comportamentul reclamantului reprezenta un risc grav și serios pentru ordinea publică sau pentru integritatea fizică a agenților de poliție ori a unor terțe persoane, fapt ce ar fi putut justifica folosirea spray-ului iritant împotriva sa (…). 38. Pe de altă parte, Curtea observă că, în urma incidentului (…), nu a fost începută urmărirea penală sau vreun tip de procedură administrativă împotriva reclamantului pentru ultraj sau pentru tulburarea liniștii publice (…). 39. În ceea ce privește maniera în care agenții de poliție au intervenit pentru a-l stăpâni pe reclamant, Curtea reamintește că, în general, intervenția forțelor de ordine în vederea restabilirii ordinii publice nu poate fi suficientă în sine pentru a explica gravitatea loviturilor aplicate asupra corpului, feței sau capului persoanelor vizate (…). Or, în speță, nu se contestă faptul că polițiștii au vizat direct fața reclamantului. 40. Mai mult, Curtea ia notă de faptul că polițiștii implicați în incident erau superiori numeric reclamantului. Astfel, el era singur împotriva celor 3 polițiști (…). Prin urmare, Curtea consideră că forța folosită de poliție și în special utilizarea spray-ului iritant au fost excesive și nejustificate în aceste circumstanțe. 41. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a conchide că tratamentul pe care l-a suferit reclamantul a reprezentat un tratament degradant, contrar art. 3 CEDO (…). 42. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 sub aspect material. 2. Cu privire la aspectul procedural al capătului de cerere întemeiat pe art. 3 CEDO. 43. Reclamantul susține că declarațiile reținute de instanțele naționale erau false. Acesta face trimitere la o declarație făcută de un martor ocular (…) în fața unui notar public, care confirma versiunea sa asupra faptelor. El concluzionează că singurul scop al anchetei a fost acela de a exonera persoanele responsabile de răspunderea penală. (…) 45. Curtea amintește că, atunci când o persoană afirmă în mod «credibil» că agenții statului l-au supus unui tratament contrar art. 3, autoritățile competente au obligația să desfășoare o «anchetă oficială și efectivă» care să permită atât stabilirea faptelor, precum și identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile (…). 46. Curtea constată că a avut totuși loc o anchetă în prezenta cauză. Rămâne de apreciat diligența cu care aceasta a fost efectuată și caracterul său «efectiv». În această privință, Curtea amintește că o cerință privind promptitudinea și diligența rezonabilă este implicită în cadrul obligației de cercetare penală (…). 47. Curtea subliniază că, deși reclamantul a depus la parchet (…) o plângere penală împotriva celor 3 agenți de poliție și a celor 3 ofițeri din cadrul Gărzii Financiare, abia după mai bine de 5 luni (…) parchetul a recurs la audierea martorilor oculari. Or, Guvernul nu a prezentat nicio justificare convingătoare pentru această întârziere. În această privință, Curtea amin­tește că audierea imediată a martorilor, înainte ca aceștia să uite evenimentele petrecute, este necesară pentru a stabili situația de fapt (…). 48. Curtea constată în continuare că instanțele interne nu au audiat direct martorii, ci s-au limitat la reluarea declarațiilor făcute în fața parchetului, deși existau divergențe între declarațiile martorilor. Aceștia și-au întemeiat deciziile în principal pe depozițiile anumitor martori, fără a explica motivele pentru care anumite declarații erau mai credibile decât altele. Pe de altă parte, chiar dacă, acționând conform normelor de procedură penală în vigoare la momentul respectiv, acestea nu puteau proceda la o nouă audiere a martorilor, Curtea subliniază că instanțele interne aveau posibilitatea legală de a trimite cauza la parchet, precizându-le cu exactitate faptele și mijloacele de probă care trebuiau verificate (…). 49. În plus, instanțele interne au reținut că agenții de poliție au folosit în mod efectiv spray iritant împotriva reclamantului, dar că aceștia au acționat conform normelor legale. Or, în analiza lor, instanțele au făcut o aplicație automată a textului privind normele legale, dar nu au verificat deloc problema proporțio­nalității în ceea ce privește uzul forței de către agenții de poliție (…). 50. Curtea consideră că analiza pro­porționalității privind utilizarea forței de către agenții de poliție este mult mai importantă decât cadrul juridic, precum cel invocat de instanțele interne, ce permitea asemenea intervenții într-un număr mare de cazuri (…). Într-adevăr, instanțele și-au întemeiat analiza pe Regulamentul nr. 112/2000 al Ministerului de Interne, al cărui caracter public nu reiese din documentele furnizate de către părți, dar din care acestea au citat dispozițiile în hotărârile lor. Or, Curtea constată că, potrivit citației făcute, acest regulament le permitea agenților de poliție să folosească forța fizică și echipamentul, printre care și spray-ul iritant, fără a preciza în mod suficient de clar condițiile în care aceștia pot face recurs (…). 51. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a stabili că, în speță, ancheta declanșată de autoritățile naționale nu a avut caracterul efectiv impus de art. 3 CEDO. 52. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 CEDO sub aspect procedural” (M. Of. nr. 184 din 14 martie 2014).

CEDO‑36.605/04 (hot. Manolachi c. România): „53. Reclamantul denunță o încălcare a art. 3 CEDO ca urmare a faptului că nu s-a luat nicio măsură față de acuzațiile de rele tratamente pe care le-a formulat în fața parchetului, unde a solicitat să fie examinat de către un medic. Acesta susține, de asemenea, că a sesizat Parchetul Militar (…), care i-a solicitat să prezinte un certificat medico-legal în susținerea acuzațiilor pe care le formulase, deși acesta precizase că ofițerii de poliție i-au refuzat examinarea medicală. (…) 56. Curtea observă că reclamantul nu a făcut plângere penală împotriva ofițerilor de poliție pe care îi acuza că l-au lovit (…) și că nu a prezentat nicio justificare pentru lipsa sa de diligență. Curtea reține că în timpul interoga­toriului inițial (…) și ulterior în cadrul procedurii judiciare reclamantul a avut acces la consilierea mai multor avocați aleși. De asemenea, acesta a putut face plângere penală împotriva procurorului care redactase motivele de apel împotriva hotărârii de achitare. 57. Chiar și în ipoteza în care reclamantul ar fi sesizat indirect autoritățile prin intermediul plângerii penale depuse de părinții săi, Curtea reține că acest capăt de cerere este inadmisibil din motivele specificate mai jos. 58. Curtea subliniază că Parchetul Militar (…) a emis (…) o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale și că, din data de 1 ian. 2004, CPP prevedea o nouă cale de atac împotriva actelor procurorului, mai precis cea introdusă prin art. 2781 [art. 340 NCPP]. În temeiul acestor modificări legislative, reclamantul dispunea de un termen de un an de la data de 1 ian. 2004 pentru a contesta în fața instanței Ordonanța de neîncepere a urmăririi penale din 11 sep. 2002, Curtea reamintește că a stabilit deja caracterul efectiv al acestei căi de atac, în ciuda faptului că ea a devenit disponibilă după introducerea cererii în fața sa (…). 59. În speță, reclamantul nu a afirmat că nu avusese cunoștință de decizia Parchetului Militar (…) sau că el ori părinții săi fuseseră împiedicați din motive obiective să depună plângere în fața instanței (…). 60. De asemenea, Curtea reține că noua cale de atac a devenit disponibilă (…) la mai puțin de 3 ani de la data incidentelor; această perioadă nu este suficient de lungă ca să afecteze serios capacitatea martorilor și a persoanelor implicate în incidente de a-și aminti eve­ni­mentele în cauză (…)” (M. Of. nr. 253 din 8 aprilie 2014).

CDFUE. Art. 1. Demnitatea umană. Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie res­pec­tată și protejată. (…) Art. 4. Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. (…) Art. 7. Respectarea vieții private și de familie. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.


Art. 12. Limba oficială și dreptul la interpret

(1) Limba oficială în procesul penal este limba română.

(2) Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, actele procedurale întocmindu‑se în limba română.

(3) Părților și subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, de a vorbi, precum și de a pune concluzii în instanță, prin interpret. În cazurile în care asistența juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comu­nica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a intro­ducerii unei căi de atac sau a oricărei altei cereri ce ține de soluționarea cauzei.

(4) În cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreți autorizați, potrivit legii. Sunt incluși în categoria interpreților și traducătorii autorizați, potrivit legii.

  • VECHIUL CPP: art. 7-8.
  • CEDO. A se vedea art. 6§3 lit. e) CEDO (sub art. 83 NCPP).

● DISPOZIȚII EUROPENE. Directiva 2010/64/UE privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale (JO L nr. 280 din 26 octombrie 2010): „Art. 1. Obiectul și domeniul de aplicare. (1) Prezenta directivă instituie norme privind dreptul la interpretare și la traducere în cadrul procedurilor penale și al procedurilor de executare a unui mandat european de arestare. (2) Dreptul men­ționat la alineatul (1) se aplică persoanelor din momentul în care acestora li se aduce la cunoștință de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, faptul că sunt suspectate sau acuzate de comi­terea unei infracțiuni, până la finalizarea procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se soluționarea definitivă a între­bării dacă persoanele în cauză au comis infracțiunea, inclusiv, după caz, stabilirea pedepsei și soluționarea oricărei căi de atac. (3) În cazul în care legislația unui stat membru prevede aplicarea unei sancțiuni pentru infracțiuni minore de către o altă autoritate decât o instanță cu competențe în materie penală și aplicarea unei astfel de sancțiuni poate fi atacată în fața unei astfel de instanțe, prezenta directivă se aplică doar în cazul procedurilor desfă­șurate în fața respectivei instanțe ca urmare a exercitării unei astfel de căi de atac. (4) Prezenta directivă nu aduce atingere legislației naționale referitoare la pre­zența unui avocat în oricare etapă a procedurilor penale și nici normelor de drept intern privind dreptul de acces al unei persoane suspectate sau acuzate la docu­mentele din cadrul procedurilor penale. Art. 2. Dreptul la interpretare. (1) Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau acuzate, care nu vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară procedura penală res­pectivă, li se oferă, fără întârziere, servicii de interpretare în cadrul procedurilor penale desfă­șurate în fața autorităților de urmărire penală și a celor judiciare, inclusiv în cadrul intero­gatoriilor efectuate de poliție, în cadrul tuturor audierilor în fața instanței și în cadrul oricăror audieri intermediare necesare. (2) Statele membre se asigură că, atunci când este necesar în vederea garantării caracterului echitabil al proce­durilor, sunt disponibile servicii de interpretare pentru comunicarea dintre persoanele suspectate sau acuzate și avocații acestora, care are legătură directă cu interogatoriul și cu audierile din cadrul procedurilor sau cu introducerea unei căi de atac sau a oricărei alte cereri de natură procedurală. (3) Dreptul la interpretare în temeiul alineatelor (1) și (2) include oferirea de asistență adecvată persoanelor cu deficiențe de auz și de vorbire. (4) Statele membre se asigură de existența unei proceduri sau a unui mecanism prin care să verifice dacă persoanele suspectate sau acuzate vorbesc și înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale și dacă au nevoie să fie asistate de un interpret. (5) Statele membre se asigură că, în confor­mitate cu procedurile din legislația națională, persoanele suspectate sau acuzate au dreptul să exercite o cale de atac împotriva oricărei decizii care dispune că nu este necesară inter­pre­tarea și că, atunci când s‑a asigurat interpretarea, respecti­vele persoane au posibilitatea de a reclama faptul că interpretarea nu este de o calitate suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor. (6) Dacă este cazul, se pot folosi tehnologii de comunicare cum ar fi videoconferința, tele­fonul sau internetul, cu excepția cazului în care prezența fizică a inter­pretului este necesară pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor. (7) În cadrul procedurilor de executare a mandatului european de arestare, statul membru de executare se asigură că autoritățile sale competente pun la dispoziția persoanelor. supuse unei asemenea proceduri, care nu vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile, servicii de interpretare în conformitate cu prezentul articol. (8) Interpretarea furnizată în temeiul prezentului articol trebuie să fie de o calitate suficientă să garanteze caracterul echitabil al procedurilor, în special prin garan­tarea faptului că persoanele suspectate sau acuzate cunosc cazul instrumentat împotriva lor și pot să își exercite dreptul la apărare. Art. 3. Dreptul la tradu­cerea documentelor esențiale. (1) Statele membre se asigură că persoanelor suspec­tate sau acuzate, care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale respective, li se furnizează într‑un interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esențiale pentru a se garanta faptul că respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor. (2) Documentele esențiale includ orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice hotărâre judecătorească. (3) Autoritățile competente decid în fiecare caz în parte dacă mai există și alte documente esențiale. Persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora pot înainta o cerere motivată în acest scop. (4) Nu se impune obligația de a traduce acele părți din documentele esențiale care nu sunt relevante pentru obiectivul de a permite persoanelor suspectate sau acuzate să cunoască cazul instrumentat împotriva lor.
(5) Statele membre se asigură că, în conformitate cu procedurile din legislația națională, per­soa­nele suspectate sau acuzate au dreptul să exercite o cale de atac împotriva oricărei decizii care dispune că nu este necesară traducerea documentelor sau a unor părți din acestea și că, atunci când s‑a asigurat traducerea, respectivele persoane au posibilitatea de a reclama faptul că traducerea nu este de o calitate suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor. (6) În cadrul procedurilor de executare a unui mandat european de arestare, statul membru de executare se asigură că autoritățile sale competente asigură traducerea scrisă a acestui document oricărei persoane supuse unei asemenea proceduri, care nu înțelege limba în care este redactat mandatul euro­pean de arestare sau limba în care acesta a fost tradus de către statul membru emitent. (7) Prin derogare de la normele generale instituite în alineatele (1), (2), (3) și (6), o traducere orală sau un rezumat oral al documentelor esențiale pot fi furnizate în locul unei traduceri scrise, cu condiția ca o astfel de traducere orală sau rezumat oral să nu prejudicieze caracterul echitabil al procedurilor. (8) Orice renunțare la dreptul de a avea o traducere a documentelor menționate în prezentul articol trebuie să facă obiectul cerinței ca persoanele suspectate sau acuzate să fi beneficiat anterior de asistență juridică și să fi fost informate pe deplin în legătură cu consecințele renunțării lor sau ca renunțarea să fi fost neechivocă și făcută în mod voluntar. (9) Traducerea furnizată în temeiul prezentului articol trebuie să fie de o calitate suficientă să garanteze caracterul echitabil al procedurilor, în special prin garan­tarea faptului că persoanele suspectate sau acuzate cunosc cazul instrumentat împotriva lor și pot să își exercite dreptul la apărare. Art. 4. Costurile serviciilor de interpretare și de traducere. Statele membre acoperă costurile legate de serviciile de interpretare și de traducere care rezultă din aplicarea articolelor 2 și 3, indiferent de rezultatul procedurilor. Art. 5. Calitatea inter­pretării și a traducerii. (1) Statele membre
iau măsuri concrete pentru a garanta faptul că interpretarea și traducerea furnizate îndeplinesc standardele de calitate prevăzute la articolul 2 alineatul (8) și la articolul 3 alineatul (9). (2) În vederea promovării caracterului adecvat al interpretării și traducerii, precum și a accesului eficient la acestea, statele membre depun eforturile necesare pentru crearea unui registru sau a mai multor registre cuprinzând traducătorii și interpreții inde­pen­denți care sunt calificați cores­punzător. După crearea registrului sau a registrelor, acestea se pun, după caz, la dispo­ziția avocaților și a autorităților competente. (3) Statele membre se asigură că interpreților și translatorilor le incumbă obligația de a respecta confidențialitatea în ceea ce privește interpretarea și tradu­cerea furnizate în temeiul prezentei directive.
Art. 6. Formarea. Fără a aduce atingere independenței judecătorești sau diferențelor organi­za­torice ale sistemelor judiciare din Uniune, statele membre cer persoanelor responsabile de formarea judecătorilor, a pro­curorilor și a personalului judiciar implicat în proceduri penale să acorde o atenție deosebită particula­rităților comunicării cu ajutorul unui interpret, astfel încât să asigure o comunicare eficientă și eficace. Art. 7. Consemnarea în registre. Statele membre se asigură că, atunci când autoritățile de urmărire penală sau cele judiciare intero­ghează sau audiază o persoană suspectată sau acuzată cu ajutorul unui interpret, în temeiul articolului 2, sau atunci când se pune la dispoziție, în prezența unei astfel de autorități, o traducere orală sau un rezumat oral al documentelor esențiale, în temeiul articolului 3 alineatul (7), sau atunci când o persoană a renunțat la dreptul său la traducere, în temeiul articolului 3 alineatul (8), se consemnează faptul că s‑au produs aceste evenimente, în conformitate cu procedura de ținere a evidențelor prevăzută de legislația statului membru respectiv. Art. 8. Menținerea nivelului de protecție. Nicio dispoziție a prezentei directive nu se interpretează ca o limitare și nici ca o derogare de la oricare dintre drepturile sau garanțiile procedurale care sunt asigurate în temeiul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în temeiul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în temeiul altor dispoziții relevante de drept internațional sau al legislației oricărui stat membru, care asigură un nivel mai ridicat de protecție. Art. 9. Transpunerea. (1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor admi­nistrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 27 oct. 2013. (2) Statele membre comunică Comisiei textul măsurilor respective. (3) Atunci când statele membre adoptă măsurile respective, acestea conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o astfel de trimitere cu ocazia publicării lor oficiale. Modalitățile de efectuare a unei astfel de trimiteri se stabilesc de statele membre. Art. 10. Raportarea. Până la 27 oct. 2014, Comisia prezintă Parlamentului European și Consi­liului un raport de evaluare a măsurii în care statele membre au adoptat măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive, însoțit, dacă este necesar, de propuneri legislative. Art. 11. Intrarea în vigoare. Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în JOUE. Art. 12. Destinatarii. Prezenta directivă se adresează statelor membre în conformitate cu tratatele”.


Art. 13. Aplicarea legii procesuale penale în timp și spațiu

(1) Legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare și până în momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii.

(2) Legea procesuală penală română se aplică actelor efectuate și mă­surilor dispuse pe teritoriul României, cu excepțiile prevăzute de lege.

  • LPA (L. nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a L. nr. 135/2010 privind CPP).
    Art. 3. Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excep­țiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi. Art. 4. (1) Actele de procedură înde­plinite înainte de intrarea în vigoare a NCPP, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege.


Titlul II. Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal (art. 14-28)
Capitolul I. Acțiunea penală (art. 14-18)
Art. 14. Obiectul și exercitarea acțiunii penale

(1) Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.

(3) Acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condițiile legii.

VECHIUL CPP: art. 9.


Art. 15. Condițiile de punere în mișcare sau de exercitare a acțiunii penale

Acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în mișcare sau exer­citarea acesteia.


Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exer­citarea acțiunii penale

(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

  1. a) fapta nu există;
  2. b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;
  3. c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;
  4. d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
  5. e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;
  6. f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al incul­patului persoană fizică sau s‑a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
  7. g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;
  8. h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
  9. i) există autoritate de lucru judecat;
  10. j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) și j), acțiunea penală poate fi pusă în mișcare ulterior, în condițiile prevăzute de lege.

  • VECHIUL CPP: art. 10.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 12/2008 (M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008).

  • RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. XXVII/2006 (sub art. 17 NCPP).
  • HP. Dec. ICCJ (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în ma­terie penală – Complet DCD/P) nr. 2/2014 (M. Of. nr. 319 din 30 aprilie 2014): „În aplicarea art. 5 NCP, (…) prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei”.

NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 265/2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014): „(…) dispozițiile art. 5 NCP sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea preve­derilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile”.

JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 3033/2014 (sub art. 426 NCPP).


Art. 17. Stingerea acțiunii penale

(1) În cursul urmăririi penale acți­unea penală se stinge prin clasare sau prin renunțare la urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.

(2) În cursul judecății acțiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.

  • VECHIUL CPP: art. 11.
  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. XXVII/2006 (M. Of. nr. 190 din 20 martie 2007): „În aplicarea prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) [art. 17 alin. (2) NCPP, art. 396 alin. (6) NCPP], cu referire la art. 10 alin. (1) lit. h) tz. II CPP [art. 16 alin. (1) lit. g) NCPP] (…): Încetarea procesului penal în cazul infracțiunilor pentru care împăcarea părților înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanță numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voință al inculpatului și al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiționat și definitiv, exprimat în ședința de judecată de aceste părți, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice”.

LPA. Art. 19. Atunci când, în cursul procesului, se constată că în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a NCP sunt aplicabile dispozițiile art. 181 din CP 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanța dispune achitarea, în condițiile NCPP.


Art. 18. Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului

În caz de amnistie, de prescripție, de retragere a plângerii pre­alabile, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere conti­nuarea procesului penal.

VECHIUL CPP: art. 13 alin. (1).


Capitolul II. Acțiunea civilă (art. 19-28)
Art. 19. Obiectul și exercitarea acțiunii civile

(1) Acțiunea civilă exer­citată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru preju­diciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

(2) Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente.

(3) Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror, în condițiile art. 20 alin. (1) și (2), și are ca obiect, în funcție de interesele per­soanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală.

(4) Acțiunea civilă se soluționează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului.

(5) Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile.

  • VECHIUL CPP: art. 14, 17‑18.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. I/2004 (M. Of. nr. 404 din 6 mai 2004); Dec. ICCJ (SU) nr. XV/2005 (M. Of. nr. 119 din 8 februarie 2006); Dec. ICCJ (SU) nr. 29/2008 (M. Of. nr. 230 din 8 aprilie 2009).

RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 17/2015 (M. Of. nr. 875 din 23 noiembrie 2015): „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 NCPP (…): În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în L. nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpa­tului condamnat pentru săvârșirea acestor infrac­țiuni la plata sumelor repre­zentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală”.

  • CEDO. A se vedea art. 6§1 CEDO [CEDO–14.317/04] (sub art. 8 NCPP).

● JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 167/2010 (www.scj.ro): „cheltuielile necesitate de asis­tența medicală acordată victimei infracțiunii pot constitui, în procesul penal, obiect al tragerii la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente în condițiile prevăzute în art. 14 și urm. CPP [art. 19 și urm. NCPP]. Unitatea sanitară căreia i s-a cauzat prin fapta penală o vătămare materială, dacă participă în procesul penal, și exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal, dobândește (…) calitatea de parte civilă. Ca regulă, gravitatea faptei nu constituie un criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, autorul faptei urmând a răspunde integral pentru prejudiciul cauzat. Cu toate acestea în cazul în care paguba a fost cauzată atât din culpa autorului faptei, cât și din culpa victimei, adică culpa lor comună, nu există niciun temei juridic în baza căruia partea din paguba cauzată prin culpa victimei să fie reparată de autor. Despăgubirile civile, pe care trebuie să le suporte autorul, nu vor reprezenta, în astfel de situații, repararea integrală a pagubei, ci numai a unei părți a acesteia, întinderea ei făcându-se în raport de gravitatea culpelor autorului și victimei, stabilită pe baza probelor administrate de autoritățile judiciare. Ca atare, în situația produ­cerii pagubei în patrimoniul unității sanitare din cauza culpei comune a inculpatului și a părții vătămate, operează principiul de drept civil al răspunderii în raport cu întinderea culpei, despăgubirile datorate fiind diminuate corespunzător”.


Art. 20. Constituirea ca parte civilă

(1) Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept.

(2) Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indi­carea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază.

(3) În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judi­ciare au obligația de a consemna aceasta într‑un proces‑verbal sau, după caz, în încheiere.

(4) În cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile prevăzute la alin. (1) și (2), persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă.

(5) Până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate:

  1. a) îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;
  2. b) mări sau micșora întinderea pretențiilor;
  3. c) solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despă­gubiri bănești, dacă repararea în natură nu mai este posibilă.

(6) În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s‑au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părțile civile nu și‑au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfășurare a procesului penal, procurorul sau instanța de judecată poate desemna, prin ordonanță, respectiv prin încheiere moti­vată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanța va fi comunicată părților civile, care trebuie să încunoștințeze procurorul sau instanța în cazul în care refuză să fie reprezentați prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoștință sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate.

(7) Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale con­vențională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Dacă transmiterea acestui drept are loc după consti­tuirea ca parte civilă, acțiunea civilă poate fi disjunsă.

(8) Acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța penală sau la instanța civilă, este scutită de taxă de timbru.

  • VECHIUL CPP: art. 15.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 2/2010 (M. Of. nr. 414 din 22 iunie 2010).

CEDO. A se vedea art. 6§1 CEDO [CEDO–14.317/04] (sub art. 8 NCPP).


Art. 21. Introducerea în procesul penal a părții responsabile civil­mente

(1) Intro­ducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1).

(2) Atunci când exercită acțiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente, în condițiile alin. (1).

(3) Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la ter­minarea cercetării judecătorești la prima instanță de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenției.

(4) Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce privește acțiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.

  • VECHIUL CPP: art. 16.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. I/2005 (M. Of. nr. 503 din 14 iunie 2005).


Art. 22. Renunțarea la pretențiile civile

(1) Partea civilă poate renunța, în tot sau în parte, la pretențiile civile formulate, până la terminarea dezba­terilor în apel.

(2) Renunțarea se poate face fie prin cerere scrisă, fie oral în ședința de judecată.

(3) Partea civilă nu poate reveni asupra renunțării și nu poate introduce acțiune la instanța civilă pentru aceleași pretenții.


Art. 23. Tranzacția, medierea și recunoașterea pretențiilor civile

(1) În cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civilă și partea res­pon­­sabilă civilmente pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii.

(2) Inculpatul, cu acordul părții responsabile civilmente, poate recu­noaște, în tot sau în parte, pretențiile părții civile.

(3) În cazul recunoașterii pretențiilor civile, instanța obligă la despă­gubiri în măsura recunoașterii. Cu privire la pretențiile civile nere­cunoscute pot fi administrate probe.

  • VECHIUL CPP: art. 161.


Art. 24. Exercitarea acțiunii civile de către sau față de succesori

(1) Acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces, reorganizare, des­ființare sau dizolvare a părții civile, dacă moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării.

(2) În caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții res­pon­sabile civilmente, acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale dacă partea civilă indică moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții respon­sabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoștință de împrejurarea respectivă.

(3) Abrogat.

  • VECHIUL CPP: art. 21.


Art. 25. Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal

(1) Instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile.

(2) Când acțiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin resti­tuirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanța dispune ca lucrul să fie restituit părții civile.

(3) Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

(4) Abrogat.

(5)1) În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), i) și j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă.

(6) Instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă și în cazul în care moște­nitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile nu își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moștenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) și (2).

  • VECHIUL CPP: art. 346, 348.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 29/2008 (M. Of. nr. 230 din 8 aprilie 2009).

1) Alin. (5) al art. 25 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 2 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 26. Disjungerea acțiunii civile

(1) Instanța poate dispune disjun­gerea acțiunii civile, când soluționarea acesteia determină depășirea terme­nului rezonabil de soluționare a acțiunii penale. Soluționarea acțiunii civile rămâne în competența instanței penale.

(2) Disjungerea se dispune de către instanță din oficiu ori la cererea procurorului sau a părților.

(3) Probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluționarea acțiunii civile disjunse.

(4) Abrogat.

(5) Încheierea prin care se disjunge acțiunea civilă este definitivă.

VECHIUL CPP: art. 347.


Art. 27. Cazurile de soluționare a acțiunii civile la instanța civilă

(1) Dacă nu s‑au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repa­rarea prejudiciului cauzat prin infracțiune.

(2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s‑au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotă­râre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile.

(3) Persoana vătămată sau succesorii acesteia care s‑au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acțiune în fața instanței civile dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă în condițiile prevăzute la alin. (7).

(4) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acțiunea în fața instanței civile, pot să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanței, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre, chiar nedefinitivă.

(5) În cazul în care acțiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotă­rârea definitivă a instanței penale, diferența poate fi cerută pe calea unei acțiuni la instanța civilă.

(6) Persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiune la instanța civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.

(7) În cazul prevăzut la alin. (1), judecata în fața instanței civile se sus­pendă după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.

VECHIUL CPP: art. 19‑20.


Art. 28. Autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal

(1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acți­unea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit‑o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

(2) Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost solu­ționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit‑o și a vinovăției acesteia.

VECHIUL CPP: art. 22.


Titlul III. Participanții în procesul penal (art. 29-96)
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 29-34)
Art. 29. Participanții în procesul penal

Participanții în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali.


Art. 30. Organele judiciare

Organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt:

a) organele de cercetare penală;

b) procurorul;

c) judecătorul de drepturi și libertăți;

d) judecătorul de cameră preliminară;

e) instanțele judecătorești.


Art. 31. Avocatul

Avocatul asistă sau reprezintă părțile ori subiecții procesuali în condițiile legii.


Art. 32. Părțile

(1) Părțile sunt subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară.

(2) Părțile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea res­pon­sabilă civilmente.

VECHIUL CPP: art. 23‑24.


Art. 33. Subiecții procesuali principali

(1) Subiecții procesuali prin­cipali sunt suspectul și persoana vătămată.

(2) Subiecții procesuali principali au aceleași drepturi și obligații ca și părțile, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora.

VECHIUL CPP: art. 24 alin. (1), 229.


Art. 34. Alți subiecți procesuali

În afara participanților pre­văzuți la art. 33, sunt subiecți procesuali: martorul, expertul, inter­pretul, agentul pro­cedural, organele spe­ciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.


Capitolul II. Competența organelor judiciare (art. 35-76)
Sectiunea 1. Competența funcțională, după materie și după calitatea persoanei a instanțelor judecătorești (art. 35-40)
Art. 35. Competența judecătoriei

(1) Judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

(2) Judecătoria soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

VECHIUL CPP: art. 25.


Art. 36. Competența tribunalului

(1) Tribunalul judecă în primă instanță:

a)1) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191, art. 209-211, art. 254, 2561, 263, 282, art. 289-294, art. 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 și art. 360-367;

  1. b) infracțiunile săvârșite cu intenție depășită care au avut ca urmare moartea unei persoane;
  2. c) infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcția Națională Anticorupție, dacă nu sunt date prin lege în competența altor instanțe ierarhic superioare;

c1) infracțiunile de spălare a banilor și infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare;

  1. d) alte infracțiuni date prin lege în competența sa.

(2) Tribunalul soluționează conflictele de competență ivite între judecă­toriile din circumscripția sa, precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie în cazurile prevăzute de lege.

(3) Tribunalul soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

  • VECHIUL CPP: art. 27.

A se vedea și Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 12/2012 (M. Of. nr. 735 din 31 octombrie 2012).

1) Lit. a) a alin. (1) al art. 36 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 3 din O.U.G.
nr. 18/2016.


Art. 37. Competența tribunalului militar

(1) Tribunalul militar judecă în primă instanță toate infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege în com­petența altor instanțe.

(2) Tribunalul militar soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

  • VECHIUL CPP: art. 26, 28.

A se vedea și Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 12/2012 (M. Of. nr. 735 din 31 octombrie 2012).

LPA. Art. 20. (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, Trib. Militar Buc. și Parchetul Militar de pe lângă Trib. Militar Buc. se desființează. (2) Posturile ocupate și personalul din cadrul Trib. Militar Buc. și Parchetului Militar de pe lângă Trib. Militar Buc. se transferă la Trib. Militar Teritorial Buc. sau, după caz, la Parchetul Militar de pe lângă Trib. Militar Teritorial Buc., iar posturile vacante, în funcție de necesități, se pot transfera și la alte instanțe militare sau parchete militare. Persoanele care ocupă funcții de conducere la instanța sau parchetul desființat se transferă pe posturi de execuție la Trib. Militar Teritorial Buc. sau, după caz, la Parchetul Militar de pe lângă Trib. Militar Teritorial Buc.
(3) Spațiile și dotările materiale ale Trib. Militar Buc. și ale Parchetului Militar de pe lângă Trib. Militar Buc. vor fi preluate prin redistribuire de Trib. Militar Teri­torial Buc., respectiv de Parchetul Militar de pe lângă Trib. Militar Teritorial Buc. (4) La data desființării Trib. Militar Buc., Trib. Militar Terito­rial Buc. își schimbă denumirea în Trib. Militar Buc., iar Parchetul Militar de pe lângă Trib. Militar Teritorial Buc. își schimbă denumirea în Parchetul Militar de pe lângă Trib. Militar Buc. (5) Prin aplicarea dispozițiilor alin. (1)‑(4), tribunalele militare Buc., Cluj, Iași și Timișoara devin echivalente în grad tribunalelor.
(6) Personalul din cadrul tribunalelor militare Buc., Cluj, Iași și Timișoara care are grad profesional de jude­cătorie dobândește, la data intrării în vigoare a prezentei legi, gradul profe­sional de tribunal, precum și drepturile și obligațiile aferente. Posturile de con­ducere de la tribunalele militare Cluj, Iași și Timișoara se ocupă în condițiile prevăzute de art. 48
L. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, rep., cu modif. și compl. ult. (7) Personalul din cadrul parchetelor militare de pe lângă tribunalele militare Buc., Cluj, Iași și Timișoara care are grad profesional de parchet de pe lângă judecătorie dobândește,
la data intrării în vigoare a prezentei legi, gradul profesional de parchet de pe lângă tribunal, precum și drepturile și obligațiile aferente acestuia. Posturile de conducere de la parchetele militare de pe lângă tribunalele militare Cluj, Iași și Timișoara se ocupă în condițiile prevăzute de art. 49 L. nr. 303/2004, rep., cu modif. și compl. ult. (8) Noile state de funcții și de personal pentru Trib. Militar Buc. și pentru Parchetul Militar de pe lângă Trib. Militar Buc. se aprobă prin ordin comun al ministrului justiției și al ministrului apărării naționale, cu avizul conform al CSM. Art. 21. (1) Cauzele aflate pe rolul Trib. Militar Buc., care se desființează, vor fi preluate pe cale adminis­trativă, în termen de 3 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, de Trib. Militar Teritorial Buc., redenumit conform art. 20 alin. (4), care continuă soluționarea acestora. (2) Cauzele aflate în curs de solu­ționare la Parchetul Militar de pe lângă Trib. Militar Buc., care se desființează, vor fi preluate pe cale administrativă, în termen de 3 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, la Parchetul Militar de pe lângă Trib. Militar Teritorial Buc., redenumit conform art. 20 alin. (4), care continuă soluționarea acestora.


Art. 38. Competența curții de apel

(1) Curtea de apel judecă în primă instanță:

  1. a) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394‑397, 399‑412 și 438‑445;
  2. b) infracțiunile privind securitatea națională a României, prevă­zute în legi speciale;
  3. c) infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe;
  4. d) infracțiunile săvârșite de avocați, notari publici, executori judecătorești, de con­trolorii financiari ai Curții de Conturi, precum și auditori publici externi;
  5. e) infracțiunile săvârșite de șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și de ceilalți membri ai înaltului cler, care au cel puțin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
  6. f) infracțiunile săvârșite de magistrații‑asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe;
  7. g) infracțiunile săvârșite de membrii Curții de Conturi, de președintele Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncții Avocatului Poporului și de chestori;
  8. h) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.

(2) Curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronun­țate în primă instanță de judecătorii și de tribunale.

(3) Curtea de apel soluționează conflictele de competență ivite între instanțele din circumscripția sa, altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2), precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în cazurile prevăzute de lege.

(4) Curtea de apel soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

VECHIUL CPP: art. 281.


Art. 39. Competența curții militare de apel

(1) Curtea militară de apel judecă în primă instanță:

  1. a) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394‑397, 399‑412 și 438‑445, săvârșite de militari;
  2. b) infracțiunile privind securitatea națională a României, pre­văzute în legi speciale, săvârșite de militari;
  3. c) infracțiunile săvârșite de judecătorii tribunalelor militare și de procurorii militari de la parchetele militare care funcționează pe lângă aceste instanțe.
  4. d) infracțiunile săvârșite de generali, mareșali și amirali;
  5. e) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.

(2) Curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de tribunalele militare.

(3) Curtea militară de apel soluționează conflictele de compe­tență ivite între tribu­nalele militare din circumscripția sa, precum și contestațiile formulate împotriva hotă­rârilor pronunțate de acestea în cazurile prevăzute de lege.

(4) Curtea militară de apel soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

VECHIUL CPP: art. 282.


Art. 40. Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție

(1) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de jude­cătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(2) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă apelurile împotriva hotă­rârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel și de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(3) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile în casație împotriva hotărârilor penale definitive, precum și recursurile în interesul legii.

(4) Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de com­petență în cazurile în care este instanța superioară comună instanțelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiției este întrerupt, cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel în cazurile prevăzute de lege.

(5) Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

  • VECHIUL CPP: art. 29.
  • LPA. Titlul I. Dispoziții generale. (…) Cap. II. Dispoziții privind situa­țiile tranzi­torii. (…) Art. 6. (1) Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s‑a început cerce­tarea judecătorească se soluționează de către instanța competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevă­zute de aceeași lege. (2) În situația prevăzută la alin. (1), instanța pe rolul căreia se află cauza o trimite jude­cătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit art. 342‑348 din Codul de procedură penală, ori, după caz, o declină în favoarea instanței competente. Art. 7. Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță în care s‑a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competența aceleiași instanțe, judecata urmând a se desfășura potrivit legii noi.


Sectiunea a 2-a. Competența teritorială a instanțelor judecătorești (art. 41-42)
Art. 41. Competența pentru infracțiunile săvârșite pe teritoriul României

(1) Com­petența după teritoriu este determinată, în ordine, de:

  1. a) locul săvârșirii infracțiunii;
  2. b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
  3. c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta;
  4. d) locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.

(2) Prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s‑a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s‑a produs urmarea acesteia.

(3) În cazul în care, potrivit alin. (2), o infracțiune a fost săvârșită în circumscripția mai multor instanțe, oricare dintre acestea este competentă să o judece.

(4) Când niciunul dintre locurile prevăzute la alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanțe dintre cele prevăzute la alin. (1), competența revine instanței mai întâi sesizate.

(5) Ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1) se aplică în cazul în care două sau mai multe instanțe sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s‑a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.

(6) Infracțiunea săvârșită pe o navă sub pavilion românesc este de competența instanței în a cărei circumscripție se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

(7) Infracțiunea săvârșită pe o aeronavă înmatriculată în România este de competența instanței în a cărei circumscripție se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.

(8) Dacă nava nu ancorează într‑un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, iar competența nu se poate determina potrivit alin. (1), competența este cea prevăzută la alin. (4).

VECHIUL CPP: art. 30.


Art. 42. Competența pentru infracțiunile săvârșite în afara terito­riului României

(1) Infracțiunile săvârșite în afara teritoriului României se judecă de către instanțele în a căror circumscripție se află locuința suspec­tului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului per­soană juridică.

(2) Dacă inculpatul nu locuiește sau, după caz, nu are sediul în România, iar infracțiunea este de competența judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 București, iar în celelalte cazuri, de instanța competentă după materie ori după calitatea persoanei din muni­cipiul București, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

(3) Infracțiunea săvârșită pe o navă este de competența instanței în a cărei circumscripție se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

(4) Infracțiunea săvârșită pe o aeronavă este de competența instanței în a cărei circumscripție se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.

(5) Dacă nava nu ancorează într‑un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competența este cea prevăzută la alin. (1) și (2), în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

VECHIUL CPP: art. 31.


Sectiunea a 3-a. Dispoziții speciale privind competența instanțelor judecătorești (art. 43-52)
Art. 43. Reunirea cauzelor

(1) Instanța dispune reunirea cau­zelor în cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de infrac­țiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune.

(2) Instanța poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, în următoarele situații:

  1. a) când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană;

b) când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane;

c) când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiției.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și în cazurile în care în fața aceleiași instanțe sunt mai multe cauze cu același obiect.

VECHIUL CPP: art. 32‑34.


Art. 44. Competența în caz de reunire a cauzelor

(1) În caz de reunire, dacă, în raport cu diferiții făptuitori ori diferitele fapte, competența aparține, potrivit legii, mai multor instanțe de grad egal, competența de a judeca toate faptele și pe toți făptuitorii revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competența aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

(2) Competența judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competența unei anumite instanțe s‑a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s‑a pronunțat achitarea.

(3) Tăinuirea, favorizarea infractorului și nedenunțarea unor infracțiuni sunt de competența instanței care judecă infracțiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competența după calitatea persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

(4) Dacă dintre instanțe una este civilă, iar alta este militară, competența revine instanței civile.

(5) Dacă instanța militară este superioară în grad, competența revine instanței civile echivalente în grad competente potrivit art. 41 și 42.

VECHIUL CPP: art. 35.


Art. 45. Procedura de reunire a cauzelor

(1)1) Reunirea cauzelor se poate dispune la cererea procurorului, a părților, a persoanei vătămate și din oficiu de către instanța competentă.

(2) Cauzele se pot reuni dacă ele se află în fața primei instanțe, chiar după desființarea sau casarea hotărârii, sau în fața instanței de apel.

(3) Instanța se pronunță prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul.

VECHIUL CPP: art. 36 alin. (1), 37.

1) Alin. (1) al art. 45 este reprodus astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 4 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 46. Disjungerea cauzelor

(1) Pentru motive temeinice privind mai buna desfă­șurare a judecății, instanța poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpați sau la unele dintre infracțiuni.

(2) Disjungerea cauzei se dispune de instanță, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părților.

VECHIUL CPP: art. 38.


Art. 47. Excepțiile de necompetență

(1) Excepția de necom­petență materială sau după calitatea persoanei a instanței inferioare celei compe­tente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecății, până la pronunțarea hotărârii definitive.

(2) Excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței superioare celei competente potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătorești.

(3) Excepția de necompetență teritorială poate fi invocată în condițiile alin. (2).

(4) Excepțiile de necompetență pot fi invocate din oficiu, de către pro­curor, de către persoana vătămată sau de către părți.

VECHIUL CPP: art. 39.


Art. 48. Competența în caz de schimbare a calității inculpatului

(1) Când competența instanței este determinată de calitatea inculpatului, instanța rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvâr­șirea infracțiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:

  1. a) fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului;
  2. b) s‑a dat citire actului de sesizare a instanței.

(2) Dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină schim­barea competenței, cu excepția infracțiunilor săvârșite de persoanele pre­văzute la art. 40 alin. (1).

VECHIUL CPP: art. 40.


Art. 49. Competența în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării faptei

(1) Instanța sesizată cu judecarea unei infracțiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după schim­barea încadrării juridice, infracțiunea este de competența instanței inferioare.

(2) Schimbarea calificării faptei printr‑o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetența instanței, în afară de cazul când prin acea lege s‑ar dispune altfel.

  • VECHIUL CPP: art. 41.


Art. 50. Declinarea de competență

(1) Instanța care își declină compe­tența trimite, de îndată, dosarul instanței de judecată desemnate ca fiind com­petentă prin hotărârea de declinare.

(2) Dacă declinarea a fost determinată de competența materială sau după calitatea persoanei, instanța căreia i s‑a trimis cauza poate menține, motivat, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse de instanța care și‑a declinat competența.

(3) În cazul declinării pentru necompetență teritorială, probele admi­nis­trate, actele îndeplinite și măsurile dispuse se mențin.

(4) Hotărârea de declinare a competenței nu este supusă căilor de atac.

  • VECHIUL CPP: art. 42.

CEDO. A se vedea art. 6§3 CEDO [CEDO–53.150/12] (sub art. 83 NCPP).


Art. 51. Conflictul de competență

(1) Când două sau mai multe instanțe se recunosc competente a judeca aceeași cauză ori își declină com­petența reciproc, conflictul pozitiv sau negativ de competență se solu­ționează de instanța ierarhic superioară comună.

(2) Instanța ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanța care s‑a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanța care și‑a declinat cea din urmă competența.

(3) Sesizarea instanței ierarhic superioare comune se poate face și de procuror sau de părți.

(4) Până la soluționarea conflictului pozitiv de competență, jude­cata se suspendă.

(5) Instanța care și‑a declinat competența ori care s‑a declarat compe­tentă cea din urmă ia măsurile și efectuează actele ce reclamă urgență.

(6) Instanța ierarhic superioară comună se pronunță asupra conflictului de com­petență, de urgență, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.

(7) Când instanța sesizată cu soluționarea conflictului de com­petență constată că acea cauză este de competența altei instanțe decât cele între care a intervenit conflictul și față de care nu este instanță superioară comună, trimite dosarul instanței superioare comune.

(8) Instanța căreia i s‑a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a compe­tenței nu se mai poate declara necompetentă, cu excepția situațiilor în care apar elemente noi care atrag competența altor instanțe.

(9) Instanța căreia i s‑a trimis cauza aplică în mod corespunzător dispo­zițiile
art. 50 alin. (2) și (3).

VECHIUL CPP: art. 43.


Art. 52. Chestiunile prealabile

(1) Instanța penală este compe­tentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare.

(2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.

(3) Hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii.

VECHIUL CPP: art. 44.


Sectiunea a 4-a. Competența judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră preliminară (art. 53-54)
Art. 53. Competența judecătorului de drepturi și libertăți

Judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit com­petenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propu­nerile, plângerile, con­testațiile sau orice alte sesizări privind:

a) măsurile preventive;

b) măsurile asigurătorii;

c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;

d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;

e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supra­veghere sau cercetare ori a altor procedee proba­torii potrivit legii;

f) procedura audierii anticipate;

g) alte situații expres prevăzute de lege.


Art. 54. Competența judecătorului de cameră preliminară

Judecă­torul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia:

a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;

b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor pro­cesuale de către organele de urmărire penală;

c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netri­mitere în judecată;

d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege.


Sectiunea a 5-a. Organele de urmărire penală și competența acestora (art. 55-63)
Art. 55. Organele de urmărire penală

(1) Organele de urmărire penală sunt:

  1. a) procurorul;
  2. b) organele de cercetare penală ale poliției judiciare;
  3. c) organele de cercetare penală speciale.

(2) Procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public.

(3) În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții:

  1. a) supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
  2. b) sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată;
  3. c) exercită acțiunea penală;
  4. d) exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
  5. e) încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii;
  6. f) formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești;
  7. g) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.

(4) Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați din Ministerul Afacerilor Interne anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al procu­rorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens.

(5) Atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt înde­plinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(6) Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului.

  • VECHIUL CPP: art. 201.

DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea SRI (M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992; cu modif. ult.): „Art. 13. Organele SRI nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest. Prin excepție, organele SRI pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) și (6) NCPP pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) tz. fin. NCPP”.


Art. 56. Competența procurorului

(1) Procurorul conduce și contro­lează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.

(2) Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează.

(3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:

  1. a) în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;

b)1) în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 și art. 289-294 din Codul penal;

c) în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;

  1. d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
  2. e) în alte cazuri prevăzute de lege.

(4) Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efec­tuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar.

(5) Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secțiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit compe­tenței parchetului din care fac parte, față de toți participanții la săvârșirea infracțiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanța competentă potrivit art. 44.

(6)2) Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supra­vegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.

VECHIUL CPP: art. 209.

1) Alin. (6) al art. 56 a fost introdus prin art. III pct. 2 din O.U.G. nr. 3/2014.

2) Lit. b) a alin. (3) al art. 56 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 5 din O.U.G.
nr. 18/2016.


Art. 57. Competența organelor de cercetare penală

(1) Organele de cercetare penală ale poliției judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, prin lege, în competența organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

(2)1) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.

  • VECHIUL CPP: art. 207‑208.

DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. 13 L. nr. 14/1992 privind organizarea și funcțio­narea SRI (sub art. 55 NCPP).

1) Alin. (2) al art. 57 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 6/2016.


Art. 58. Verificarea competenței

(1) Organul de urmărire penală este dator să își verifice competența imediat după sesizare.

(2) Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supra­vegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanță, decli­narea de compe­tență și trimite cauza procurorului competent.

(3) Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exer­cită supravegherea, în vederea sesizării orga­nului competent.

  • VECHIUL CPP: art. 210.


Art. 59. Extinderea competenței teritoriale

(1)1) Când anumite acte de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmărirea, procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală poate să le efectueze ori poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare.

(2) În cuprinsul aceleiași localități, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, efectuează toate actele de urmărire, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale.

  • VECHIUL CPP: art. 211.

1) Alin. (1) al art. 59 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 6 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 60. Cazurile urgente

Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de com­petența acestuia. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.

VECHIUL CPP: art. 213.


Art. 61. Actele încheiate de unele organe de constatare

(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infrac­țiuni, sunt obligate să întocmească un proces‑verbal despre împrejurările constatate:

  1. a) organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;
  2. b) organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;
  3. c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.

(2) Organele prevăzute la alin. (1) au obligația să ia măsuri de con­servare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mij­loacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a‑l prinde pe făptuitor și de a‑l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.

(3) Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele con­semnate în procesul‑verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul‑verbal.

(4) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.

(5) Procesul‑verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea con­tenciosului administrativ.

VECHIUL CPP: art. 214.


Art. 62. Actele încheiate de comandanții de nave și aeronave

(1) Comandanții de nave și aeronave sunt competenți să facă percheziții corporale sau ale vehiculelor și să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aero­porturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste nave sau aeronave, având totodată și obligațiile și drepturile prevăzute la art. 61.

(2) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.

(3) În cazul infracțiunilor flagrante, comandanții de nave și aeronave au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a‑l prinde pe făptuitor și de a‑l prezenta organelor de urmărire penală.

(4) Procesul‑verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.

VECHIUL CPP: art. 215.


Art. 63. Dispoziții comune

(1) Dispozițiile prevăzute la art. 41‑46 și 48 se aplică în mod corespunzător și în cursul urmăririi penale.

(2) Prevederile art. 44 alin. (2) nu se aplică în faza de urmărire penală.

(3) Urmărirea penală a infracțiunilor săvârșite în condițiile prevăzute la art. 41 se efectuează de către organul de urmărire penală din circumscripția instanței compe­tente să judece cauza, dacă legea nu dispune altfel.

(4) Conflictul de competență dintre 2 sau mai mulți procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior comun acestora. Când conflictul se ivește între două sau mai multe organe de cercetare penală, competența se stabilește de către procurorul care exercită supravegherea activității de cercetare penală a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercită supravegherea activității tuturor organelor de cercetare penală între care s‑a ivit conflictul, competența se stabilește de către prim‑procurorul parchetului în circumscripția căruia se află organele de cercetare penală.

  • VECHIUL CPP: art. 45.
  • LPA. T. I. Dispoziții generale. (…) Cap. II. Dispoziții privind situațiile tranzitorii. (…) Art. 5. (1) Cauzele aflate în cursul urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi rămân în competența organelor de urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluționate potrivit acesteia, cu excepția cauzelor de competența parche­telor militare și a secțiilor militare din cadrul parchetelor competente. (2) Sesizarea instanței în cauzele prevăzute la alin. (1) se va face potrivit normelor de competență din legea nouă. (3) La judecarea cauzelor și la soluționarea propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de DNA potrivit legii vechi, precum și a celor care au rămas în competența acesteia în condițiile alin. (1), participă procurori din cadrul DNA.


Sectiunea a 6-a. Incompatibilitatea și strămutarea (art. 64-76)
Art. 64. Incompatibilitatea judecătorului

(1) Judecătorul este incom­patibil dacă:

a) a fost reprezentant sau avocat al unei părți ori al unui subiect procesual principal, chiar și în altă cauză;

b) este rudă sau afin, până la gradul al IV‑lea inclusiv, ori se află într‑o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părți, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;

c) a fost expert sau martor, în cauză;

d) este tutore sau curator al unei părți sau al unui subiect procesual principal;

e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată;

f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată.

(2) Nu pot face parte din același complet de judecată judecătorii care sunt soți, rude sau afini între ei, până la gradul al IV‑lea inclusiv, ori se află într‑o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal.

(3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într‑o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea ori casarea hotărârii.

(4) Judecătorul de drepturi și libertăți nu poate participa, în aceeași cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.

(5) Judecătorul care a participat la soluționarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeași cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.

(6) Judecătorul care s‑a pronunțat cu privire la o măsură supusă con­testației nu poate participa la soluționarea contestației.

  • VECHIUL CPP: art. 46‑48.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. 22/2008 (M. Of. nr. 311 din 12 mai 2009); Dec. ICCJ (Complet RIL)
nr. 8/2011 (M. Of. nr. 727 din 14 octombrie 2011); Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 17/2012 (M. Of. nr. 820 din 6 decembrie 2012).

  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. I/2006 (M. Of. nr. 291 din 31 martie 2006): „În aplicarea dis­pozițiilor art. 47 alin. (2) CPP [art. 64 alin. (1) lit. f) NCPP] (…): Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanței, prin încheiere pronunțată înainte de soluționarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea jude­cătorului care a făcut parte din completul de judecată”.

Dec. ICCJ (SU) nr. VII/2007 (M. Of. nr. 732 din 30 octombrie 2007): „În aplicarea dispozițiilor art. 48 alin. 1 lit. a) tz. ult. CPP [art. 64 alin. (4) NCPP] (…): Judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în aceeași fază de urmărire penală cu privire la măsura arestării preventive în aceeași cauză”.

Dec. ICCJ (SU) (Complet RIL) nr. 17/2012 (M. Of. nr. 820 din 6 decembrie 2012): „Judecătorul care a soluționat cauza conform procedurii prevăzute de art. 3201 CPP [art. 374-375, 377 NCPP] cu privire la unii dintre inculpați nu devine incompatibil să judece acțiunea penală și civilă cu privire la ceilalți inculpați, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaților s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar dacă în considerentele hotărârii pronunțate conform art. 3201 CPP [art. 374-375, 377 NCPP] și-a exprimat părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauza disjunsă”.


Art. 65. Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului‑asistent și a grefierului

(1) Dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a)‑d) și f) se aplică procurorului și organului de cercetare penală.

(2) Dispozițiile art. 64 alin. (1) se aplică magistratului‑asistent și gre­fierului.

(3) Dispozițiile art. 64 alin. (2) se aplică procurorului și magistratului‑asistent sau, după caz, grefierului, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei și jude­cătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau unul dintre membrii completului de judecată.

(4) Procurorul care a participat ca judecător într‑o cauză nu poate, în aceeași cauză, să exercite funcția de urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea acelei cauze în primă instanță și în căile de atac.

  • VECHIUL CPP: art. 49.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 11/2009 (M. Of. nr. 691 din 14 octombrie 2009).


Art. 66. Abținerea

(1) Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, președintelui instanței, procurorului care supra­veghează urmă­rirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abține de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incom­patibilitate și a temeiurilor de fapt care constituie motivul abținerii.

(2) Declarația de abținere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoștință de existența cazului de incompatibilitate.

VECHIUL CPP: art. 50.


Art. 67. Recuzarea

(1) În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declarație de abținere, părțile, subiecții procesuali prin­cipali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre exis­tența cazului de incompatibilitate.

(2) Cererea de recuzare se formulează doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a procurorului sau a judecătorului care efectuează acti­vități judiciare în cauză. Este inadmisibilă recuzarea judecă­torului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.

(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător în cazul recuzării magistratului‑asistent și grefierului.

(4) Cererea de recuzare se formulează oral sau în scris, cu arătarea, pentru fiecare persoană în parte, a cazului de incom­patibilitate invocat și a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul formulării cererii. Cererea de recuzare formulată oral se consem­nează într‑un proces‑verbal sau, după caz, în încheierea de ședință.

(5) Nerespectarea condițiilor prevăzute la alin. (2)‑(4) sau formu­larea unei cereri de recuzare împotriva aceleiași persoane pentru același caz de incompatibilitate cu aceleași temeiuri de fapt invocate într‑o cerere ante­rioară de recuzare, care a fost respinsă, atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. Inadmisibilitatea se constată de procurorul sau de completul în fața căruia s‑a formulat cererea de recuzare.

(6) Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau completul în fața căruia s‑a formulat recuzarea, cu participarea jude­cătorului recuzat, se pronunță asupra măsurilor preventive.

VECHIUL CPP: art. 51.


Art. 68. Procedura de soluționare a abținerii sau recuzării

(1) Abținerea sau recuzarea judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră preliminară se soluționează de un judecător de la aceeași instanță.

(2) Abținerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluționează de un alt complet de judecată.

(3) Abținerea sau recuzarea magistratului‑asistent se soluționează de completul de judecată.

(4) Abținerea sau recuzarea grefierului se soluționează de jude­cătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preli­minară sau, după caz, de completul de judecată.

(5) Soluționarea abținerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar pentru soluționarea cererii, jude­cătorul sau com­pletul de judecată, după caz, poate efectua orice veri­ficări și poate asculta procurorul, subiecții procesuali principali, părțile și persoana care se abține sau a cărei recuzare se solicită.

(6) În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin.

(7) Încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.

(8)1) Când pentru soluționarea abținerii sau a recuzării nu poate fi de­semnat un judecător din cadrul aceleiași instanțe sau, în cazul instanțelor organizate pe secții, din cadrul aceleiași secții și nici din cadrul unei secții cu aceeași specializare, cererea se soluționează de un judecător de la instanța ierarhic superioară.

(9) La instanțele care nu sunt organizate pe secții, în cazul în care se admite abținerea sau recuzarea și nu se poate desemna un judecător de la instanța competentă pentru soluționarea cauzei, judecătorul de la instanța ierarhic superioară desemnează o altă instanță egală în grad cu instanța în fața căreia s-a formulat declarația de abținere sau cererea de recuzare, din circumscripția aceleiași curți de apel sau din circumscripția unei curți de apel învecinate.

(91)2) În cazul în care se admite abținerea sau recuzarea, dacă instanța compe­tentă pentru soluționarea cauzei este organizată pe secții și nu se poate desemna un judecător de la secția corespunzătoare a acestei instanțe, soluționarea cauzei se realizează de o altă secție a aceleiași instanțe, care are aceeași specializare. Dacă nu există o secție cu aceeași specializare, judecătorul de la instanța ierarhic superioară desemnează o altă instanță egală în grad cu instanța în fața căreia s-a formulat declarația de abținere sau cererea de recuzare, din circumscripția aceleiași curți de apel sau din circumscripția unei curți de apel învecinate.

(10)3) Dispozițiile alin. (8)-(91) se aplică în mod corespunzător și în cazul solu­ționării abținerii sau recuzării judecătorului care face parte din completul de judecată.

  • VECHIUL CPP: art. 52.
  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. LXIX/2007 (M. Of. nr. 539 din 17 iulie 2008): „Declarația de abținere sau cererea de recuzare se judecă de complete constituite în compunerea prevăzută de lege pentru soluționarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural, respectiv în compunerea de un judecător în cauzele în primă instanță, de 2 judecători în apel și de 3 judecători în recurs”.

N.N. Potrivit „Analizei deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii în materie penală și procesual penală cu privire la efectele acestora în contextul noilor reglementări” (publicate pe site-ul oficial al Ministerului Public și disponibile la adresa http://www.mpublic.ro/analiza_ ril.pdf), având în vedere faptul că reglementarea NCPP (art. 68-70) diferă de reglementarea CPP (art. 52), Dec. ICCJ nr. LXIX/2007 își menține valabilitatea doar parțial, „cu privire la instanța de judecată, în ceea ce privește caracterul similar al compunerii completului care judecă cererea/declarația cu compunerea prevăzută de lege pentru completul care soluțio­nează fondul cauzei, în raport de faza procesuală (fond, căi de atac) în care a intervenit incidentul procedural”.

1) Alin. (8)-(9) ale art. 68 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 7 din O.U.G.

2) Alin. (91) al art. 68 a fost introdus prin art. II pct. 8 din O.U.G. nr. 18/2016.

3) Alin. (10) al art. 68 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 9 din O.U.G. nr. 18/2016.
nr. 18/2016.


Art. 69. Procedura de soluționare a abținerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală

(1) Asupra abținerii sau recuzării per­soa­nei care efectuează urmărirea penală se pro­nunță procurorul care supraveghează urmărirea penală.

(2) Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procu­rorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efec­tuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale.

(3) Procurorul soluționează abținerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanță care nu este supusă niciunei căi de atac.

(4) În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin.

  • VECHIUL CPP: art. 53 alin. (1)‑(3), (5).


Art. 70. Procedura de soluționare a abținerii sau recuzării procu­rorului

(1) În tot cursul procesului penal, asupra abținerii sau recuzării procurorului se pronunță procurorul ierarhic superior.

(2) Declarația de abținere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancțiunea inadmisibilității, procurorului ierarhic superior. Inadmi­sibilitatea se constată de procu­rorul, judecătorul sau de completul în fața căruia s‑a formulat cererea de recuzare.

(3) Procurorul ierarhic superior soluționează cererea în 48 de ore.

(4) Procurorul ierarhic superior se pronunță prin ordonanță care nu este supusă niciunei căi de atac.

(5) Procurorul recuzat poate participa la soluționarea cererii privitoare la măsura preventivă și poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgența.

(6) În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin.

  • VECHIUL CPP: art. 53. alin. (1), (3)(5).

● RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. LXIX/2007 și N.N. (sub art. 68 NCPP).


Art. 71. Temeiul strămutării

Înalta Curte de Casație și Justiție strămută jude­carea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripția sa la o altă instanță de același grad din circumscripția sa, atunci când există o suspiciune rezo­nabilă că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată datorită împre­jurărilor cauzei, calității părților ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanță militară competentă la o altă instanță militară de același grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile prezentei secțiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel competentă fiind aplicabile.

  • VECHIUL CPP: art. 55 alin. (1).

● CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 6§1 tz. I CEDO, respectiv art. 47 tz. II CDFUE (sub art. 8 NCPP).


Art. 72. Cererea de strămutare și efectele acesteia

(1)1) Strămutarea poate fi cerută de părți, de persoana vătămată sau de procuror.

(2) Cererea se depune la instanța de unde se solicită strămutarea și trebuie să cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum și motivarea în fapt și în drept.

(3) La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază.

(4) În cerere se face mențiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive.

(5) Cererea se înaintează de îndată Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel competente împreună cu înscrisurile anexate.

(6) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel com­petentă poate solicita informații de la președintele instanței de unde se solicită strămutarea sau de la președintele instanței ierarhic supe­rioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându‑i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța ierarhic superioară, informațiile se cer președintelui curții de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere.

Când curtea de apel competentă este instanța ierarhic superioară, informațiile se cer preșe­dintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere.

(7) În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeași cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleași motive.

(8) Introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă jude­carea cauzei.

VECHIUL CPP: art. 55 alin. (2), 56‑57, 61.

1) Alin. (1) al art. 72 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 10 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 73. Procedura de soluționare a cererii de strămutare

(1) Soluțio­narea cererii de strămutare se face în ședință publică, cu participarea procurorului, în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii.

(2) Președintele instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoștințarea părților despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluționarea acesteia, cu men­țiunea că părțile pot trimite memorii și se pot prezenta la termenul fixat pentru soluționarea cererii.

(3) În informațiile trimise Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel se face mențiune expresă despre efectuarea încu­noștințărilor, atașându‑se și dovezile de comunicare a acestora.

(4) Neprezentarea părților nu împiedică soluționarea cererii. În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă poate dispune aducerea acestuia la judecarea strămutării, dacă apreciază că prezența sa este necesară pentru solu­ționarea cererii.

(5) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă acordă cuvântul părții care a formulat cererea de strămutare, celorlalte părți prezente, precum și procurorului. Dacă procurorul a formulat cererea, acestuia i se acordă primul cuvântul.

VECHIUL CPP: art. 58‑59.


Art. 74. Soluționarea cererii

(1) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea de strămutare prin sentință.

(2) În cazul în care găsește cererea întemeiată, Înalta Curte de Casație și Justiție dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curții de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanțele de același grad cu instanța de la care se solicită strămutarea din circumscripția sa.

(3) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă hotărăște în ce măsură se mențin actele îndeplinite în fața instanței de la care s‑a strămutat cauza.

(4) Instanța de la care a fost strămutată cauza, precum și instanța la care s‑a strămutat cauza vor fi înștiințate de îndată despre admiterea cererii de strămutare.

(5) Dacă instanța de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunțată este desființată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

(6) Sentința prevăzută la alin. (1) nu este supusă niciunei căi de atac.

VECHIUL CPP: art. 60.


Art. 75. Alte dispoziții

(1) După strămutarea cauzei, contestațiile și celelalte căi de atac se judecă de instanțele corespunzătoare din circumscripția instanței la care s‑a strămutat cauza.

(2) Prevederile art. 71‑74 se aplică în mod corespunzător și în procedura de cameră preliminară.

(3)1) Când strămutarea se dispune în cursul procedurii de cameră preli­mi­nară, judecarea cauzei se efectuează de către instanța la care s-a strămutat cauza, iar procurorul căruia i-a fost restituit dosarul, dacă dispune din nou trimiterea în judecată, va sesiza tot instanța la care s-a strămutat cauza, cu excepția situației în care aceasta nu mai este competentă.

(4) În cazul în care se dispune strămutarea judecării căii de atac a apelului, rejudecarea cauzei, în caz de desființare a sentinței cu trimitere spre rejudecare, se va efectua de către instanța corespunzătoare în grad celei care a soluționat fondul din circumscripția celei la care s‑a strămutat cauza, indicată prin decizia de desființare.

1) Alin. (3) al art. 75 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 11 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 76. Desemnarea altei instanțe pentru judecarea cauzei

(1) Procu­rorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(2) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere curții de apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă jude­cătorie decât cea căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizate în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(3) Dispozițiile art. 71 se aplică în mod corespunzător.

(4) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.

(5) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii și desemnarea unei instanțe egale în grad cu cea căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(6) Încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel com­petentă soluționează cererea nu este supusă niciunei căi de atac.

(7) În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanțe pentru judecarea cauzei formulate, în aceeași cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleași motive.

VECHIUL CPP: art. 611.


Capitolul III. Subiecții procesuali principali și drepturile acestora (art. 77-81)
Art. 77. Suspectul

Persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevă­zută de legea penală se numește suspect.

VECHIUL CPP: art. 229.


Art. 78. Drepturile suspectului

Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.


Art. 79. Persoana vătămată

Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se numește persoană vătămată.

  • VECHIUL CPP: art. 24.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 2/2010 (M. Of. nr. 414 din 22 iunie 2010).


Art. 80. Desemnarea unui reprezentant al persoanelor vătămate

(1) În situația în care în cauză există un număr mare de persoane vătămate care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care persoanele vătămate nu și‑au desemnat un repre­zentant comun, pentru buna desfă­șurare a procesului penal, procurorul sau instanța de judecată poate desemna, prin ordonanță, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanța va fi comunicată persoanelor vătămate, care trebuie să încunoștințeze, în termen de 3 zile de la primirea comunicării, procurorul sau instanța în cazul în care refuză să fie repre­zentați prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoștință sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate.

(2) Reprezentantul persoanelor vătămate exercită toate drepturile recu­noscute de lege acestora.

VECHIUL CPP: art. 174.


Art. 81. Drepturile persoanei vătămate

(1) În cadrul procesului penal, persoana vătămată are următoarele drepturi:

  1. a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
  2. b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
  3. c) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;
  4. d) dreptul de a fi informată, într‑un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie elec­tronică, la care aceste informații să îi fie comunicate;
  5. e) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
  6. f) dreptul de a fi ascultată;
  7. g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;

g1)1) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română. În cazurile urgente se pot folosi mijloace tehnice de comunicare, dacă se apreciază că acest lucru este necesar și că nu împiedică exercitarea drepturilor persoanei vătămate;

g2)2) dreptul de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înțelege a oricărei soluții de netrimitere în judecată, atunci când nu înțelege limba română;

  1. h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
  2. i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
  3. j) alte drepturi prevăzute de lege.

(2) Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr‑o faptă penală pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și care nu dorește să participe la procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.

VECHIUL CPP: art. 82.

1) Lit. g1) a alin. (1) al art. 81 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 12 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Lit. g2) a alin. (1) al art. 81 a fost introdusă prin art. II pct. 13 din O.U.G. nr. 18/2016.


Capitolul IV. Inculpatul și drepturile acestuia (art. 82-83)
Art. 82. Inculpatul

Persoana împotriva căreia s‑a pus în mișcare acțiunea penală devine parte în procesul penal și se numește inculpat.

VECHIUL CPP: art. 23.


Art. 83. Drepturile inculpatului

În cursul procesului penal, inculpatul are urmă­toarele drepturi:

  1. a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându‑i‑se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folo­site ca mijloace de probă împotriva sa;

a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia;

  1. b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
  2. c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
  3. d) dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
  4. e) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;
  5. f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
  6. g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

  1. h) alte drepturi prevăzute de lege.
  • CEDO. Art. 6. Dreptul la un proces echitabil. (…) 3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
    a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într‑o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.

CEDO‑19.946/04 (hot. Popa și Tănăsescu c. România): „35. Reclamanții s-au plâns că ICCJ nu a asigurat un proces echitabil, deoarece a reexaminat cauza și le-a înrăutățit situația fără să îi asculte sau să le permită să aducă probe în apărarea lor. (…) 43. Curtea reține la început că cerințele de la art. 6§3 trebuie văzute ca aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6§1 [a se vedea art. 6§1 CEDO, sub art. 8 NCPP] și, prin urmare, plângerile reclamanților în temeiul art. 6§1 și §3 ar trebui examinate împreună (…). 44. Curtea reiterează că modul de aplicare al art. 6 la procedurile în fața instanțelor de recurs depinde de trăsăturile speciale ale procedurilor implicate; trebuie să se țină seama de totalitatea procedurilor din ordinea juridică internă și de rolul instanței de recurs în cadrul acesteia. 45. Cu toate acestea, Curtea a susținut că atunci când unei instanțe de recurs i se solicită să examineze o cauză în ceea ce privește faptele și dreptul și să facă o evaluare completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției reclamantului, aceasta nu poate, din perspectiva unui proces echitabil, să stabilească în mod corespunzător aceste probleme fără o evaluare directă a probelor prezentate în persoană de către un inculpat care susține că nu a comis fapta pretinsă a fi o infracțiune (…). 46. În plus, Curtea consideră că în stabilirea acuzațiilor în materie penală ascultarea inculpatului în persoană ar trebui, oricum, să fie regula generală. Orice derogare de la acest principiu ar trebui să fie excepțională și supusă unei interpretări restrictive. Curtea adoptă această opinie în special pentru că reclamanții riscau închisoarea și chiar au fost condamnați la o pedeapsă de 7 ani de închisoare, ceea ce, evident, atrăgea un grad semnificativ de stigmatizare. 47. Prin urmare, pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a art. 6 în prezenta cauză trebuie examinat rolul ICCJ și natura problemelor pe care a fost solicitată să le judece. 48. Curtea reiterează că în prezenta cauză domeniul de aplicare al

competenței ICCJ, ca instanță de recurs, este prezentat la art. 38515 și 38516 CPP [art. 448 NCPP]. În conformitate cu art. 38515 [art. 448 NCPP], ICCJ, ca instanță de recurs, poate pronunța o nouă hotărâre pe fond. (…) ICCJ a casat Sentința (…) și Decizia (…) și a pronunțat o nouă hotărâre pe fond. Conform dispozițiilor legale menționate anterior, efectul a fost că procedurile de la ICCJ au fost proceduri complete guvernate de aceleași norme ca în cazul unui proces pe fond, instanței cerându-i-se să examineze atât faptele, cât și problemele de drept. ICCJ putea să decidă fie să mențină achitarea reclamanților, fie să îi condamne după o evaluare minuțioasă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției lor. 49. Curtea reține că, prin casarea hotărârilor de achitare pronunțate de primele două instanțe, Tribunalul (…) și, respectiv, Curtea de Apel (…), ICCJ a stabilit două acuzații în materie penală împotriva fiecărui reclamant, condamnându-i fără să îi asculte. 50. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului potrivit căruia faptul că inculpatul a avut ultimul cuvânt în fața instanței a fost suficient în prezenta cauză. Prin urmare, aceasta subliniază că, deși dreptul unui inculpat de a avea ultimul cuvânt în fața instanței este cu siguranță important, acesta nu poate fi echivalat cu dreptul său de a fi ascultat de instanță în timpul procesului (…). 51. Mai mult decât atât, ICCJ a ascultat părțile doar cu privire la admisibilitatea recursurilor și nu i-a informat pe reclamanți cu privire la intenția sa de a casa hotărârile pronunțate de Curtea de Apel (…) și de Tribunalul (…) și de a reexamina fondul acuzației. Curtea consideră că, în vederea unui proces echitabil, o instanță nu poate să caseze o hotărâre precedentă și să reevalueze probe fără să informeze în mod corespunzător părțile interesate și să le acorde posibilitatea de a-și prezenta cauza. 52. Lipsa ascultării inculpatului în persoană este și mai dificil de conciliat cu cerințele unui proces echitabil în circumstanțele specifice ale acestei cauze, unde instanța de recurs a efectuat o evaluare a laturii subiective a pretinsei infracțiuni, respectiv intenția reclamanților de a comite infracțiunile, și a fost prima instanță care i-a condamnat în acțiunea introdusă pentru a stabili o acuzație în materie penală împotriva lor (…). 53. Curtea recunoaște modificările în legislația internă care par să aducă procedurile penale mai aproape de cerințele Convenției cu privire la acest aspect (…). Cu toate acestea, aceste modificări au avut loc în 2006 și, astfel, nu sunt relevante pentru prezenta cauză. 54. Considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curții să concluzioneze că în prezenta cauză ICCJ nu a respectat cerințele unui proces echitabil. 55. Din moment ce acea cerință nu a fost îndeplinită, Curtea consideră că a fost încălcat art. 6§1 coroborat cu art. 6§3 (c) și (d) CEDO” (M. Of. nr. 659 din 18 septembrie 2012).

CEDO‑40.107/04 (hot. Beraru c. România): „52. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6§1 și §3 lit. b), c) și d) CEDO, de o serie de încălcări ale garanțiilor unui proces echitabil, în special: a) reclamantul s-a plâns că i-a fost încălcat dreptul de a fi judecat de o instanță independentă și imparțială, deoarece la 5 luni de la începutul procesului în fața Curții de Apel (…), completul inițial format dintr-un judecător unic a inclus în componența sa un al doilea judecător după ce instanța examinase deja majoritatea probelor, iar cel de-al doilea judecător a deliberat și a semnat hotărârea fără să fi examinat personal probele; b) reclamantul s-a plâns că instanțele interne nu și-au respectat obligația de a asigura accesul la toate probele și nu s-au asigurat că avocații săi au acces corespunzător la dosar pentru a-i pregăti apărarea; c) reclamantul s-a mai plâns că administrarea probelor de către instanțele interne nu s-a făcut cu respectarea principiului contradictorialității și că normele pentru administrarea probelor au fost încălcate de către instanțele interne. Acesta s-a mai plâns că a fost condamnat în baza, în principal, a transcrierilor unor casete audio despre care acesta pretindea că nu ar fi trebuit să fie folosite ca probe la dosar. (…) 63. Întrucât cerințele prevăzute la art. 6§3 trebuie considerate a fi aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6§1 [a se vedea art. 6§1 CEDO, sub art. 8 NCPP], Curtea va examina cererea în raport cu cele două alineate coroborate (…). Astfel, Curtea va examina, pe rând, fiecare dintre diferitele motive care au stat la baza prezentei cereri, pentru a stabili dacă procesul, în ansamblu, a fost echitabil (…). a) Compunerea completului de judecată în primă instanță. 64. Curtea consideră că un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezența judecătorului care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanței de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv (…). 65. În prezenta cauză, Curtea observă că judecătorul unic îi audiase pe ceilalți coinculpați și pe martori (…). După numirea celui de-al doilea judecător, coinculpații și martorii audiați anterior nu au fost audiați din nou. 66. Curtea acceptă faptul că, deși cel de-al doilea judecător a fost numit în (…) la 5 luni de la începerea procesului, primul judecător, care a administrat singur majoritatea probelor, a rămas același pe parcursul procesului. De asemenea, Curtea acceptă că cel de-al doilea judecător a avut la dispoziție procesele-verbale întocmite în cadrul ședințelor de judecată în care au fost audiați martorii și coinculpații. Cu toate acestea, remarcând că reclamantul a fost condamnat exclusiv pe baza unor mărturii care nu au fost administrate direct în fața celui de-al doilea judecător, Curtea consideră că disponibilitatea stenogramelor respective nu poate compensa neîndeplinirea cerinței nemijlocirii în cadrul procesului. 67. De asemenea, Curtea conștientizează că există posibilitatea ca o instanță superioară sau instanța supremă să remedieze, în anumite circumstanțe, deficiențele procedurii în primă instanță (…). În prezenta cauză, Curtea observă că instanța de ultim grad de jurisdicție nu numai că a menținut hotărârea instanței de prim grad, ci, în plus, și-a bazat propria decizie pe probele prezentate în primă instanță fără să le examineze direct. 68. Cu toate acestea, în opinia Curții, împrejurările legate de disputata modificare a compunerii completului de judecată din cadrul Curții de Apel (…) nu pare să fie de natură să îi pună la îndoială imparțialitatea. Pe de altă parte, modificarea respectivă trebuie examinată în raport cu posibilele consecințe asupra caracterului echitabil al procesului în ansamblu. b) Accesul avocaților reclamantului la documente și probe. 69. Curtea subliniază că art. 6§3 lit. b) CEDO asigură oricărei persoane acuzate de o infracțiune dreptul să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Mai mult, «înlesnirile» care trebuie asigurate oricărui acuzat includ posibilitatea de a fi informat, pentru pregătirea apărării sale, despre rezultatul cercetărilor efectuate pe parcursul procesului. 70. Curtea reamintește că a constatat deja că accesul nerestricționat la dosarul cauzei și folosirea nerestricționată a actelor dosarului, inclusiv, după caz, posibilitatea de a obține copii ale documentelor relevante, constituie garanții importante ale procesului echitabil. Neasigurarea acestui tip de acces a reprezentat, în aprecierea Curții, unul dintre factorii care au determinat constatarea încălcării principiului egalității armelor (…). 71. În prezenta cauză, Curtea reține că avocații ,reclamantului nu au putut obține acces direct la dosarul cauzei decât într-un stadiu târziu; inițial, nu li s-a furnizat nicio copie a rechizitoriului (…). Mai mult, aceștia nu au putut obține o copie a transcrierilor interceptărilor telefonice sau o copie a înregistrărilor convorbirilor telefonice interceptate folosite ca probe în dosar. În această privință, avocații reclamantului au adresat instanțelor interne numeroase cereri pentru încuviințarea accesului la dosar. De asemenea, Curtea reține că lipsa accesului la dosar, care a cauzat dificultăți pentru pregătirea apărării, a fost tocmai motivul invocat de avocații reclamantului pentru a cere renunțarea la mandatul de reprezentare a reclamantului. c) Administrarea și aprecierea probelor. 72. Curtea reiterează că, în temeiul art. 19 CEDO, are datoria de a asigura respectarea angajamentelor asumate de statele contractante ale Convenției. În special, aceasta nu are misiunea de a examina erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională decât în cazul în care și în măsura în care este posibil ca acestea să fi încălcat drepturi și libertăți protejate prin Convenție. Deși art. 6 CEDO garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal prin legislația națională (…). 73. Prin urmare, Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de mijloace de probă — de ex., probe obținute nelegal — pot fi admisibile. Curtea a constatat deja, în cadrul circumstanțelor specifice ale unei anumite cauze, că faptul că instanțele interne au utilizat ca mijloc de probă exclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice obținute nelegal nu contravenea cerințelor de echitate consacrate la art. 6 CEDO (…). 74. Prin urmare, întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblu, inclusiv modul în care au fost Tahery c. Regatul Unit (…). 75. La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblu trebuie să se țină seama dacă s-a respectat dreptul la apărare. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se țină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanțele în care au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau exactitatea acestora (…). 76. În prezenta cauză, Curtea este conștientă că utilizarea casetelor audio poate să ridice, în primul rând, o problemă în temeiul art. 8 CEDO. Însă reclamantul nu a formulat o astfel de cerere. Cu toate acestea, atunci când se efectuează o analiză în temeiul art. 6, trebuie să se țină seama de constatările Curții cu privire la aplicarea art. 8 prin raportare la dispozițiile de drept român relevante în materia interceptării convorbirilor telefonice, în vigoare la momentul respectiv (…). Curtea a statuat că la momentul procesului dreptul aplicabil nu oferea suficiente garanții împotriva ingerinței arbitrare în viața privată a reclamantului (…). S-a stabilit, între altele, că autorizația prealabilă de interceptare a convorbirilor telefonice a fost eliberată de un procuror și nu de o instanță independentă și imparțială. 77. Curtea reiterează că probele nu au valoare prestabilită în cadrul procedurii penale a statului pârât. Instanțele au libertatea de a interpreta probele în contextul cauzei și în lumina tuturor celorlalte mijloace de probă prezentate în fața acestora (…). 78. Curtea observă că înregistrările au jucat un rol important în seria de probe apreciate de instanțe. Astfel, la începutul procedurii, instanța de prim grad a considerat că era absolut necesar un raport de expertiză tehnică privind înregistrările (…) și a dispus întocmirea unui astfel de raport. Mai mult, instanța de prim grad și-a întemeiat raționamentul pe transcrierile înregistrărilor, concluzionând că acestea «nu lasă loc de prea multe îndoieli» în ceea ce privește vinovăția inculpatului, admițând totodată că declarațiile date de coinculpați nu erau pe deplin fiabile, deoarece se putea «considera […] că au o […] doză de subiectivitate» (…). 79. În ciuda importanței înregistrărilor în aprecierea probelor, instanța de prim grad și-a schimbat poziția inițială privind necesitatea întocmirii unui raport de expertiză tehnică pentru a se stabili autenticitatea înre­gistrărilor. La sfârșitul procesului, instanța a considerat că raportul era inutil și și-a revizuit decizia privind administrarea acestei probe (…). 80. În plus, deși înainte de pronunțarea hotărârii INEC a depus la dosar un raport de expertiză tehnică în care se preciza că existau îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrărilor (…), instanța de prim grad s-a bazat pe transcrieri, în loc să redeschidă dezbaterile pentru a le permite părților să prezinte observații cu privire la raport. 81. Curtea subliniază că instanțele interne nu numai că și-au întemeiat hotărârile pe înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile și, prin urmare, nu le cunoștea conținutul. întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblu, inclusiv modul în care au fost Tahery c. Regatul Unit (…). 75. La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblu trebuie să se țină seama dacă s-a respectat dreptul la apărare. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se țină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanțele în care au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau exactitatea acestora (…). 76. În prezenta cauză, Curtea este conștientă că utilizarea casetelor audio poate să ridice, în primul rând, o problemă în temeiul art. 8 CEDO. Însă reclamantul nu a formulat o astfel de cerere. Cu toate acestea, atunci când se efectuează o analiză în temeiul art. 6, trebuie să se țină seama de constatările Curții cu privire la aplicarea art. 8 prin raportare la dispozițiile de drept român relevante în materia interceptării convorbirilor telefonice, în vigoare la momentul respectiv (…). Curtea a statuat că la momentul procesului dreptul aplicabil nu oferea suficiente garanții împotriva ingerinței arbitrare în viața privată a reclamantului (…). S-a stabilit, între altele, că autorizația prealabilă de interceptare a convorbirilor telefonice a fost eliberată de un procuror și nu de o instanță independentă și imparțială. 77. Curtea reiterează că probele nu au valoare prestabilită în cadrul procedurii penale a statului pârât. Instanțele au libertatea de a interpreta probele în contextul cauzei și în lumina tuturor celorlalte mijloace de probă prezentate în fața acestora (…). 78. Curtea observă că înregistrările au jucat un rol important în seria de probe apreciate de instanțe. Astfel, la începutul procedurii, instanța de prim grad a considerat că era absolut necesar un raport de expertiză tehnică privind înregistrările (…) și a dispus întocmirea unui astfel de raport. Mai mult, instanța de prim grad și-a întemeiat raționamentul pe transcrierile înregistrărilor, concluzionând că acestea «nu lasă loc de prea multe îndoieli» în ceea ce privește vinovăția inculpatului, admițând totodată că declarațiile date de coinculpați nu erau pe deplin fiabile, deoarece se putea «considera […] că au o […] doză de subiectivitate» (…). 79. În ciuda importanței înregistrărilor în aprecierea probelor, instanța de prim grad și-a schimbat poziția inițială privind necesitatea întocmirii unui raport de expertiză tehnică pentru a se stabili autenticitatea înre­gistrărilor. La sfârșitul procesului, instanța a considerat că raportul era inutil și și-a revizuit decizia privind administrarea acestei probe (…). 80. În plus, deși înainte de pronunțarea hotărârii INEC a depus la dosar un raport de expertiză tehnică în care se preciza că existau îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrărilor (…), instanța de prim grad s-a bazat pe transcrieri, în loc să redeschidă dezbaterile pentru a le permite părților să prezinte observații cu privire la raport. 81. Curtea subliniază că instanțele interne nu numai că și-au întemeiat hotărârile pe înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile și, prin urmare, nu le cunoștea conținutul.d) Concluzii. 82. Curtea reține că niciuna dintre neregularitățile constatate în faza de urmărire penală și cea de judecată în primă instanță nu a fost remediată ulterior de către instanța de recurs. Deși avea competența să verifice toate aspectele cauzei atât în fapt, cât și în drept, ICCJ nu a realizat o nouă apreciere a probelor disponibile și a argumentelor de fapt și de drept formulate de părți. Atât Curtea de Apel (…), cât și ICCJ nu au făcut decât să reitereze constatările procurorului și nu au analizat plângerile formulate în mod repetat de către inculpați în legătură cu neregularitățile din cursul procesului. 83. Având în vedere constatările de mai sus, Curtea concluzionează că procesul în litigiu, în ansamblu, nu a respectat cerințele unui proces echitabil. 84. În consecință, Curtea consideră că a fost încălcat art. 6§1 coroborat cu art. 6§3 lit. b), c) și d) CEDO” (M. Of. nr. 944 din 23 decembrie 2014).

CEDO‑53.150/12 (hot. Cutean c. România): „44. Reclamantul s-a plâns că procesul penal împotriva sa a fost inechitabil, mai ales în măsura în care nici el, nici martorii nu au fost audiați în mod direct de către instanțele care l-au condamnat. (…) 60. Curtea consideră că un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezența judecătorului care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat (…). Curtea consideră că, având în vedere importanța procesului penal, considerentele menționate se aplică și cu privire la audierea directă a inculpatului de către jude­cătorul care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei. 61. Curtea reamintește că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de administrare a probelor (…). Totuși, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicție a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces (…). Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenți care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înțeles în mod corespunzător probele și argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilității în formă scrisă a declarațiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanți înaintea completului nou-format (…). 62. În cazul de față, Curtea consideră, în baza argumentelor părților, că esența plângerii reclamantului se referă la schimbarea în timpul procesului a compunerii completului de judecată de la instanța de fond, care l-a condamnat fără a-i fi ascultat pe el și pe martorii din cauză. Această concluzie se întemeiază pe faptul că reclamantul nu a contestat că în perioada (…) ICCJ i-a ascultat pe el și pe toți martorii din cauză. În plus, reclamantul nu a negat că respectiva instanță a acționat în mod legal ca instanță de fond în cazul său, având în vedere statutul reclamantului de la acel moment, sau că a avut competența de a-i audia pe el și pe martori. În plus, acesta a recunoscut că declinarea competenței de soluționare a cauzei de către ICCJ către Jud (…) s-a făcut din motive procedurale obiective și că ultima instanță menționată putea să folosească actele îndeplinite și să mențină măsurile dispuse de instanța desesizată. 63. În acest context, Curtea observă că este necontestat faptul că a intervenit o modificare a compunerii completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță. În plus, judecătorul care l-a condamnat nu i-a ascultat nici pe reclamant, nici pe martori în mod direct. De asemenea, nici instanțele superioare care au menținut condamnarea recla­mantului nu i-au ascultat în mod direct. 64. Curtea reține că niciunul dintre judecătorii din completul inițial care i-au ascultat pe reclamant și pe martori la prima instanță nu a continuat examinarea cauzei (…).
65. Mai mult, deși condamnarea reclamantului nu se întemeia numai pe declarațiile martorilor sau pe propria declarație, Curtea reține că instanțele naționale și-au întemeiat hotărârea de condamnare, într-o anumită măsură, pe probele menționate. De altfel, reclamantul a contestat credibilitatea declarațiilor a trei dintre martorii pe care s-a bazat instanța de fond pentru a-l condamna și a solicitat fără rezultat ca aceștia să fie ascultați din nou de instanța de apel (…). Deși nu reiese din probele aflate la dosar dacă reclamantul a contestat declarațiile celor trei martori înaintea instanței de recurs sau dacă a încercat să conteste în vreun fel credibilitatea celorlalți martori înaintea instanțelor superioare, Curtea nu este convinsă că o contestare generală și repetată din partea reclamantului ar fi avut mai multe șanse de succes, având în vedere motivele oferite de instanța de apel atunci când a respins obiecția acestuia față de declarațiile celor trei martori. 66. Mai mult, Curtea reține că judecătorul ce a alcătuit completul instanței de fond care l-a condamnat pe reclamant avea sarcina de a evalua elementele pretinsei infracțiuni, inclusiv elementul subiectiv, și anume intenția reclamantului de a o săvârși. în aceste circumstanțe, audierea directă a reclamantului devine și mai relevantă, în special pentru că instanțele superioare nu i-au audiat în mod direct nici pe reclamant, nici pe martori. 67. Curtea reține că reclamantul nu s-a plâns în timpul procesului la instanța de fond de omisiunea celui de-al doilea complet de judecată de a-l audia. Cu toate acestea, o astfel de plângere a fost formulată în fața instanțelor superioare și a fost respinsă. 68. Curtea reține că reclamantul nu a contestat faptul că judecătorul care a făcut parte din cel de-al doilea complet de judecată din fond a fost și judecătorul care a încheiat dezbaterile pe fondul cauzei și care l-a condamnat. În plus, același judecător a ascultat pledoariile reclamantului în timpul dezbaterilor pe fondul cauzei și a examinat concluziile scrise depuse de reclamant la instanța de fond, după închiderea dezbaterilor. În plus, deși este neclar din probele aflate la dosar dacă reclamantului i s-a permis să aibă ultimul cuvânt înaintea instanței de fond, se pare că acesta a putut să facă acest lucru înaintea instanțelor superioare. 69. Totuși, Curtea observă că a decis anterior că, deși dreptul

inculpatului de a avea ultimul cuvânt înaintea instanței este cu siguranță important, acesta nu poate fi echivalat cu dreptul său de a fi ascultat în timpul procesului (…). Curtea consideră că aceleași considerații se aplică și cu referire la concluziile din timpul dezbaterilor pe fondul cauzei și la concluziile scrise depuse de reclamant la instanța de fond, când aceasta se afla în pronunțare. 70. Curtea observă că nu există probe la dosar care să sugereze că membrii completului de la instanța de fond au fost schimbați pentru a influența rezultatul procesului în defavoarea reclamantului — sau din alte motive necorespunzătoare — ori că judecătorul care a făcut parte din completul de la Judecătoria (…) nu a fost independent sau imparțial și reține că acesta a avut la dispoziția sa procesele-verbale din cadrul ședințelor de judecată în care au fost audiați reclamanții și martorii. Cu toate acestea, Curtea reține că afirmațiile reclamantului și ale martorilor au reprezentat probe relevante pentru condamnarea sa, care nu au fost ascultate în mod direct de judecătorul de la instanța de fond. Prin urmare, Curtea consideră că disponibilitatea în formă scrisă a declarațiilor nu poate compensa neîndeplinirea cerinței nemijlocirii în cadrul procesului. 71. De asemenea, Curtea este conștientă că există posibilitatea ca o instanță superioară sau instanța supremă să remedieze, în anumite circumstanțe, deficiențele procesului în primă instanță (…). În prezenta cauză, Curtea observă că instanța de recurs nu numai că a menținut hotărârea instanței de fond, ci, în plus, și-a întemeiat propria decizie pe probele prezentate în fața primei instanțe fără să le examineze direct. 72. Prin urmare, Curtea constată că schimbarea completului de judecată la instanța de fond și faptul că instanțele de apel și recurs nu i-au ascultat pe reclamant și pe martori echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil. 73. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 din Convenție” (M. Of. nr. 261 din 20 aprilie 2015).

CEDO‑26.504/06 (hot. Colac c. România): „29. Reclamantul s-a plâns că procesul său nu a fost echitabil în măsura în care nu a putut confrunta toți martorii ale căror declarații au servit ca temei pentru condamnarea sa. (…) 39. Curtea reamintește că garanțiile consacrate de art. 6§3 lit. d) CEDO reprezintă aspecte specifice dreptului la un proces echitabil, prevăzut la §1 din această dispoziție [a se vedea art. 6§1 CEDO, sub art. 8 NCPP], care trebuie luate în considerare în cadrul oricărei evaluări a caracterului echitabil al procedurii. Din acest motiv, Curtea consideră necesar să examineze plângerea din perspectiva celor două dispoziții coroborate (…). 40. Principala preocupare a Curții în temeiul art. 6§1 CEDO este să evalueze caracterul echitabil al procesului penal în ansamblu (…). În realizarea acestei evaluări, Curtea va examina procesul în ansamblu, având în vedere dreptul la apărare, dar și, de asemenea, interesul public, precum și cel al victimelor ca infracțiunea respectivă să fie instrumentată în mod corespunzător (…) și, atunci când este necesar, drepturile martorilor (…). În acest context este de reamintit, de asemenea, că admisibilitatea probelor este o chestiune care trebuie reglementată prin legislația națională și de instanțele naționale, iar unica preocupare a Curții este să examineze dacă procesul s-a derulat în mod echitabil (…). 41. Art. 6§3 lit. d) CEDO consacră principiul potrivit căruia, înainte de condamnarea unui acuzat, toate probele împotriva acestuia trebuie prezentate, în mod obișnuit, în ședință publică, în prezența acestuia, în scopul dezbaterii contradictorii. Principiul fundamental este acela că un inculpat într-un proces penal ar trebui să aibă posibilitatea efectivă de a contesta probele în acuzare. Sunt posibile excepții de la acest principiu, dar acestea nu trebuie să încalce dreptul la apărare, care, ca regulă, impune nu numai ca un inculpat să cunoască identitatea acuzatorilor săi astfel încât să fie în măsură să conteste probitatea și credibilitatea lor, dar și ca acuzatul să aibă posibilitatea adecvată și corespunzătoare de a confrunta și de a adresa întrebări martorilor în acuzare, fie când martorul dă declarația sa sau într-o etapă ulterioară a procesului (…). 42. Curtea observă că prezenta cerere nu privește martorii a căror identitate nu a fost dezvăluită acuzatului. În prezenta cauză un număr semnificativ al victimelor și al martorilor la evenimentele contestate (…) au refuzat să depună mărturie în instanță și astfel nu au putut fi audiați de către instanța de judecată. Nici apărarea nu a putut să îi examineze sau să le observe comportamentul în cadrul interogatoriului pentru a-și forma propriul punct de vedere asupra probității și credibilității lor. În ciuda argumentelor hotărârii Curții de Apel (…), cu excepția mărturiei lui (…), nu există nicio probă în dosar că declarațiile date în etapa urmăririi penale a procedurii de către martorii menționați mai sus în prezența unui procuror au fost citite efectiv în proces înainte de a fi admise ca probe de către instanțele interne. Reiese din probele aflate la dosar și din susținerile părților că, atunci când martorii au fost audiați în etapa urmăririi penale a procedurii, reclamantul și reprezentantul său legal nu erau prezenți. Astfel, apărarea nu a avut ocazia de a confrunta martorii respectivi în nicio etapă a procesului. 43. În ceea ce privește admiterea declarațiilor unor martori care nu s-au prezentat în instanță și care nu au putut fi interogați de către acuzat în nicio etapă a procesului, Curtea a clarificat (…) că pentru a determina dacă admiterea unor astfel de probe era compatibilă cu dreptul la un proces echitabil trebuia să se stabilească mai întâi că exista un motiv temeinic pentru nepre­zentarea martorilor. În al doilea rând, atunci când depoziția unui martor absent era temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare, erau necesare măsuri de contrabalansare suficiente, inclusiv existența unor garanții procedurale solide, care să permită o apreciere echitabilă și corespunzătoare a fiabilității probelor în cauză (…). 44. Cerința de a exista un motiv întemeiat pentru a admite depoziția unui martor absent este o chestiune preliminară care trebuie examinată înainte de a se pronunța dacă proba a fost unică sau decisivă. Chiar în cazul în care depoziția unui martor absent nu a fost unică sau decisivă, Curtea a identificat totuși o încălcare a art. 6§1 și art. 6§3 lit. d) CEDO atunci când nu a fost oferit un motiv întemeiat pentru omisiunea audierii martorului. Acest lucru se întâmplă deoarece, ca regulă generală, martorii ar trebui să depună mărturie în timpul procesului și toate eforturile rezonabile ar trebui depuse pentru a se asigura înfățișarea lor. Astfel, atunci când martorii nu se înfățișează pentru a depune mărturie, există obligația de a verifica dacă absența lor este justificată (…). 45. Așadar, chestiunea preliminară pe care Curtea trebuie să o examineze în prezenta cauză este dacă a existat un motiv întemeiat pentru a admite ca probe declarațiile date în etapa urmăririi penale de către (…), fără ca aceste persoane să fie interogate în faza de judecată. 46. Temeiul invocat de autoritățile interne pentru a admite ca probe declarațiile martorilor respectivi, fără ca aceștia să fie interogați în cursul cercetării judecătorești, a fost acela că instanța de judecată nu a putut asigura înfă­țișarea acestora. S-a invocat art. 327 vechiul CPP care prevedea o astfel de posibilitate. 47. Curtea observă că imposibilitatea autorităților de a localiza un martor poate, în anumite condiții, să justifice admiterea ca probă a declarației martorului, chiar dacă apărarea nu a avut ocazia de a-i adresa întrebări acestuia sau acesteia (…). Cu toate acestea, autoritățile naționale trebuie să adopte măsuri pozitive pentru a-i permite acuzatului să interogheze sau să obțină interogarea martorilor acuzării (…), ceea ce înseamnă că acestea trebuie să caute în mod activ martorii (…). Curtea trebuie, prin urmare, să se convingă că autoritățile interne au făcut tot ceea ce era rezonabil posibil pentru a asigura prezența martorului. Cu alte cuvinte, Curtea trebuie să stabilească dacă absența martorului este imputabilă autorităților interne (…). 48. Curtea este pregătită să accepte că instanțele interne au depus anumite eforturi pentru a cerceta motivele care au stat la baza absenței martorilor pe care apărarea nu a putut să îi examineze și pentru a asigura înfățișarea lor. Instanța de prim grad de jurisdicție pare să fi citat în mod repetat, fără succes, martorii și, ulterior, a recurs la ajutorul unor agenți ai statului pentru a obliga unii dintre martori să se înfățișeze (…). În plus, a solicitat în mod repetat autorităților interne competente să furnizeze informații cu privire la posibilele locații ale unora dintre martori (…). Autoritățile interne par să fi depus eforturi pentru a identifica locația actuală a unora dintre martori și să stabilească motivele care au stat la baza absenței acestora. (…). 49. Cu toate acestea, aparent autoritățile nu au mai depus eforturi suplimentare [celor anterior menționate, deși situația o impunea – n.n.] pentru a localiza martorii. (…) 50. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că eforturile depuse de autorități pot fi considerate a fi fost suficiente în circumstanțele cauzei (…). Astfel, nu se poate afirma că existau motive întemeiate care să justifice omisiunea aducerii martorilor absenți spre a fi examinați sau că autoritățile interne și-au îndeplinit obligația lor de a efectua verificări suplimentare spre a se stabili dacă absența martorilor era justificată. 51. Este adevărat că (…) reclamantul nu i-a adresat întrebări lui (…) înaintea instanței de judecată deoarece reprezentantul său legal ales era absent, iar (…) mărturia lui (…) dată în etapa urmăririi penale a procedurii a fost citită în fața instanței (…). Cu toate acestea, nu este suficient pentru Curte să concluzioneze că reclamantul a renunțat la dreptul său de a examina respectivul martor. În această privință, Curtea reiterează că orice renunțare la exercitarea unui drept garantat prin Convenție – în măsura în care o astfel de renunțare este permisă de dreptul intern – trebuie stabilită într-o manieră lipsită de echivoc (…). Curtea observă că reclamantul s-a plâns în mod repetat în fața instanței de prim grad de jurisdicție și ulterior în fața instanței de apel că era privat de posibilitatea de a asculta martorii în cauză, în general, și pe (…) în special (…). Faptul că autoritățile interne au făcut încercări, chiar dacă fără succes, pentru a asigura înfățișarea lor sau au respins cererile reclamantului în acest scop, pretinzând în mod repetat că era imposibil ca martorii respectivi să fie audiați, sugerează în mod similar că nu s-a considerat că reclamantul renunțase la dreptul său de a-i examina. 52. În ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia audierea martorilor de către instanțe a fost îngreunată având în vedere teama acestora manifestată față de reclamant, Curtea observă că cererea lui (…) de a fi audiată de instanța de prim grad în absența reclamantului a fost respinsă. În plus, nu există nicio probă la dosar că instanțele interne au luat în considerare teama martorilor sau că au considerat-o a reprezenta un temei pentru decizia lor de a declara imposibilă audierea unora dintre martori. În plus, instanțele interne nu s-au bazat și nu au aplicat nicio măsură specială care să permită martorilor să nu se înfățișeze la proces; nici Guvernul nu a arătat în cadrul observațiilor sale că martorii nu s-au înfățișat deoarece asemenea măsuri fuseseră aplicate (…). Prin urmare, nu există niciun motiv pentru examinarea în continuare de către Curte a acestui aspect (…).
53. Considerațiile anterioare sunt suficiente, în sine, pentru a-i permite Curții să concluzioneze că a fost încălcat art. 6§1 și art. 6§3 lit. d) CEDO (…). 54. Cu toate acestea, Curtea observă în prezenta cauză că instanțele interne l-au condamnat pe reclamant pentru proxenetism pe baza unor mijloace de probă diferite de declarațiile martorilor absenți. În aceste condiții, chiar dacă Curtea ar putea accepta că declarațiile martorilor absenți ar fi putut să nu reprezinte proba unică și decisivă pe baza căreia s-a bazat condamnarea reclamantului, reiese totuși din motivarea oferită de instanțele interne că mărturiile acestora au avut o importanță considerabilă în stabilirea circumstanțelor cauzei și a vinovăției reclamantului. 55. De asemenea, reclamantului nu i s-a dat ocazia să adreseze întrebări martorilor menționați anterior nici în etapa urmăririi penale, nici în instanță. În plus, autoritățile interne nu au respectat normele de procedură penală în vigoare la momentul faptelor, care fuseseră instituite pentru a contrabalansa absența martorilor, iar declarațiile date în etapa urmăririi penale de către martorii absenți nu au fost citite în proces înainte de a fi admise ca probe. 56. În lumina celor precedente, Curtea consideră că a existat o încălcare a art. 6§3 lit. c) coroborat cu art. 6§1 CEDO” (M. Of. nr. 619 din 14 august 2015).


Capitolul V. Partea civilă și drepturile acesteia (art. 84-85)
Art. 84. Partea civilă

(1) Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă.

(2) Au calitatea de parte civilă și succesorii persoanei prejudi­ciate, dacă exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal.

  • VECHIUL CPP: art. 24 alin. (2).

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 2/2010 (M. Of. nr. 414 din 22 iunie 2010).


Art. 85. Drepturile părții civile

(1) În cursul procesului penal, partea civilă are drepturile prevăzute la art. 81.

(2) Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracțiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de persoană vătămată în aceeași cauză.

(3) Dispozițiile art. 80 se aplică în mod corespunzător în cazul în care există un număr foarte mare de părți civile.


Capitolul VI. Partea responsabilă civilmente și drepturile acesteia (art. 86-87)
Art. 86. Partea responsabilă civilmente

Persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal și se numește parte responsabilă civilmente.

  • VECHIUL CPP: art. 24 alin. (3).

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 3/2010 (M. Of. nr. 866 din 23 decembrie 2010).

RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 1/2016 (M. Of. nr. 258 din 6 aprilie 2016): „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 NCPP (…): În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”.


Art. 87. Drepturile părții responsabile civilmente

(1) În cursul pro­cesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute la art. 81.

(2) Drepturile părții responsabile civilmente se exercită în limitele și în scopul soluționării acțiunii civile.


Capitolul VII. Avocatul. Asistența juridică și reprezentarea (art. 88-96)

  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. XXVII/2007 (M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007): „asistența juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condițiile L. nr. 51/1995, modif. și compl. prin L. nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia”.
  • CEDO. A se vedea și art. 5 CEDO [CEDO–29.226/03] (sub art. 9 NCPP).

BIBLIOGRAFIE. A se vedea și Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exerci­tarea profesiei de avocat și legislație conexă. Legislație consoli­dată. Publicată cu avizul U.N.B.R., Ed. Universul Juridic, 2016.

Art. 88. Avocatul

(1) Avocatul asistă sau reprezintă, în procesul penal, părțile ori subiecții procesuali principali, în condițiile legii.

(2) Nu poate fi avocat al unei părți sau al unui subiect procesual principal:

  1. a) soțul ori ruda până la gradul al IV‑lea cu procurorul sau cu judecătorul;
  2. b) martorul citat în cauză;
  3. c) cel care a participat în aceeași cauză în calitate de judecător sau de procuror;
  4. d) o altă parte sau un alt subiect procesual.

(3) Avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistența juridică a părților ori a subiecților procesuali principali.

(4) Părțile sau subiecții procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistați sau reprezentați de același avocat.

  • VECHIUL CPP: art. 172 alin. (7)‑(8).
  • CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 6§3 lit. c) CEDO (sub art. 83 NCPP) și art. 47 tz. II CDFUE (sub art. 8 NCPP).


Art. 89. Asistența juridică a suspectului sau a inculpatului

(1) Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoștință acest drept. Asistența juridică este asi­gurată atunci când cel puțin unul dintre avocați este prezent.

(2) Persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându‑i‑se confidențialitatea comunicărilor, cu respec­tarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază și securitate, fără să fie inter­ceptată sau înregis­trată convorbirea dintre ei. Probele obținute cu încălcarea prezentului alineat se exclud.

VECHIUL CPP: art. 171 alin. (1), 172 alin. (4).


Art. 90. Asistența juridică obligatorie a suspectului sau a incul­patului

Asistența juridică este obligatorie:

  1. a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într‑un centru de detenție ori într‑un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a inter­nării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege;
  2. b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și‑ar putea face singur apărarea;

c)1) în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

VECHIUL CPP: art. 171 alin. (2)‑(3).

1) Lit. c) a art. 90 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 14 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 91. Avocatul din oficiu

(1) În cazurile prevăzute în art. 90, dacă suspectul sau inculpatul nu și‑a ales un avocat, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

(2) În tot cursul procesului penal, când asistența juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipsește nejustificat, nu asigură substi­tuirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deși a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându‑i acestuia un termen rezonabil și înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându‑se men­țiune despre aceasta într‑un proces‑verbal ori, după caz, în înche­ierea de ședință. În cursul judecății, când asistența juridică este obli­gatorie, dacă avocatul ales lipsește nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deși a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanța ia măsuri pentru desemn­area unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându‑i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.

(3) Avocatul din oficiu desemnat este obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat de organul judiciar, asigurând o apărare concretă și efectivă în cauză.

(4) Delegația apărătorului din oficiu încetează la prezentarea apără­torului ales.

(5) Dacă la judecarea cauzei avocatul lipsește și nu poate fi înlocuit în condițiile alin. (2), cauza se amână.

VECHIUL CPP: art. 171 alin. (4)‑(6).


Art. 92. Drepturile avocatului suspectului și inculpatului

(1) În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepția:

  1. a) situației în care se utilizează metodele speciale de suprave­ghere ori cercetare, prevăzute în cap. IV din titlul IV;
  2. b) percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante.

(2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încu­noștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți. Încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, e‑mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu‑se în acest sens un proces‑verbal.

(3) Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost încunoștințat în condițiile alin. (2).

(4) Avocatul suspectului sau inculpatului are de asemenea dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către jude­cătorul de drepturi și libertăți, să formuleze plângeri, cereri și memorii.

(5) În cazul efectuării percheziției domiciliare, încunoștințarea prevăzută la alin. (2) se poate face și după prezentarea organului de urmărire penală la domiciliul persoanei ce urmează să fie percheziționată.

(6) În cazul în care avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efec­tuarea unui act de urmărire penală, se face mențiune despre aceasta și despre eventualele obiecțiuni formulate, iar actul este semnat și de avocat.

(7) În cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni.

(8) Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea și realizarea unei apărări efective.

VECHIUL CPP: art. 172.


Art. 93. Asistența juridică a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente

(1) În cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părții civile sau al părții responsabile civilmente are dreptul să fie încunoștințat în condițiile art. 92 alin. (2), să asiste la efec­tuarea oricărui act de urmărire penală în condițiile art. 92, dreptul de a consulta actele dosarului și de a formula cereri și a depune memorii. Dispozițiile art. 89 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

(2) Avocatul persoanei vătămate, al părții civile sau al părții responsabile civilmente are dreptul prevăzut la art. 92 alin. (8).

(3) În cursul judecății, avocatul persoanei vătămate, al părții civile sau al părții responsabile civilmente exercită drepturile persoanei asistate, cu excepția celor pe care aceasta le exercită personal, și dreptul de a consulta actele dosarului.

(4) Asistența juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capa­citate de exercițiu restrânsă.

(5) Când organul judiciar apreciază că din anumite motive persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu și‑ar putea face singură apărarea, dispune luarea măsurilor pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

  • VECHIUL CPP: art. 173.

A se vedea și D.C.C. nr. 1086/2007 (M. Of. nr. 866 din 18 decembrie 2007).


Art. 94. Consultarea dosarului

(1) Avocatul părților și al subiecților procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.

(2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informații din dosar, precum și de a obține fotocopii pe cheltuiala clientului.

(3) În cursul urmăririi penale, procurorul stabilește data și durata consultării într‑un termen rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală.

(4) În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s‑ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale. După punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile.

(5) În cursul urmăririi penale, avocatul are obligația de a păstra confiden­țialitatea sau secretul datelor și actelor de care a luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului.

(6) În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricționat dreptul de a consulta declarațiile părții sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă.

(7) În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoștință de întreg materialul dosarului de urmărire penală în proce­durile desfă­șurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți privind măsurile privative sau restric­tive de drepturi, la care avocatul participă.

(8) Dispozițiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător cu privire la dreptul părților și al subiecților procesuali principali de a consulta dosarul.

  • VECHIUL CPP: art. 294 alin. (2).

DISPOZIȚII CONEXE. OMAI nr. 64/2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal (M. Of. nr. 500 din 7 iulie 2015): „Art. 1. Prezentul ordin stabilește măsuri organi­zatorice pentru organele de cercetare penală ale poliției judiciare din Ministerul Afacerilor Interne, denumite în continuare organele poliției judiciare, în scopul asigurării exercitării dreptului părților, al subiecților procesuali principali și al avocatului acestora de a consulta dosarul penal. Art. 2. Prezentul ordin se aplică în cazul dosarelor penale cu privire la care competența de urmărire penală aparține organelor poliției judiciare, precum și dosarelor penale în care aceste organe ale poliției judiciare au fost delegate să efectueze acte de urmărire penală, în cauze aflate în competența procurorului. Art. 3. Consultarea dosarului penal de către părți, subiecții procesuali principali și avocatul acestora, denumite în continuare persoane interesate, se realizează potrivit art. 94 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Codul de procedură penală, și presupune dreptul de a studia actele dosarului penal, dreptul de a nota date sau informații din dosarul penal, precum și dreptul de a obține fotocopii pe cheltuiala persoanelor interesate. Art. 4. (1) Organul poliției judiciare asigură consultarea dosarului penal, pe baza: a) delegării date de procuror, potrivit art. 94 alin. (3) din Codul de procedură penală; b) cererii per­soanelor interesate, aprobată de procuror, depusă în original sau copie. (2) Cererile de consultare a dosarului penal adresate direct organului poliției judiciar se înaintează, în termen de două zile lucrătoare, procurorului competent să dispună potrivit art. 94 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală.
Art. 5. (1) Organul poliției judiciare asigură exercitarea dreptului prevăzut la art. 3 numai dacă procurorul competent nu a restricționat acest drept, prin actul de delegare sau pe cererile prevăzute la art. 4. (2) În situația în care polițistul care are în lucru dosarul penal nu este prezent la serviciu, exercitarea dreptului prevăzut la art. 3 se asigură de către un alt polițist care are calitatea de organ al poliției judiciare, desemnat de șeful unității de poliție.
(3) În baza documentelor prevăzute la art. 4 alin. (1), organul poliției judiciare stabilește
prin ordonanță data, ora și durata consultării dosarului penal, într-un termen rezonabil.
Art. 6. (1) Dreptul de a studia actele dosarului penal și de a nota date sau informații din acesta se exercită la sediul unității de poliție. (2) Cu această ocazie, organul poliției judiciare adoptă măsuri adecvate pentru a împiedica: a) sustragerea, alterarea sau distrugerea actelor din dosarul penal; b) realizarea de fotocopii sau înregistrări video ale actelor dosarului penal, în alte condiții decât cele prevăzute de lege. Art. 7. (1) Persoanele interesate pot solicita realizarea de fotocopii pe baza unei cereri, tip formular, al cărei model este prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin. (2) În cazul în care solicitarea privește acte din dosarul penal pentru care procurorul comp­etent a restricționat dreptul de fotocopiere, pe cerere se consemnează acest fapt, urmând ca fotocopierea să se realizeze numai pentru actele nerestricționate. (3) Organul poliției judiciare comunică persoanei interesate suma de plată, re­prezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere, precum și termenul în care pot fi ridicate fotocopiile. Aceste date se aduc la cunoștința persoanei interesate pe bază de semnă­tură pe cerere, la rubrica destinată acestui scop. (4) Cererea com­pletată se înregistrează în registrele de intrare-ieșire a corespondenței ordinare. Art. 8. (1) În situația în care nu există mijloace tehnice care să permită realizarea de fotocopii sau această operațiune nu poate fi realizată temporar din cauza unor defecțiuni tehnice ori a lipsei unor consumabile, organul poliției judiciare întoc­mește un proces-verbal cu privire la existența acestor cauze, în două exemplare. (2) Un exemplar al procesului-verbal se înmânează persoanei interesate, iar o copie a acestuia se înaintează, de îndată, spre informare, procurorului competent. (3) În situația prevăzută la alin. (1), organul poliției judiciare asigură exercitarea drep­tului prevăzut la art. 3 conform dispozițiilor procurorului competent. Art. 9. (1) Foto­copiile se realizează la sediul unității de poliție, cu mijloacele tehnice avute la dispoziția acesteia. (2) Organul poliției judiciare se asigură că datele cu caracter personal cuprinse în actele din dosarul penal nu sunt vizibile pe fotocopiile realizate. (3) Fotocopiile se certifică, pe fiecare pagină, cu semnătura organului poliției judiciare și ștampila unității de poliție. (4) La stabilirea termenului de eliberare a fotocopiilor se are în vedere timpul necesar anonimizării datelor cu caracter personal din conținutul actelor, fotocopierii și certificării acestora. Art. 10. (1) Fotocopiile se eliberează în baza dovezii achitării contravalorii servi­ciului de fotocopiere, iar dovada plății, în original, se anexează la cererea de efectuare a copiilor. Cererea și dovada de plată se introduc în dosarul cauzei. (2) Sumele reprezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere se pot achita la casieria unității de poliție sau la unitățile de trezorerie ale statului. (3) Este interzisă încasarea contravalorii serviciului prestat în alte condiții decât cele prevăzute la alin. (2) sau preluarea de către organul poliției judiciare a unor sume de bani de la persoanele interesate. (4) Sumele încasate de unitatea de poliție, reprezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere, se fac venit la bugetul de stat și se virează la unitățile de trezorerie ale statului în maximum 30 de zile de la data încasării acestora. Art. 11. (1) Contravaloarea serviciului de fotocopiere se stabilește de organul poliției judiciare, pe bază de tarif. (2) Tariful de fotoco­piere este de: a) 0,5 lei pe pagină, format A4, alb-negru, indiferent de dimensiunea textului sau a imaginilor fotocopiate; b) 1 leu pe pagină, format A3, alb-negru, indiferent de dimensiunea textului sau a imaginilor fotocopiate. Art. 12. Prezentul ordin se publică în M. Of., P. I.

Anx. Cerere privind obținerea de fotocopii ale unor acte din dosarul penal. Subsemnatul, … (numele și prenumele), având CNP …, posesor al actului de iden­titate C.I./B.I./seria … nr. …,

domiciliat în …, având în Dosarul penal nr. …/P/… calitatea de inculpat/parte civilă/parte responsabilă civilmente/suspect/persoana vătămată, având în Dosarul penal nr. …/P/… calitatea de avocat al inculpatului/părții civile/părții responsabile civilmente/suspectului/ persoanei vătămate … (numele și prenumele), posesor al CNP …, domiciliat în …, în temeiul
art. 94 alin. (1) și (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modi­ficările și completările ulterioare, solicit obținerea unor fotocopii ale urmă­toarelor actele din Dosarul penal nr. …/P/…

 

Nr. crt. Denumirea actului din dosar cu indicarea paginilor ce se doresc a fi fotocopiate Număr de pagini
1
2
3
…..
NUMĂR TOTAL DE PAGINI
* Suma de plată a serviciului de fotocopiere: (număr de pagini) x (tarif) = … lei.
* Termenul de eliberare a fotocopiilor: …
Suma reprezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere se poate achita la:

a) casieria unității de poliție (în situația în care casieria este situată în alt sediu decât unitatea de poliție la care se depune cererea se va înscrie adresa casieriei.);

b) la unitățile de trezorerie ale statului în contul de «alte venituri ale bugetului de stat».

** Am luat la cunoștință despre:

a) faptul că actele prevăzute la nr. crt. … sunt restricționate la fotocopiere potrivit dispoziției procurorului competent … (Se va detalia cu privire la actul prin/pe care a fost dispusă restricționarea.) …;

b) suma și modalitatea de plată, precum și termenul de eliberare a fotocopiilor.

Data … Semnătura …

***Am primit fotocopiile solicitate.

Sunt informat cu privire la obligația de respectare a prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificările și completările ulterioare, necesitatea de a păstra confidențialitatea sau secretul datelor și actelor de care am luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului, precum și cu privire la prevederile art. 304 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice.

Data …………… Semnătura ………………………..

* Se completează pe loc de către organul de cercetare penală al poliției judiciare. ** Se completează de către persoana interesată, după luarea la cunoștință despre datele menționate. *** Se completează de către persoana interesată, cu ocazia primirii fotocopiilor”.


Art. 95. Dreptul de a formula plângere

(1) Avocatul are dreptul de a formula plângere, potrivit art. 336-339.

(2) În situațiile prevăzute la art. 89 alin. (2), art. 92 alin. (2) și art. 94, procurorul ierarhic superior este obligat să rezolve plângerea și să comunice soluția, precum și moti­varea acesteia, în cel mult 48 de ore.

VECHIUL CPP: art. 172 alin. (2), (4) și (6).


Art. 96. Reprezentarea

În cursul procesului penal, suspectul, inculpatul, celelalte părți, precum și persoana vătămată pot fi repre­zentați, cu excepția cazurilor în care prezența acestora este obligatorie sau este apreciată ca fiind necesară de procuror, judecător sau instanța de judecată, după caz.

  • VECHIUL CPP: art. 174.


Titlul IV. Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii (art. 97-201)

  • JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 3465/2007 (sub art. 4 NCPP).
Capitolul I. Reguli generale (art. 97-103)
Art. 97. Proba și mijloacele de probă

(1) Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit‑o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

(2) Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:

a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;

b) declarațiile persoanei vătămate;

c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;

d) declarațiile martorilor;

e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese‑verbale, foto­grafii, mijloace materiale de probă;

f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

(3) Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.

VECHIUL CPP: art. 63 alin. (1), 64 alin. (1).


Art. 98. Obiectul probațiunii

Constituie obiect al probei:

a) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat;

b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;

c) faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;

d) orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.


Art. 99. Sarcina probei

(1) În acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile ori, după caz, pro­curorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.

(2) Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevi­novăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.

(3) În procesul penal, persoana vătămată, suspectul și părțile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.

  • VECHIUL CPP: art. 65‑66, 67 alin. (1).

CEDO și CDFUE. A se vedea art. 6§2 CEDO și art. 48 alin. (1) CDFUE (sub art. 4 NCPP).


Art. 100. Administrarea probelor

(1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.

(2) În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procu­rorului, a per­soanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale.

(3) Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare.

(4) Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la admi­nistrarea unor probe atunci când:

a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;

b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;

c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;

d) proba este imposibil de obținut;

e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;

f) administrarea probei este contrară legii.

  • VECHIUL CPP: art. 65, 67.

CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 6§1 tz. I CEDO, respectiv art. 47 tz. II CDFUE (sub art. 8 NCPP).


Art. 101. Principiul loialității administrării probelor

(1) Este oprit a se între­buința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe.

(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capa­citatea persoanei de a‑și aminti și de a relata în mod conștient și volun­tar faptele care constituie obiectul probei. Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.

(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acțio­nează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.

  • VECHIUL CPP: art. 68.

JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 39/A/2015 (www.scj.ro): „Critica apărării privind existența unei provocări din partea martorelor denunțătoare nu se încadrează în dispozițiile art. 101 alin. (3) NCPP (art. 68 CPP anterior, aplicabil la momentul efectuării urmăririi penale) care interzice organelor judiciare sau altor persoane care acționează pentru acestea să pro­voace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe. Textul precizat anterior are la bază justificarea înlăturării probelor obținute în situația în care organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv activitatea infracțională, ci exercită o asemenea influență asupra persoanei vizate, încât să determine săvârșirea unei fapte penale care fără această intervenție nu ar fi fost săvârșită, cu scopul de a constata o infracțiune, respectiv de a obține probe și de a declanșa urmărirea penală”.


Art. 102. Excluderea probelor obținute în mod nelegal

(1) Probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

(2) Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

(3) Nulitatea actului prin care s‑a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod.

(5) Abrogat.

VECHIUL CPP: art. 64 alin. (2).


Art. 103. Aprecierea probelor

(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

(2) În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpa­tului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

(3) Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amâ­nare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură deter­minantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.

VECHIUL CPP: art. 63 alin. (2).


Capitolul II. Audierea persoanelor (art. 104-131)
Sectiunea 1. Reguli generale în materia audierii persoanelor (art. 104-106)
Art. 104. Persoanele audiate în cursul procesului penal

În cursul procesului penal, în condițiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii și experții.


Art. 105. Audierea prin interpret

(1) Ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu vorbește sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părți ori persoana vătămată, dintre interpreții autorizați, potrivit legii.

(2) În mod excepțional, în situația în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezența oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligația de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.

(3) Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo‑mută, audierea se face cu participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această situație comunicarea se poate face și în scris.

(4) În cazuri excepționale, dacă nu este prezentă o persoană autorizată care poate comunica prin limbajul special, iar comuni­carea nu se poate realiza în scris, audierea persoanelor prevăzute la alin. (3) se va face cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare, dispozițiile alin. (2) aplicându‑se în mod cores­punzător.

  • VECHIUL CPP: art. 128.
  • CEDO. A se vedea art. 6§3 lit. e) CEDO (sub art. 83 NCPP).
  • DISPOZIȚII EUROPENE. A se vedea Directiva 2010/64/UE (sub art. 12 NCPP).

JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 4219/2005 (www.scj.ro): „folosirea interpreților se asigură fie de organul de urmărire penală sau instanța de judecată fie prin desemnare sau alegere de către părți”.


Art. 106. Reguli speciale privind ascultarea

(1) Dacă, în timpul audi­erii unei per­soane, aceasta prezintă semne vizibile de oboseală exce­sivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării și, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca per­soana să fie consultată de un medic.

(2) Persoana aflată în detenție poate fi audiată la locul de deținere prin video­conferință, în cazuri excepționale și dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților.

(3) În cazul prevăzut la alin. (2), dacă persoana audiată se află în vreuna dintre situațiile prevăzute la art. 90, ascultarea nu poate avea loc decât în prezența avocatului la locul de deținere.

VECHIUL CPP: art. 711.


Sectiunea a 2-a. Audierea suspectului sau a inculpatului (art. 107-110)
Art. 107. Întrebările privind persoana suspectului sau a inculpatului

(1) La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspec­tului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, ante­cedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale.

(2) Întrebările prevăzute la alin. (1) se repetă la audierile ulterioare doar atunci când organul judiciar consideră necesar.

VECHIUL CPP: art. 70 alin. (1).


Art. 108. Comunicarea drepturilor și a obligațiilor

(1) Organul judiciar comu­nică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.

(2) Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile prevă­zute la art. 83, precum și următoarele obligații:

  1. a) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându‑i‑se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
  2. b) obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându‑i‑se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le‑a luat la cunoștință.

(3) În cursul urmăririi penale, înainte de prima audiere a suspectului sau inculpa­tului, i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile prevăzute la alin. (2). Aceste drepturi și obligații i se comunică și în scris, sub semnătură, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces‑verbal.

(4) Organul judiciar trebuie să aducă la cunoștința inculpatului posi­bi­litatea înche­ierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii.

  • VECHIUL CPP: art. 70 alin. (2)‑(4).

CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 6§1 tz. I CEDO și art. 47 tz. II CDFUE (sub art. 8 NCPP), respectiv art. 6§3 CEDO (sub art. 83 NCPP).


Art. 109. Modul de ascultare

(1) După îndeplinirea dispozițiilor art. 107 și 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i‑a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări.

(2) Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii.

(3) În cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.

VECHIUL CPP: art. 71, 72.


Art. 110. Consemnarea declarațiilor

(1) Declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. În declarație se consemnează între­bările adresate pe parcursul ascultării, menționându‑se cine le‑a formulat, și se menționează de fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării.

(2) Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sau inculpatul are de făcut com­pletări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului.

(3) Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă.

(4) Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul sus­pectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr‑un interpret.

(5) În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregis­trează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înre­gistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația suspec­tului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregis­trarea nu a fost posibilă.

VECHIUL CPP: art. 73.


Sectiunea a 3-a. Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente (art. 111-113)
Art. 111. Modul de audiere a persoanei vătămate

(1) La începutul primei audieri, organul judiciar adresează persoanei vătămate întrebările prevăzute la art. 107, care se aplică în mod cores­punzător.

(2) Persoanei vătămate i se aduc la cunoștință următoarele drepturi și obligații:

a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistență obli­gatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;

c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, în condițiile prevăzute de lege;

  1. d) dreptul de a fi încunoștințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă, precum și dreptul de a se constitui parte civilă;
  2. e) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
  3. f) obligația de a comunica orice schimbare de adresă;
  4. g) abrogată.

(3) Dispozițiile art. 109 alin. (1) și (2) și ale art. 110 se aplică în mod cores­punzător.

(4) În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregis­trează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregis­trarea este posibilă.

(5)1) Persoanei vătămate i se aduce la cunoștință cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, poate să fie informată cu privire la punerea în libertate în orice mod sau evadarea acestuia.

(6)2) În cazul persoanelor vătămate pentru care a fost stabilită în condițiile legii existența unor nevoi specifice de protecție, organul judiciar poate dispune una sau mai multe dintre următoarele măsuri, atunci când este posibil și când acesta apreciază că nu se aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților:

a) audierea acestora în incinte concepute sau adaptate acestui scop;

b) audierea acestora prin intermediul sau în prezența unui psiholog sau a altui specialist în consilierea victimelor;

c) audierea acestora, cât și eventuala lor reaudiere se realizează de aceeași persoană, dacă acest lucru este posibil și dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților.

(7) Audierea de către organele de cercetare penală a persoanelor vătămate care au fost victime ale infracțiunii de violență în familie, prevăzută de art. 199 din Codul penal, ale infracțiunilor de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor și corupere sexuală a minorilor, prevăzute la art. 218-221 din Codul penal, ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 197 din Codul penal, hărțuire, prevăzută de art. 208 din Codul penal, și hărțuire sexuală, prevăzută de art. 223 din Codul penal, precum și în alte cazuri în care, din cauza împrejurărilor comiterii faptei, acest lucru se apreciază ca fiind necesar, se efectuează numai de către o persoană de același sex cu persoana vătămată, la cererea acesteia, cu excepția cazului când organul judiciar apreciază că aceasta aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților.

(8) Dacă persoana vătămată este minor, înregistrarea audierii acesteia prin mijloace tehnice audio sau audiovideo este obligatorie în toate cazurile. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația persoanei vătămate, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.

(9) Audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la săvârșirea unei infracțiuni se desfășoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate.

(10) Declarația dată de persoana vătămată în condițiile alin. (9) constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale.

  • VECHIUL CPP: art. 77.

1) Alin. (5) al art. 111 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 15 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (6)-(10) ale art. 111 au fost introduse prin art. II pct. 16 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 112. Modul de audiere a părții civile și a părții responsabile civilmente

(1) Audierea părții civile și a părții responsabile civilmente se face potrivit dispozițiilor art. 111 alin. (1), (3) și (4), care se aplică în mod corespunzător.

(2) Părții civile, precum și părții responsabile civilmente li se aduc la cunoștință următoarele drepturi:

a) dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistență obliga­torie, dreptul de a li se desemna un avocat din oficiu;

b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;

c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii în legătură cu soluționarea laturii civile a cauzei, în condițiile prevăzute de lege.

VECHIUL CPP: art. 77.


Art. 113.1) Protecția persoanei vătămate și a părții civile

(1) Atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor amenințat sau vulnerabil ori pentru protecția vieții private sau a dem­nității, organul de urmărire penală poate dispune față de persoana vătămată ori față de partea civilă măsurile de protecție prevăzute la art. 124-130, care se aplică în mod corespunzător.

(2) Sunt prezumate vulnerabile victimele copii, victimele care sunt în relație de dependență față de autorul infracțiunii, victimele terorismului, ale criminalității organizate, ale traficului de persoane, ale violenței în cadrul relațiilor apropiate, ale violenței sexuale sau ale exploatării, victimele infracți­unilor săvârșite din ură și victimele afectate de o infracțiune din cauza preju­decăților sau din motive de discriminare care ar putea avea legătură în special cu caracteristicile lor personale, victimele cu dizabilități, precum și victimele care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravității infracțiunii.

(3) Dacă persoana vătămată sau partea civilă se află în vreuna dintre situațiile prevăzute la alin. (2), organul de urmărire penală îi aduce la cunoștință măsurile de protecție care pot fi luate, conținutul lor și posi­bili­tatea de a renunța la acestea. Renunțarea persoanei vătămate sau a părții civile la luarea măsurilor de protecție se consemnează în scris și se sem­nează de către aceasta, în prezența reprezentantului legal, dacă este cazul.

(4) Reaudierea persoanei vătămate se face numai dacă acest lucru este strict necesar pentru desfășurarea procesului penal.

(5) La audiere, persoana vătămată poate fi însoțită, la cererea sa, de către reprezentantul său legal și de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată, cu excepția cazului în care organul judiciar decide motivat în sens contrar.

(6) Ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta persoanei vătămate și există motive pentru a se considera că aceasta este minor, persoana vătămată va fi prezumată a fi minor.

VECHIUL CPP: art. 771.

1) Art. 113 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 17 din O.U.G. nr. 18/2016.


Sectiunea a 4-a. Audierea martorilor (art. 114-124)
Art. 114. Persoanele audiate ca martor

(1) Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.

(2) Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligații:

a) de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat‑o la locul, ziua și ora arătate în citație;

b) de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței;

c) de a spune adevărul.

(3) Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le‑a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.

(4) Pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese‑verbale în temeiul art. 61 și 62.

VECHIUL CPP: art. 78, 79 alin. (2), 83.


Art. 115. Capacitatea de a fi martor

(1) Orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali.

(2) Persoanele care se află într‑o situație ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în mod conștient fapte și împrejurări de fapt conforme cu realitatea.

(3) Pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judiciar dispune, la cerere sau din oficiu, orice examinare necesară, prin mijloacele prevăzute de lege.


Art. 116. Obiectul și limitele declarației martorului

(1) Martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul pro­bațiunii în cauza în care a fost citat.

(2) Audierea martorului poate fi extinsă asupra tuturor împre­jurărilor necesare pentru verificarea credibilității sale.

(3) Nu pot face obiectul declarației martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.

(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declarației martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptățită își exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligației de a păstra secretul sau confi­den­țialitatea.

(5) Abrogat.

VECHIUL CPP: art. 79 alin. (1).


Art. 117. Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor

(1) Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:

a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului;

b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului.

(2) După comunicarea drepturilor și obligațiilor potrivit art. 120, organele judiciare comunică persoanelor prevăzute la alin. (1) dreptul de a nu da declarații în calitate de martor.

(3) Dacă persoanele prevăzute la alin. (1) sunt de acord să dea decla­rații, în privința acestora sunt aplicabile dispozițiile privitoare la drepturile și obligațiile martorilor.

(4) Persoana care îndeplinește una dintre calitățile prevăzute la alin. (1) în raport cu unul dintre suspecți sau inculpați este scutită de obligația de a depune mărturie și împotriva celorlalți suspecți sau inculpați, în cazul în care declarația sa nu poate fi limitată doar la aceștia din urmă.

VECHIUL CPP: art. 80.


Art. 118. Dreptul martorului de a nu se acuza

Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia con­semnării declarației, calitatea procesuală anterioară.


Art. 119. Întrebările privind persoana martorului

(1) Dispozițiile art. 107 se aplică în mod corespunzător în cazul audierii martorului.

(2) Martorului i se comunică obiectul cauzei și apoi este întrebat dacă este membru de familie sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii.

(3) Martorului nu i se adresează întrebările privind persoana sa atunci când față de acesta s‑a dispus o măsură de protecție a datelor de identitate.

VECHIUL CPP: art. 84.


Art. 120. Comunicarea drepturilor și obligațiilor

(1) Organul judiciar comunică martorului calitatea în care este audiat și faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor.

(2) Martorului i se aduc apoi la cunoștință următoarele drepturi și obligații:

a) dreptul de a fi supus măsurilor de protecție și de a beneficia de resti­tuirea chel­tuielilor prilejuite de chemarea în fața organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege;

b) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându‑i‑se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa;

c) obligația de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat, atrăgându‑i‑se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate dispune împotriva sa sancțiunea prevăzută de art. 283 alin. (1);

d) obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându‑i‑se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

  • VECHIUL CPP: art. 83, 86 alin. (1).


Art. 121. Jurământul și declarația solemnă a martorului

(1) În cursul urmăririi penale și judecății, după îndeplinirea dispozițiilor art. 119 și 120, organul de urmărire penală și președintele completului solicită martorului depunerea jurământului sau a declarației solemne.

(2) Organul de urmărire penală și președintele completului îl întreabă pe martor dacă dorește să depună jurământ religios sau declarație solemnă.

(3) Textul jurământului este următorul: „Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să‑mi ajute Dumnezeu!”. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă în funcție de credința religioasă a martorului.

(4) În timpul depunerii jurământului, cu excepțiile impuse de credința religioasă, martorul ține mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie.

(5) În cazul în care martorul alege să facă o declarație solemnă, textul acesteia este următorul: „Mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”.

(6) Dispozițiile alin. (1)‑(5) se aplică în mod corespunzător în procedura audierii anticipate, în fața judecătorului de drepturi și libertăți.

  • VECHIUL CPP: art. 85.


Art. 122. Modul de audiere a martorului

(1) Fiecare martor este audiat separat și fără prezența altor martori.

(2) Martorul este lăsat să declare tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări.

(3) Martorului nu i se pot adresa întrebări privind opțiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanțe personale și de familie, cu excepția cazului în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevă­rului în cauză sau pentru verificarea credibilității martorului.

VECHIUL CPP: art. 86.


Art. 123. Consemnarea declarațiilor

(1) Consemnarea declarațiilor se face po­trivit dispozițiilor art. 110, care se aplică în mod corespunzător.

(2) În cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta și înregistrarea este posibilă.

  • VECHIUL CPP: art. 86 alin. (3).


Art. 124. Cazurile speciale de audiere a martorului

(1) Audierea mar­torului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori a repre­zentantului instituției căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare.

(2) Dacă persoanele arătate la alin. (1) nu pot fi prezente sau au cali­tatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte respon­sabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influența declarația minorului, audierea acestuia are loc în prezența unui reprezentant al autorității tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exercițiu, stabilite de organul judiciar.

(3) Dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanța dispune ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog.

(4) Audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia.

(5)1) Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligațiile prevăzute la art. 120 alin. (2) lit. d) și nu depune jurământ, dar i se atrage atenția să spună adevărul.

(6)‑(7) Abrogate.

  • VECHIUL CPP: art. 81.

1) Alin. (5) al art. 124 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 18 din O.U.G. nr. 18/2016.


Sectiunea a 5-a. Protecția martorilor (art. 125-130)
Subsectiunea 1. Protecția martorilor amenințați (art. 125-129)
Art. 125. Martorul amenințat

În cazul în care există o suspiciune rezo­nabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a mar­torului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor amenințat și dispune una ori mai multe dintre măsurile de pro­tecție prevăzute la art. 126 sau 127, după caz.


Art. 126. Măsurile de protecție dispuse în cursul urmăririi penale

(1) În cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor ame­nințat, procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre urmă­toarele măsuri:

  1. a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;
  2. b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
  3. c) protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa;
  4. d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.

(2) Procurorul dispune aplicarea unei măsuri de protecție din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părți sau a unui subiect procesual principal.

(3) În cazul aplicării măsurilor de protecție prevăzute la alin. (1) lit. c) și d), declarația martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într‑un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preli­minară sau instanța, în condiții de confiden­țialitate.

(4) Procurorul dispune acordarea statutului de martor amenințat și aplicarea măsurilor de protecție prin ordonanță motivată, care se păstrează în condiții de confi­dențialitate.

(5) Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție, iar în caz contrar dispune, prin ordonanță motivată, încetarea acestora.

(6) Măsurile prevăzute la alin. (1) se mențin pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat.

(7) Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune măsurile de protecție pre­văzute la art. 127. Dispozițiile art. 128 se aplică în mod corespunzător.

(8) Măsurile de protecție prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) se comunică autorității desemnate cu punerea în executare a măsurii.

VECHIUL CPP: art. 865.


Art. 127. Măsurile de protecție dispuse în cursul judecății

În cursul judecății, odată cu acordarea statutului de martor amenințat, instanța dis­pune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:

a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;

b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;

c) nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului;

d) ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente;

e) protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea unui pseu­donim sub care acesta va depune mărturie.

VECHIUL CPP: art. 865.


Art. 128. Dispunerea măsurii protecției martorului în cursul judecății

(1) Instanța dispune aplicarea unei măsuri de protecție din oficiu, la cererea procurorului, a martorului, a părților sau a persoanei vătămate.

(2) Propunerea formulată de procuror cuprinde:

  1. a) numele martorului care urmează a fi ascultat în faza de judecată și față de care se dorește dispunerea măsurii de protecție;
  2. b) motivarea concretă a gravității pericolului și a necesității măsurii.

(3) Atunci când cererea este formulată de celelalte persoane prevăzute la alin. (1), instanța poate dispune ca procurorul să efectueze de urgență veri­ficări cu privire la temeinicia cererii de protecție.

(4) Cererea se soluționează în camera de consiliu, fără participarea per­soanei care a formulat cererea.

(5) Participarea procurorului este obligatorie.

(6) Instanța se pronunță prin încheiere motivată, care nu este supusă căilor de atac.

(7) Încheierea prin care se dispune măsura de protecție se păstrează în condiții de confidențialitate. Dacă protecția martorului este necesară și după rămânerea definitivă a hotărârii, sunt apli­cabile dispozițiile legii speciale.

(8) Măsurile de protecție prevăzute la art. 127 lit. a) și b) se comunică autorității desemnate de lege cu punerea în executare a măsurilor.

VECHIUL CPP: art. 861, 865.


Art. 129. Audierea martorului protejat

(1) În situațiile prevăzute la art. 126
alin. (1) lit. d) și art. 127 lit. d), audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar.

(2) Abrogat.

(3) Subiecții procesuali principali, părțile și avocații acestora pot adresa întrebări martorului audiat în condițiile alin. (1). Organul judiciar respinge întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului.

(4) Declarația martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video și audio și se redă integral în formă scrisă.

(5) În cursul urmăririi penale declarația se semnează de organul de urmărire penală ori, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți și de procurorul care a fost prezent la audierea martorului și se depune la dosarul cauzei. Declarația martorului, transcrisă, va fi semnată și de acesta și va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într‑un loc special, în condiții de confidențialitate.

(6) În cursul judecății, declarația martorului se semnează de președintele com­pletului de judecată.

(7) Suportul pe care a fost înregistrată declarația martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanței de judecată în fața căreia s‑a făcut declarația, se păstrează în condiții de confidențialitate. Suportul care conține înregis­trările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale instanței competente, împreună cu dosarul cauzei, și este păstrat în aceleași condiții privind confidențialitatea.

  • VECHIUL CPP: art. 862.

CEDO. A se vedea art. 6§1 CEDO [CEDO–27.781/06] (sub art. 8 NCPP).


Subsectiunea a 2-a. Protecția martorilor vulnerabili (art. 130)
Art. 130. Martorul vulnerabil

(1) Procurorul sau, după caz, instanța poate decide acordarea statutului de martor vulnerabil următoarelor categorii de persoane:

  1. a) martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;
  2. b) martorului minor.

(2) Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul și instanța pot dispune măsurile de protecție prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. b) și d) sau, după caz, art. 127 lit. b)‑e), care se aplică în mod corespunzător. Distorsionarea vocii și a imaginii nu este obligatorie.

(3) Dispozițiile art. 126 și 128 se aplică în mod corespunzător.

VECHIUL CPP: art. 864.


Sectiunea a 6-a. Confruntarea (art. 131)
Art. 131. Confruntarea

(1) Când se constată că există contraziceri între decla­rațiile persoanelor audiate în aceeași cauză, se procedează la confruntarea lor dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.

(2) Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele și împreju­rările în privința cărora declarațiile date anterior se contrazic.

(3) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca per­soanele confruntate să își pună reciproc întrebări.

(4) Întrebările și răspunsurile se consemnează într‑un proces‑verbal.

  • VECHIUL CPP: art. 87‑88.


Capitolul III. Identificarea persoanelor și a obiectelor (art. 132-137)
Art. 132. Scopul și obiectul măsurii

(1) Identificarea persoanelor sau obiectelor se poate dispune dacă este necesară în scopul clarificării împrejurărilor cauzei.

(2) Identificarea persoanelor sau obiectelor poate fi dispusă de procuror ori de organele de cercetare penală, în cursul urmăririi penale, sau de instanță, în cursul judecății.


Art. 133. Audierea prealabilă a persoanei care face identificarea

(1) După dispunerea măsurii și înainte ca identificarea să fie realizată, per­soana care face identificarea trebuie audiată cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să îl identifice.

(2) Audierea constă în descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale obiectului, precum și a împrejurărilor în care au fost văzute. Persoana care face identificarea este întrebată dacă a mai participat anterior la o altă procedură de identificare privind aceeași persoană sau același obiect ori dacă persoana sau obiectul de identificat i‑au fost indicate ori descrise anterior.


Art. 134. Identificarea persoanelor

(1) Persoana care urmează să fie iden­tificată este prezentată împreună cu alte 4‑6 persoane necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea.

(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și în situația iden­tificării persoanelor după fotografii.

(3) Identificarea se desfășoară astfel încât persoanele care urmează să fie identificate să nu o vadă pe cea care le identifică.

(4) Desfășurarea activității de identificare a persoanelor, precum și declarațiile persoanei care face identificarea sunt consemnate într‑un proces‑verbal.

(5) Procesul‑verbal trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 135 alin. (2), numele, prenumele și adresa persoanelor care au fost introduse în grupul de identificare sau ale căror fotografii au fost prezentate persoanei care face identi­ficarea, numele și prenumele persoanei identi­ficate, precum și ordonanța sau înche­ierea prin care s‑a dispus efectuarea identificării de persoane.

(6) În cursul urmăririi penale, în situația în care organul de urmărire penală con­sideră necesar, activitatea de identificare este înregistrată audio­video. Înregistrarea identificării este anexată procesului‑verbal ca parte inte­grantă a acestuia și poate fi folosită ca mijloc de probă.


Art. 135. Identificarea obiectelor

(1) Obiectele despre care se presu­pune că pot contribui la aflarea adevărului în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni sunt pre­zentate în vederea identificării, după ce persoana care face identificarea le‑a descris în prealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi aduse pentru a fi prezentate, persoana care face identificarea poate fi condusă la locul unde se află obiectele.

(2) Desfășurarea activității de identificare a obiectelor, precum și decla­rațiile persoanei care face identificarea sunt consemnate într‑un proces-verbal ce trebuie să cuprindă mențiuni cu privire la: ordonanța sau înche­ierea prin care s‑a dispus măsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început și ora la care s‑a terminat activitatea, cu menționarea oricărui moment de întrerupere, numele, prenumele persoa­nelor prezente și cali­tatea în care acestea participă, numele și prenumele persoanei care face identificarea, descrierea amănunțită a obiectelor identificate.

(3) În cursul urmăririi penale, în situația în care organul de urmărire consideră necesar, activitatea de identificare și declarația persoanei care face identificarea sunt înregistrate audiovideo. Înregistrarea identificării este anexată procesului‑verbal ca parte integrantă a acestuia și poate fi folosită ca mijloc de probă.


Art. 136. Alte identificări

Identificarea vocilor, sunetelor sau a altor elemente ce fac obiectul percepției senzoriale se dispune și se efectuează cu respectarea procedurii prevăzute la art. 134.


Art. 137. Pluralitatea de identificări

(1) În cazul în care mai multe per­soane sunt chemate să identifice aceeași persoană sau același obiect, organele judiciare competente iau măsuri prin care să fie evitată comu­nicarea între cei care au făcut identificarea și cei care urmează să o efectueze.

(2) Dacă aceeași persoană urmează să participe la mai multe proceduri de identificare a unor persoane sau a unor obiecte, orga­nele judiciare competente iau măsuri ca persoana supusă identificării să fie situată între persoane diferite de cele ce au participat la procedurile anterioare, respectiv obiectul supus identificării să fie plasat printre obiecte diferite de cele utilizate anterior.


Capitolul IV. Metode speciale de supraveghere sau cercetare (art. 138-153)
Art. 138. Dispoziții generale

(1) Constituie metode speciale de supra­veghere sau cercetare următoarele:

  1. a) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;
  2. b) accesul la un sistem informatic;
  3. c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
  4. d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
  5. e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;
  6. f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
  7. g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;
  8. h) participarea autorizată la anumite activități;
  9. i) livrarea supravegheată;

j)1) obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

(2) Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.

(3) Prin acces la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într‑un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe.

(4) Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.

(5) Prin date informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, infor­mații sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într‑un sistem in­formatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcții de către un sistem informatic.

(6) Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege foto­grafierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora.

(7) Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate.

(8) Prin percheziționarea trimiterilor poștale se înțelege verifi­carea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.

(9) Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane.

(10) Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor se înțelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obținerii de date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

(11) Prin participarea autorizată la anumite activități se înțelege comi­terea unei fapte similare laturii obiective a unei infracțiuni de corupție, efectuarea de tranzacții, operațiuni sau orice fel de înțelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuiește că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operațiuni privind droguri, precum și prestarea unui serviciu, desfășurate cu autori­zarea organului judiciar competent, în scopul obținerii de mijloace de probă.

(12)2) Prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare prin care se permit intrarea, circulația sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităților competente, în scopul investigării unei infracțiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.

(13) Prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevă­zute la alin. (1) lit. a)-d).

  • CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 8 CEDO, respectiv art. 7 CDFUE (sub art. 11 NCPP).

DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 14/1992: „Art. 8. (…) Pentru relația cu furnizorii de comu­nicații electronice destinate publicului, Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor din cadrul SRI este desemnat cu rolul de a obține, prelucra și stoca informații în domeniul securității naționale. La cererea organelor de urmărire penală, Centrul asigură accesul nemijlocit și independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) NCPP. Verificarea modului de punere în aplicare în cadrul Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor a executării acestor supravegheri tehnice se realizează potrivit art. 301 L. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, rep., cu modif. și compl. ult. [(1) Semestrial sau ori de câte ori este nevoie, președintele ICCJ sau unul dintre judecătorii anume desemnați de către acesta verifică modul de punere în aplicare în cadrul Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor prevăzut de art. 8 alin. (2) L. nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea SRI, cu modif. și compl. ult., a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală. (2) Verificarea prevăzută la alin. (1) se face în condițiile prevăzute prin Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a ICCJ]. Condițiile concrete de acces la sistemele tehnice al organelor judiciare se stabilesc prin protocoale de cooperare încheiate de SRI cu Ministerul Public, MAI, precum și cu alte instituții în cadrul cărora își desfășoară activitatea, în condițiile art. 57 alin. (2) NCPP, organe de cercetare penală speciale”.

1) Alin. (12)-(13) ale art. 138 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 19 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Lit. j) a alin. (1) al art. 138 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. I pct. 1 din O.U.G.
nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).


Art. 139. Supravegherea tehnică

(1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

  1. a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);
  2. b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;
  3. c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar pre­supune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2)1) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiu­nilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte per­soane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le‑au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.

(4) Raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune infor­marea avocatului.

  • VECHIUL CPP: art. 911 alin. (1), (2) și (6), 916 alin. (2).

CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 8 CEDO, respectiv art. 7 CDFUE (sub art. 11 NCPP).

1) Alin. (2) al art. 139 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 20 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 140. Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică

(1) Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de jude­cătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea.

(2) Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de iden­tificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspi­ciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei și a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită și încuviințarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea carac­terului propor­țional și subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să înainteze dosarul judecă­torului de drepturi și libertăți.

(3) Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluțio­nează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie.

(4) În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, jude­cătorul de drepturi și libertăți dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului și emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie.

(5) Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să cuprindă:

  1. a) denumirea instanței;
  2. b) data, ora și locul emiterii;
  3. c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a dat încheierea și a emis mandatul;
  4. d) indicarea măsurii concrete încuviințate;
  5. e) perioada și scopul pentru care s‑a autorizat măsura;
  6. f) numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de iden­tificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
  7. g) indicarea, în cazul în care este necesar față de natura măsurii încu­viințate, a elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont;
  8. h) în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotogra­fiere în spații private, mențiunea privind încuviințarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice;
  9. i) semnătura judecătorului și ștampila instanței.

(6) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 și prevederile alin. (1) din prezentul articol, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviințare a măsurii supravegherii tehnice.

(7) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.

(8) O nouă cerere de încuviințare a aceleiași măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s‑au descoperit fapte sau împrejurări noi, necu­noscute la momentul soluționării cererii ante­rioare de către judecătorul de drepturi și libertăți.

(9) La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecă­torului autorizarea interceptării comunicațiilor ori înre­gistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării. Dispozițiile alin. (1)‑(8) se aplică în mod corespunzător.

VECHIUL CPP: art. 911 alin. (3), (8)‑(9).


Art. 141. Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror

(1) Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supra­veghere tehnică atunci când:

  1. a) există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; și
  2. b) sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 alin. (1) și (2).

(2) Ordonanța procurorului prin care se autorizează măsura de supra­ve­ghere tehnică trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 140 alin. (5).

(3) Procurorul are obligația de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanța, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces‑verbal de redare rezumativă a activi­tăților de supraveghere tehnică efectuate și dosarul cauzei.

(4) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că au fost înde­plinite condițiile prevăzute la alin. (1), confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților.

(5) Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic, procurorul poate dispune, prin ordonanță:

  1. a) realizarea și conservarea unei copii a acestor date informatice;
  2. b) suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic.

Copiile se realizează cu mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.

(6) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu au fost respectate condițiile prevăzute la alin. (1), infirmă măsura luată de către procuror și dispune distrugerea probelor obținute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obținute și întocmește un proces‑verbal în acest sens.

(7) Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi și libertăți luarea măsurii suprave­gherii tehnice în condițiile art. 140.

(8) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.

VECHIUL CPP: art. 912 alin. (2)‑(3).


Art. 142. Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică

(1)1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției.

(11)2) Pentru realizarea activităților prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției folosesc nemijlocit sistemele tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate.

(2)3) Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare sunt obligați să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției, în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

(3) Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligația să păstreze secretul operațiunii efectuate, sub sancți­unea legii penale.

(4) Procurorul are obligația de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul.

(5) Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).

(6) Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoa­nelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității. Din oficiu sau la solicitarea părților, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuși o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluționarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmește un proces‑verbal în acest sens.

  • VECHIUL CPP: art. 911 alin. (7); art. 912 alin. (1), (4)‑(5).

DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, rep. (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005; cu modif. ult.): „Art. 661. (1) În vederea desfășurării activităților prevăzute de art. 142 alin. (1) NCPP, în cadrul Ministerului Public pot funcționa, prin detașare, ofițeri sau agenți de poliție judiciară, sub directa conducere și controlul nemijlocit al procurorilor, în limita posturilor aprobate potrivit legii. (2) Detașarea ofițerilor și agenților de poliție judiciară se dispune, la solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă ICCJ, de către ministrul afacerilor interne, pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu posibilitatea prelungirii din 3 în 3 ani, cu acordul acestora. (3) Numirea în funcții a ofițerilor și agenților de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1) se face prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă ICCJ. (4) Încetarea detașării ofițerilor și a agenților de poliție judiciară se poate dispune înaintea perioadei prevăzute la alin. (2) prin ordin motivat al procurorului general al Parchetului de pe lângă ICCJ. (5) Pe durata detașării ofițerii și agenții de poliție judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nicio însărcinare. (6) Dispozițiile procurorilor sunt obligatorii pentru ofițerii și agenții de poliție. Actele întocmite de aceștia din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia. (7) Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1) au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru ofițerii de poliție și agenții de poliție, cu excepțiile prevăzute în prezenta lege, și beneficiază, în mod corespun­zător, de drepturile prevăzute la art. 11 și 23 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprob. cu modif. și compl. prin L. nr. 45/2007, cu modif. și compl. ult. (8) Ofițerii și agenții de poliție judiciară detașați în condițiile alin. (1) își păstrează salarizarea avută la data detașării. (9) Atribuțiile prevăzute de lege pentru ministrul afacerilor interne privind drepturile și răspunderile ce revin ofițerilor și agenților de poliție judiciară detașați se exercită de procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ. Atribuțiile privind acordarea gradelor profesionale pentru ofițerii și agenții de poliție judiciară detașați se exercită de ministrul afacerilor interne, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă ICCJ.
(10) Dispozițiile art. 6 L. nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, rep., cu modif. ult., se aplică în mod corespunzător în raport cu activitatea ofițerilor și agenților de poliție judiciară. (11) Pentru ofițerii și agenții de poliție judiciară detașați în cadrul DIICOT și DNA sunt aplicabile dispozițiile prevăzute în legile speciale aplicabile acestora”.

A se vedea și art. 91 L. nr. 508/2004.

1) Alin. (1) al art. 142 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 6/2016.

2) Alin. (11) al art. 142 a fost introdus prin art. I pct. 3 din O.U.G. nr. 6/2016.

3) Alin. (2) al art. 142 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 21 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 1421

(1) Orice persoană autorizată care realizează activități de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.

(2) Orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activitățile de supra­­veghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând și o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certi­ficare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei auto­rizate, aceasta asumându‑și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor transmise.

(3) Orice persoană autorizată care primește date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identi­ficarea neambiguă a persoanei autorizate.

(4) Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură elec­tronică răspunde potrivit legii pentru securitatea și integritatea acestor date.

N.N. Art. 1421 nu are denumire marginală.


Art. 143. Consemnarea activităților de supraveghere tehnică

(1) Procu­rorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces‑verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezul­tatele activităților efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identi­ficare ale suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere teh­nică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum și, după caz, data și ora la care a început activi­tatea de supraveghere și data și ora la care s‑a încheiat.

(2) La procesul‑verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care con­ține rezultatul activităților de supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține activi­tățile de supraveghere tehnică și copii de pe procesele‑verbale se păs­trează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei.

(21) Orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice care conține rezultatul activităților de suprave­ghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea datelor incluse în suportul original și, după efec­tuarea copiei, să semneze datele incluse în aceasta, utilizând o semnătură electro­nică extinsă bazată pe un certificat cali­ficat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identifi­carea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându‑și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor.

(3) Convorbirile, comunicările sau conversațiile purtate într‑o altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligația de a păstra confidențialitatea.

(4) Convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate și înregis­trate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori loca­lizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într‑un proces‑verbal în care se menționează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor infor­matice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Procesul‑verbal este certificat pentru auten­ticitate de către procuror.

(5) După încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi și libertăți despre activitățile efectuate.

VECHIUL CPP: art. 913.


Art. 144.1) Prelungirea măsurii supravegherii tehnice

(1) Măsura supravegherii tehnice poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.139, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.

(2) Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.

(3) Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși, în aceeași cauză, 6 luni, cu excepția măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spații private, care nu poate depăși 120 de zile.

VECHIUL CPP: art. 911 alin. (4)‑(5).

1) Denumirea marginală și alin. (1) ale art. 144 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 22 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 145. Informarea persoanei supravegheate

(1) După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa.

(2) După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoștință, la cerere, de conținutul proceselor‑verbale în care sunt con­semnate activitățile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comuni­cărilor sau conversațiilor ori vizio­narea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.

(3) Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comu­nicării informării scrise prevăzute la alin. (1).

(4) Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a pre­zentării suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor‑verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:

  1. a) perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză;
  2. b) punerea în pericol a siguranței victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;

c) dificultăți în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.

(5) Amânarea prevăzută la alin. (4) se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.

  • VECHIUL CPP: art. 913 alin. (4)‑(5).


Art. 146. Conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică

(1) Dacă în cauză s‑a dispus o soluție de clasare, împotriva căreia nu a fost formulată plângere în termenul legal prevăzut la art. 340 sau plân­gerea a fost respinsă, procurorul înștiințează de îndată despre aceasta pe judecătorul de drepturi și libertăți.

(2) Judecătorul de drepturi și libertăți dispune conservarea suportului material sau a copiei certificate a acestuia, prin arhivare la sediul instanței în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității.

(3) Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității.

VECHIUL CPP: art. 913 alin. (5)‑(7).


Art. 1461.1) Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei per­soane

(1) Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare efectuate se poate dispune de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la tranzacțiile financiare ale făptuitorului, suspectului, inculpatului sau ale oricărei persoane care este bănuită că realizează asemenea operațiuni cu făptuitorul, suspectul sau inculpatul, dacă:

  1. a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni;
  2. b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța infor­ma­țiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
  3. c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2) Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ce urmează a fi efectuate poate fi dispusă pe o durată de cel mult 30 de zile de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1).

(3) Dispozițiile art. 140 alin. (2)-(9) se aplică în mod corespunzător.

(4) Mandatul prin care este autorizată obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ce urmează a fi efectuate poate fi prelungit în condițiile art. 144, durata totală a măsurii neputând depăși, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, 6 luni.

(5) În cazurile în care există urgență, iar obținerea mandatului în condițiile alin. (1) sau (2) ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța victimei sau a altor persoane

și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) sau, după caz, alin. (2), procurorul poate dispune obținerea datelor privind tranzacțiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.

(6) Este interzisă obținerea datelor privind tranzacțiile financiare dintre avocat și suspect, inculpat sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepția situațiilor în care există date că avocatul săvârșește sau pregă­tește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art.139 alin. (2).

(7) Instituțiile de credit sau entitățile financiare care efectuează tranzac­țiile financiare sunt obligate să predea înscrisurile sau informațiile la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizația emisă de procuror.

(8) După efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privința sa. După momentul informării, persoana ale cărei tranzacții financiare au fost vizate de această măsură are dreptul de a lua cunoștință de activitățile efectuate.

(9) Dispozițiile art. 145 alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător.

1) Art. 1461 a fost introdus prin art. II pct. 23 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 147. Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale

(1) Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale se poate dispune de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța cores­punzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parche­tului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la scrisorile, trimiterile poștale sau obiectele trimise ori primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este bănuită că primește ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacă:

  1. a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni;
  2. b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drep­turilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța infor­mațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
  3. c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presu­pune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2) Este interzisă reținerea, predarea și percheziționarea cores­pondenței sau a trimiterilor poștale trimise ori primite în raporturile dintre avocat și suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepția situațiilor în care există date că avocatul săvârșește sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).

(3) Dispozițiile art. 140 se aplică în mod corespunzător.

(4) În cazurile în care există urgență, iar obținerea mandatului de reți­nere, predare și percheziționare a trimiterilor poștale în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța victimei sau a altor persoane și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) și (2), procurorul poate dispune, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile prevăzute la alin. (1). Dispozițiile art. 141 alin. (2)‑(8) se aplică în mod corespunzător.

(5) Unitățile poștale sau de transport și orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează activități de transport sau transfer de informații sunt obligate să rețină și să predea procurorului scrisorile, trimiterile poștale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizația emisă de procuror.

(6) Corespondența, trimiterile poștale sau obiectele ridicate și perche­ziționate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului.

(7) După efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privința sa. După momentul informării, persoana ale cărei corespondență, trimiteri poștale sau obiecte au fost ridicate și perche­ziționate are dreptul de a lua cunoștință de activitățile efectuate.

(8) Dispozițiile art. 145 alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător.

(9)1) Măsura poate fi prelungită în condițiile art. 144, durata totală a măsurii neputând depăși, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, 6 luni.

  • VECHIUL CPP: art. 98.

CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 8 CEDO și art. 7 CDFUE (sub art. 11 NCPP).

1) Alin. (9) al art. 147 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 24 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 148. Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor

(1) Autorizarea folosirii investi­gatorilor sub aco­perire se poate dispune de procurorul care supra­veghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă:

a)1) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse suscep­tibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;

b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drep­turilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța infor­mațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;

c) probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2) Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2):

a) indicarea activităților pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le desfășoare;

  1. b) perioada pentru care s‑a autorizat măsura;

c) identitatea atribuită investigatorului sub acoperire.

(3) În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio și video, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii man­datului de supraveghere tehnică. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.

(4) Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare. În cazul investigării infracțiunilor contra securității naționale și infracțiunilor de terorism pot fi folosiți ca investigatori sub acoperire și lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară, potrivit legii, activități de informații în vederea asigurării securității naționale.

(5) Investigatorul sub acoperire culege date și informații în baza ordo­nanței emise potrivit alin. (1)‑(3), pe care le pune, în totalitate, la dispoziția procu­rorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, întoc­mind un proces‑verbal.

(6) În cazul în care desfășurarea activității investigatorului impune parti­ciparea autorizată la anumite activități, procurorul procedează potrivit dispo­zițiilor art. 150.

(7) Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate. Activitatea persoanei care pune la dispoziție sau folosește înscri­surile ori obiectele nu constituie infracțiune.

(8) Investigatorii sub acoperire pot fi audiați ca martori în cadrul proce­sului penal în aceleași condiții ca și martorii amenințați.

(9)1) Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile. Durata totală a măsurii, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate depăși un an, cu excepția infracțiunilor contra vieții, securității naționale, infracțiunilor de trafic de droguri, nerespectarea regimului armelor, muni­țiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, precum și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

(10) În situații excepționale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau informațiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispozițiile alin. (2)‑(3) și (5)‑(9) se aplică în mod corespunzător.

VECHIUL CPP: art. 2241‑2242.

1) Lit. a) a alin. (1) al art. 148 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 25 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (9) al art. 148 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 26 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 149. Măsurile de protecție a investigatorilor sub acoperire și a colabo­ra­torilor

(1) Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire și a cola­boratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.

(2) Procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preli­minară sau instanța de judecată are dreptul de a cunoaște adevărata identitate a investigatorului sub acoperire și a colaboratorului, cu respec­tarea secretului profesional.

(3) Investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul, precum și membrii de familie ai acestora sau alte persoane supuse amenințărilor, intimidărilor sau actelor de violență, în legătură cu activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire, informator sau colaborator, pot beneficia de măsuri specifice de protecție a martorilor, potrivit legii.

VECHIUL CPP: art. 2244.


Art. 150. Participarea autorizată la anumite activități

(1) Participarea autori­zată la anumite activități în condițiile art. 138 alin. (11) se poate dispune de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă:

  1. a) 1) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiuni privind neres­pec­tarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, trafic și exploatarea persoanelor vulne­rabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, unei infracțiuni care se săvârșește prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiu­nilor de corupție și al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale care au legătură, potrivit art. 43, cu infracțiunile enumerate mai sus;
  2. b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drep­turilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța infor­mațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
  3. c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune difi­cultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2) Măsura se dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea orga­nului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2):

  1. a) indicarea activităților autorizate;
  2. b) perioada pentru care s‑a autorizat măsura;

c) persoana care desfășoară activitățile autorizate.

(3) Activitățile autorizate pot fi desfășurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investi­gator sub aco­perire sau de un cola­borator.

(4) Desfășurarea activităților autorizate de către persoana pre­văzută la alin. (2) lit. c) nu constituie contravenție sau infracțiune.

(5) Punerea în executare a acestor măsuri se consemnează într‑un proces‑verbal care conține: datele la care măsura a început și s‑a încheiat, date cu privire la per­soanele care au desfășurat activitățile autorizate, des­crierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care s‑a autorizat de către jude­cătorul de drepturi și libertăți, folosirea mijloacelor tehnice de supra­ve­ghere, identitatea persoa­nelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura.

(6) Persoana care a desfășurat activitățile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispo­zițiilor privind audierea martorilor amenințați, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară.

(7) Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția persoanei care desfășoară activitățile autorizate orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate. Persoana care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu va comite o infracțiune prin desfă­șurarea acestor activități, în cazul în care acestea constituie infracțiuni.

(8) Măsura dispusă poate fi prelungită de către procuror, pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile.

(9) Durata totală a măsurii, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși un an.

1) Lit. a) a alin. (1) al art. 150 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 27 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 151. Livrarea supravegheată

(1)1) Livrarea supravegheată poate fi autorizată, prin ordonanță, de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, la solicitarea instituțiilor sau organelor compe­tente, cu sau fără sustragerea ori substituirea totală sau parțială a bunurilor care fac obiectul livrării.

(2) Livrarea supravegheată poate fi autorizată numai în următoarele cazuri:

  1. a) dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale explo­zive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani și alte obiecte care rezultă din activități ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracțiuni nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune difi­cultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
  2. b) dacă descoperirea ori dovedirea infracțiunilor săvârșite în legă­tură cu livrarea de transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod.

(21)2) Livrarea supravegheată poate fi realizată pe teritoriul țării numai dacă procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală se asigură că autoritățile care au, potrivit legii, atribuții în legătură cu verificarea sau supravegherea intrării, circulației sau ieșirii de pe teritoriul țării a bunurilor vizate:

  1. a) păstrează confidențialitatea activităților desfășurate;

b) garantează supravegherea permanentă a transportului ilegal sau suspect.

(3)3) În situația în care livrarea supravegheată presupune activități transfrontaliere, aceasta poate fi realizată numai dacă procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri și se asigură ca autoritățile statelor tranzitate:

  1. a) să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect și cu ieșirea acestuia de pe teritoriul statului;
  2. b) să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat perma­nent de către autoritățile competente;

c) să garanteze faptul că procurorul, organele de poliție sau alte auto­rități de stat competente sunt înștiințate în ceea ce privește rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de infracțiuni care au constituit obiectul metodei speciale de cercetare la care se face referire la alin. (1).

(4) Dispozițiile alin. (3) nu se aplică în cazul în care un tratat internațional la care România este parte are dispoziții contrare.

(5) Pentru fiecare livrare supravegheată procurorul emite câte o ordonanță, care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2):

a) numele suspectului sau inculpatului, dacă sunt cunoscute;

b) motivele concrete care justifică măsura;

c) indicarea bunurilor care fac obiectul livrării supravegheate și a dove­zilor din care rezultă caracterul ilicit al acestora, a bunurilor care urmează a fi sustrase sau substituite, precum și a bunurilor care urmează a le înlocui pe acestea, după caz;

d) timpul și locul efectuării livrării sau, după caz, itinerariul ce urmează a fi parcurs în vederea efectuării livrării, dacă acestea sunt cunoscute;

e) modalitățile în care va fi efectuată supravegherea;

f) datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea.

(6) Livrarea supravegheată este pusă în aplicare de către poliție sau de altă autoritate competentă. Procurorul stabilește, coordo­nează și contro­lează modul de punere în aplicare a livrării supra­vegheate.

(7) Punerea în aplicare a livrării supravegheate nu constituie infracțiune.

(8) Organele prevăzute la alin. (6) au obligația de a întocmi, la finalizarea livrării supravegheate pe teritoriul României, un proces‑verbal cu privire la activitățile desfă­șurate, pe care îl înaintează procurorului.

1) Alin. (1) al art. 151 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 28 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (21) al art. 151 a fost introdus prin art. II pct. 29 din O.U.G. nr. 18/2016.

3) Alin. (3) și (5) ale art. 151 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 30 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 152. Obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului

(1) Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, pot solicita date de trafic și localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) sau a unei infracțiuni de concurență neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, a unei infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri, a unei infracțiuni privind organizarea și exploa­tarea jocurilor de noroc ori a unei infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, și infracțiuni referitoare la operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanțele și produsele stupefiante sau psihotrope;

  1. b) există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;
  2. c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;

d) măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii.

(2) Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu.

(3) Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate.


Art. 153. Obținerea de date privind situația financiară a unei per­soane

(1)1) Procurorul poate solicita unei instituții de credit sau oricărei alte instituții care deține date privind situația financiară a unei persoane comu­nicarea datelor privind existența și conținutul conturilor unei persoane, în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.

(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): instituția care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului, moti­varea îndeplinirii condițiilor prevă­zute la alin. (1), menționarea obligației insti­tuției de a comunica imediat, în condiții de confidențialitate, datele solicitate.

(3) Instituția prevăzută la alin. (1) este obligată să pună de îndată la dispoziție datele solicitate.

1) Alin. (1) al art. 153 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 31 din O.U.G. nr. 18/2016.


Capitolul V. Conservarea datelor informatice (art. 154-155)
Art. 154. Conservarea datelor informatice

(1) Dacă există o suspi­ciune rezo­nabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului, procurorul care supra­veghează sau efectuează urmărirea penală poate dispune conservarea ime­diată a anumitor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul informațional, care au fost stocate prin intermediul unui sistem informatic și care se află în posesia sau sub controlul unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice ori unui furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora.

(2) Conservarea se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea orga­nului de cercetare penală, pe o durată de maximum 60 de zile, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului în posesia cărora se află datele informatice ori care le au sub control, numele făptui­torului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut, descrierea datelor ce trebuie conservate, motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1), durata pentru care a fost emisă, menționarea obligației persoanei sau furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului de a conserva imediat datele informatice indicate și de a le menține integritatea, în condiții de confidențialitate.

(3) Măsura conservării poate fi prelungită, pentru motive temeinic jus­tificate, de procuror, o singură dată, pe o durată de maximum 30 de zile.

(4) Ordonanța procurorului se transmite, de îndată, oricărui furnizor de rețele publice de comunicații electronice ori furnizor de servicii de comu­nicații electronice destinate publicului în posesia căruia se află datele prevăzute la alin. (1) ori care le are sub control, acesta fiind obligat să le conserve imediat, în condiții de confi­dențialitate.

(5) În cazul în care datele referitoare la traficul informațional se află în posesia mai multor furnizori de rețele publice de comunicații electronice ori furnizori de servicii de comunicații electronice destinate publicului, furnizorul în posesia sau sub controlul căruia se află datele informatice are obligația de a pune, de îndată, la dispo­ziția organului de urmărire penală informațiile necesare identificării celorlalți furnizori, în vederea cunoașterii tuturor ele­mentelor din lanțul de comunicare folosit.

(6) În termenul prevăzut la alin. (2) și (3), procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate, cu autorizarea prealabilă a jude­cătorului de drepturi și libertăți, să solicite unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice ori unui furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului transmiterea datelor conservate potrivit legii ori poate dispune ridicarea acestei măsuri. Dispozițiile art. 170 alin. (21)‑(25), alin. (4) și (5) și ale art. 171 se aplică în mod corespunzător.

(7) Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu.

(71)1) Dispozițiile alin. (1)-(7) se aplică în mod corespunzător și cu privire la datele informatice, inclusiv la datele referitoare la traficul informațional, stocate prin inter­mediul unui sistem informatic care se află în posesia sau sub controlul altor persoane.

(8) Până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încu­noștințeze, în scris, persoanele față de care se efectuează urmărirea penală și ale căror date au fost conservate.

1) Alin. (71) al art. 154 a fost introdus prin art. I pct. 3 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).


Art. 155

Abrogat.


Capitolul VI. Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri (art. 156-171)
Art. 156. Dispoziții comune

(1) Percheziția poate fi domiciliară, corpo­rală, infor­matică sau a unui vehicul.

(2) Percheziția se efectuează cu respectarea demnității, fără a constitui ingerință disproporțională în viața privată.

  • VECHIUL CPP: art. 100 alin. (2).
  • CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 8 CEDO, respectiv art. 7 CDFUE (sub art. 11 NCPP)


Sectiunea 1. Percheziția domiciliară (art. 157-164)
Art. 157. Cazurile și condițiile în care se poate dispune percheziția domi­ciliară

(1) Percheziția domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.

(2) Prin domiciliu se înțelege o locuință sau orice spațiu delimitat în orice mod ce aparține ori este folosit de o persoană fizică sau juridică.

  • VECHIUL CPP: art. 100 alin. (1).

CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 8 CEDO, respectiv art. 7 CDFUE (sub art. 11 NCPP).


Art. 158. Procedura de emitere a mandatului de percheziție domi­ciliară

(1) Percheziția domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supra­veghează urmărirea penală. În cursul judecății, percheziția se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanța învestită cu judecarea cauzei.

(2) Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă:

  1. a) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția, iar dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existența sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri;
  2. b) indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau cu privire la deținerea obiectelor ori înscri­surilor ce au legătură cu o infracțiune;
  3. c) indicarea infracțiunii, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se solicită efectuarea percheziției se află suspectul ori inculpatul sau pot fi descoperite probe cu privire la săvârșirea infracțiunii ori urme ale săvârșirii infracțiunii;
  4. d) numele, prenumele și, dacă este necesar, descrierea suspectului sau inculpa­tului despre care se bănuiește că se află în locul unde se efectuează percheziția, precum și indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii ori a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi per­cheziționat.

(3) În cazul în care, în timpul efectuării percheziției, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s‑au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziție este valabil, în condițiile legii, și pentru aceste locuri. Conti­nuarea efectuării percheziției în această situație se încuviințează de către procuror.

(4) Procurorul înaintează cererea împreună cu dosarul cauzei judecă­torului de drepturi și libertăți.

(5) Cererea prin care se solicită încuviințarea efectuării percheziției domiciliare se soluționează, în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie.

(6) Judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este înte­meiată, și încuviințarea efectuării percheziției și emite de îndată mandatul de perche­ziție. Întocmirea minutei este obli­gatorie.

(7) Încheierea instanței și mandatul de percheziție trebuie să cuprindă:

  1. a) denumirea instanței;
  2. b) data, ora și locul emiterii;
  3. c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis man­datul de percheziție;
  4. d) perioada pentru care s‑a emis mandatul, care nu poate depăși 15 zile;
  5. e) scopul pentru care a fost emis;
  6. f) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția sau, dacă este cazul, și a locurilor învecinate acestuia;
  7. g) numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reședința ori sediul căreia se efectuează percheziția, dacă este cunoscută;
  8. h) numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
  9. i) descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuiește că se află în locul unde se efectuează percheziția, indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat;
  10. j) mențiunea că mandatul de percheziție poate fi folosit o singură dată;
  11. k) semnătura judecătorului și ștampila instanței.

(8) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt înde­plinite condițiile prevăzute la art. 157, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de efectuare a percheziției domiciliare.

(9) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției domi­ciliare nu este supusă căilor de atac.

(10) O nouă cerere de efectuare a unei percheziții domiciliare în același loc poate fi formulată dacă au apărut ori s‑au descoperit fapte sau împre­jurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecător.

(11) În cursul judecății, din oficiu sau la cererea procurorului, instanța de judecată poate dispune efectuarea unei percheziții în vederea punerii în executare a man­datului de arestare preventivă a inculpatului, precum și în cazul în care există suspi­ciuni rezonabile că în locul unde se solicită efec­tuarea percheziției există mijloace materiale de probă ce au legătură cu infracțiunea ce face obiectul cauzei. Dispozițiile alin. (2)‑(8) și ale art. 157 se aplică în mod corespunzător.

  • VECHIUL CPP: art. 100 alin. (3)‑(42) și (6).

CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 8 CEDO, respectiv art. 7 CDFUE (sub art. 11 NCPP).


Art. 159. Efectuarea percheziției domiciliare

(1) Mandatul de perche­ziție se comunică procurorului, care ia măsuri pentru executarea acestuia.

(2) Percheziția se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători operativi.

(3) Percheziția domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00, cu excepția infracțiunii flagrante sau când percheziția urmează să se efectueze într‑un local deschis publicului la acea oră.

(4) În cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricționa libertatea de mișcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziția, pe durata efectuării acesteia.

(5) Înainte de începerea percheziției, organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a mandatului emis de judecător persoanei la care se va efectua percheziția, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care cunoaște persoana la care se va efectua percheziția și, dacă este cazul, custodelui.

(6) În cazul percheziției efectuate la sediul unei persoane juridice, man­datul de percheziție se înmânează reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice respective.

(7) În cazul în care efectuarea percheziției este extinsă în locuințele înve­cinate în condițiile art. 158 alin. (3), persoanele din aceste spații vor fi înștiin­țate cu privire la extinderea efectuării percheziției.

(8) Persoanelor prevăzute la alin. (5) și (6) li se solicită, înainte de începerea percheziției, predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate. Percheziția nu se mai efectuează dacă persoa­nele sau obiectele indicate în mandat sunt predate.

(9) Persoanelor prevăzute la alin. (5) și (6) li se aduce la cunoștință că au dreptul ca la efectuarea percheziției să participe un avocat. Dacă se solicită prezența unui avocat, începerea percheziției este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat, luându‑se măsuri de conservare a locului ce urmează a fi percheziționat. În cazuri excepționale, ce impun efectuarea percheziției de urgență, sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat, percheziția poate începe și înainte de expirarea termenului de două ore.

(10) De asemenea, persoanei percheziționate i se va permite să fie asistată ori reprezentată de o persoană de încredere.

(11) Când persoana la care se face percheziția este reținută ori arestată, va fi adusă la percheziție. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și percheziția domi­ciliară se fac în prezența unui reprezentant ori martor asistent.

(12) Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să des­chidă, prin folosirea forței, încăperile, spațiile, mobilierul și alte obiecte în care s‑ar putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele infrac­țiunii sau persoanele căutate, în cazul în care posesorul acestora nu este prezent sau nu dorește să le deschidă de bunăvoie. La deschi­derea acestora, organele judiciare ce efectuează percheziția trebuie să evite daunele nejustificate.

(13) Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obi­ectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a căror circulație ori deținere este interzisă sau în privința cărora există suspiciunea că pot avea o legă­tură cu săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu se ridică întotdeauna.

(14) În mod excepțional, percheziția poate începe fără înmânarea copiei man­datului de percheziție, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, precum și fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenței unui avocat ori a unei persoane de încredere, în următoarele cazuri:

  1. a) când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă importanță pentru cauză;
  2. b) dacă există suspiciunea că în spațiul în care urmează a se efectua percheziția se află o persoană a cărei viață sau integritate fizică este pusă în pericol;
  3. c) dacă există suspiciunea că persoana căutată s‑ar putea sustrage procedurii.

(15) În cazul în care în spațiul unde urmează a fi efectuată percheziția nu se află nicio persoană, aceasta se efectuează în prezența unui martor asistent.

(16) În cazurile prevăzute la alin. (14) și (15), copia mandatului de per­cheziție se înmânează de îndată ce este posibil.

(17) Organele judiciare care efectuează percheziția pot folosi forța, în mod adecvat și proporțional, pentru a pătrunde într‑un domiciliu:

  1. a) dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistență armată sau alte tipuri de violență ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor;
  2. b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu.

(18) Este interzisă efectuarea în același timp cu percheziția a oricăror acte procedurale în aceeași cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziția să participe la efectuarea acesteia, cu excepția situației în care se desfă­șoară, în aceeași cauză, simultan mai multe percheziții.

(19) Locul în care se desfășoară percheziția, precum și persoanele sau obiectele găsite pe parcursul percheziționării pot fi fotografiate ori înre­gistrate audiovideo.

(20) Înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate sunt anexate procesului‑verbal de percheziție și fac parte integrantă din acesta.

VECHIUL CPP: art. 101, 102‑105.


Art. 160. Identificarea și păstrarea obiectelor

(1) După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează.

(2) Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete și sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii.

(3) Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se află sau a unui custode. Persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligația de a le păstra și conserva, precum și de a le pune la dispoziția organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancțiunea prevăzută la
art. 275 din Codul penal.

(4) Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu și se sigilează. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia dintre persoanele prevăzute la art. 159 alin. (11).

VECHIUL CPP: art. 107.


Art. 161. Procesul‑verbal de percheziție

(1) Activitățile desfă­șurate cu ocazia efectuării percheziției sunt consemnate într‑un proces‑verbal.

(2) Procesul‑verbal trebuie să cuprindă:

  1. a) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
  2. b) numărul și data mandatului de percheziție;
  3. c) locul unde este încheiat;
  4. d) data și ora la care a început și ora la care s‑a terminat efectuarea percheziției, cu menționarea oricărei întreruperi intervenite;
  5. e) numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor ce au fost pre­zente la efectuarea percheziției, cu menționarea calității acestora;
  6. f) efectuarea informării persoanei la care se va efectua per­cheziția cu privire la dreptul de a contacta un avocat care să participe la percheziție;
  7. g) descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care înscri­surile, obiectele sau urmele infracțiunii au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recu­noscute; mențiuni cu privire la locul și condițiile în care suspectul sau inculpatul a fost prins;
  8. h) obiecțiile și explicațiile persoanelor care au participat la efec­tuarea percheziției, precum și mențiunile referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate;
  9. i) mențiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare;
  10. j) mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

(3) Procesul‑verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, de persoana la care s‑a făcut percheziția, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum și de persoanele arătate la alin. (2) lit. e). Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să sem­neze, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele impo­sibilității sau refuzului de a semna.

(4) O copie de pe procesul‑verbal se lasă persoanei la care s‑a făcut percheziția sau de la care s‑au ridicat obiectele și înscrisurile ori uneia dintre persoanele prevăzute la art. 159 alin. (5) sau (6) care au participat la percheziție.

VECHIUL CPP: art. 108.


Art. 162. Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate

(1) Obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt atașate la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârșirii infracțiunii se ridică și sunt conservate.

(2) Obiectele, înscrisurile și urmele ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate. Fotografiile se vizează de organul de urmărire penală și se atașează la dosar.

(3) Mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul, până la soluționarea definitivă a cauzei.

(4) Obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin, cu excepția celor care sunt supuse confiscării, în condițiile legii.

(5) Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condițiile legii, pot fi restituite, chiar înainte de solu­ționarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi aparțin, în afară de cazul când prin această restituire s‑ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i‑au fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la solu­ționarea definitivă a cauzei.

VECHIUL CPP: art. 109.


Art. 163. Conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate

Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt dintre acelea prevăzute la art. 252 alin. (2) și dacă nu sunt restituite, se conservă sau se valorifică potrivit pre­ve­derilor art. 252.

VECHIUL CPP: art. 110.


Art. 164. Dispoziții speciale privind perchezițiile efectuate la o auto­ritate publică, instituție publică sau la alte persoane juridice de drept public

Percheziția la o autoritate publică, instituție publică sau la alte per­soane juridice de drept public se efectuează potrivit prevederilor prezentei secțiuni, după cum urmează:

  1. a) organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a man­datului de perche­ziție reprezentantului autorității, instituției sau per­soanei juridice de drept public;
  2. b) percheziția se efectuează în prezența reprezentantului auto­rității, instituției sau persoanei juridice de drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exercițiu;
  3. c) o copie de pe procesul‑verbal de percheziție se lasă reprezen­tantului autorității, instituției sau persoanei juridice de drept public.

VECHIUL CPP: art. 111.


Sectiunea a 2-a. Alte forme de percheziție (art. 165-168^1)
Art. 165. Cazurile și condițiile în care se efectuează percheziția corporală

(1) Percheziția corporală presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a cavității bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziției.

(2) În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziții corporale vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice procedează la efectuarea acesteia.

  • VECHIUL CPP: art. 100 alin. (5).

CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 8 CEDO, respectiv art. 7 CDFUE (sub art. 11 NCPP).


Art. 166. Efectuarea percheziției corporale

(1) Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca percheziția să fie efectuată cu respectarea demnității umane.

(2) Percheziția se efectuează de o persoană de același sex cu persoana percheziționată.

(3) Înainte de începerea percheziției, persoanei percheziționate i se soli­cită predarea de bunăvoie a obiectelor căutate. Dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează percheziția, cu excepția cazului când se con­si­deră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme.

(4) Procesul‑verbal de percheziție trebuie să cuprindă:

  1. a) numele și prenumele persoanei percheziționate;
  2. b) numele, prenumele și calitatea persoanei care a efectuat percheziția;
  3. c) enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziției;
  4. d) locul unde este încheiat;
  5. e) data și ora la care a început și ora la care s‑a terminat efec­tuarea percheziției, cu menționarea oricărei întreruperi intervenite;
  6. f) descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracțiunii au fost descoperite și ridicate, enu­merarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute; mențiuni cu privire la locul și condițiile în care suspectul sau inculpatul a fost găsit.

(5) Procesul‑verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie și de persoana percheziționată. Dacă persoana perche­ziționată nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna.

(6) O copie a procesului‑verbal se lasă persoanei percheziționate.

(7) Dispozițiile art. 162 se aplică în mod corespunzător.

VECHIUL CPP: art. 106.


Art. 167. Percheziția unui vehicul

(1) Percheziția unui vehicul constă în exami­narea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora.

(2) Percheziția unui vehicul se efectuează în condițiile prevăzute la art. 165 alin. (2).

(3) Prevederile art. 162, 165 și 166 se aplică în mod corespunzător.

VECHIUL CPP: art. 100 alin. (5).


Art. 168. Percheziția informatică

(1) Prin percheziție în sistem infor­matic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înțelege pro­cedeul de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelor stocate într‑un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.

(2) În cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune efectuarea unei percheziții informatice, la cererea procurorului, atunci când pentru descoperirea și strân­gerea probelor este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice.

(3) Procurorul înaintează cererea prin care se solicită încuviin­țarea efectuării perche­ziției informatice împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi și libertăți.

(4) Cererea se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților. Parti­ciparea procurorului este obligatorie.

(5) Judecătorul dispune prin încheiere admiterea cererii, atunci când aceasta este întemeiată, încuviințarea efectuării percheziției informatice și emite de îndată man­datul de percheziție.

(6) Încheierea instanței trebuie să cuprindă:

  1. a) denumirea instanței;
  2. b) data, ora și locul emiterii;
  3. c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul;
  4. d) perioada pentru care s‑a emis mandatul și în cadrul căreia trebuie efectuată activitatea dispusă;
  5. e) scopul pentru care a fost emis;
  6. f) sistemul informatic sau suportul de stocare a datelor infor­matice care urmează a fi percheziționat, precum și numele suspec­tului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
  7. g) semnătura judecătorului și ștampila instanței.

(7) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției informatice nu este supusă căilor de atac.

(8) În cazul în care, cu ocazia efectuării percheziției unui sistem infor­matic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într‑un alt sistem informatic ori suport de stocare a datelor informatice și sunt accesibile din sistemul sau suportul inițial, procurorul dispune de îndată con­servarea, copierea datelor infor­matice identificate și va solicita de urgență comple­tarea mandatului, dispozițiile alin. (1)‑(7) aplicându‑se în mod corespunzător.

(9) În vederea executării percheziției dispuse, pentru asigurarea inte­grității datelor informatice stocate pe obiectele ridicate, procurorul dispune efectuarea de copii.

(10) Dacă ridicarea obiectelor care conțin datele informatice prevăzute la alin. (1) ar afecta grav desfășurarea activității persoanelor care dețin aceste obiecte, procu­rorul poate dispune efectuarea de copii, care servesc ca mijloc de probă. Copiile se realizează cu mijloace tehnice și proceduri adec­vate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.

(11) Percheziția în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se efectuează în prezența suspectului ori a inculpatului, dispozițiile
art. 159 alin. (10) și (11) aplicându‑se în mod corespunzător.

(12) Percheziția în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor informatice se efectuează de un specialist care funcțio­nează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, în pre­zența procurorului sau a organului de cercetare penală.

(13) Procesul‑verbal de percheziție informatică trebuie să cuprindă:

  1. a) numele persoanei de la care a fost ridicat sistemul informatic sau suporturile de stocare a datelor informatice ori numele persoanei al cărei sistem informatic este cercetat;
  2. b) numele persoanei care a efectuat percheziția;
  3. c) numele persoanelor prezente la efectuarea percheziției;
  4. d) descrierea și enumerarea sistemelor informatice ori suporturilor de stocare a datelor informatice față de care s‑a dispus percheziția;
  5. e) descrierea și enumerarea activităților desfășurate;
  6. f) descrierea și enumerarea datelor informatice descoperite cu ocazia percheziției;
  7. g) semnătura sau ștampila persoanei care a efectuat percheziția;
  8. h) semnătura persoanelor prezente la efectuarea percheziției.

(14) Organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca percheziția informatică să fie efectuată fără ca faptele și împrejurările din viața per­sonală a celui la care se efectuează percheziția să devină, în mod nejus­tificat, publice.

(15) Datele informatice identificate cu caracter secret se păstrează în condițiile legii.

(16) În cursul judecății, percheziția informatică se dispune de către instanță, din oficiu sau la cererea procurorului, a părților ori a persoanei vătă­mate, în cazurile prevăzute la alin. (2). Mandatul de efectuare a perche­ziției informatice dispuse de instanță se comunică procurorului, care pro­cedează potrivit alin. (8)‑(15).


Art. 1681.1) Efectuarea percheziției informatice de lucrători de poliție

Efectuarea percheziției informatice prevăzută la art. 168 alin. (12) se poate realiza și de către lucrători de poliție specializați, în prezența procurorului sau a organului de cercetare penală.

1) Art. 1681 a fost introdus prin art. II pct. 32 din O.U.G. nr. 18/2016.


Sectiunea a 3-a. Ridicarea de obiecte și înscrisuri (art. 169-171)
Art. 169. Ridicarea de obiecte și înscrisuri

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să ridice obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.

  • VECHIUL CPP: art. 96.

CEDO și CFDUE. A se vedea și art. 8 CEDO, respectiv art. 7 CDFUE (sub art. 11 NCPP).


Art. 170. Predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice

(1) În cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni și sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să le prezinte și să le predea, sub luare de dovadă.

(2) De asemenea, în condițiile alin. (1), organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune ca:

  1. a) orice persoană fizică sau juridică de pe teritoriul României să comunice anumite date informatice aflate în posesia sau sub controlul său, care sunt stocate într‑un sistem informatic ori pe un suport de stocare a datelor informatice;
  2. b) orice furnizor de rețele publice de comunicații electronice sau furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului să comunice anumite date referitoare la abonați, utilizatori și la serviciile prestate, aflate în posesia sau sub controlul său, altele decât conținutul comunicațiilor și decât cele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. j).

(21) Persoanele fizice sau juridice, inclusiv furnizorii de rețele publice de comu­nicații electronice sau furnizorii de servicii de comu­nicații electronice destinate publicului, au posibilitatea să asigure semnarea datelor solicitate în baza alin. (2), utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un cer­tificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.

(22) Orice persoană autorizată care transmite date solicitate în baza alin. (2) are posibilitatea să semneze datele transmise utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a per­soanei autorizate, aceasta asumându‑și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor transmise.

(23) Orice persoană autorizată care primește date solicitate în baza alin. (2) are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate.

(24) Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru integritatea și securitatea acestor date.

(25) Aplicarea prevederilor alin. (21)‑(24) se face cu respectarea proce­durilor stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi.

(3) Abrogat.

(4)-(6)1) Abrogate.

  • VECHIUL CPP: art. 97.

1) Alin. (4)-(6) ale art. 170 au fost abrogate prin art. II pct. 33 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 171. Ridicarea silită de obiecte și înscrisuri

(1) Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală, prin ordonanță, sau instanța de judecată, prin încheiere, dispune ridicarea silită. În cursul judecății dispoziția de ridicare silită a obiectelor sau înscri­surilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul de cercetare penală.

(2) Împotriva măsurii dispuse potrivit alin. (1) sau a modului de aducere la înde­plinire a acesteia se poate face plângere de către orice persoană interesată. Dispozițiile art. 250 se aplică în mod cores­punzător.

(3)1) Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței tre­buie să cuprindă: numele și semnătura persoanei care a dispus predarea, numele persoanei care este obligată să predea obiectul, înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului sau a datelor informatice ce trebuie predate, precum și data și locul unde trebuie să fie predate.

(4) Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că și o copie a unui înscris sau a datelor informatice poate servi ca mijloc de probă, reține numai copia.

(5) Dacă obiectul, înscrisul sau datele informatice au caracter secret ori confidențial, prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure păstrarea secretului ori a confidențialității.

VECHIUL CPP: art. 99.

1) Alin. (3)-(5) ale art. 171 au fost introduse prin art. II pct. 34 din O.U.G. nr. 18/2016.


Capitolul VII. Expertiza și constatarea (art. 172-191)
Art. 172. Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării

(1) Efec­tuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.

(2) Expertiza se dispune, în condițiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivată.

(3) Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indi­carea faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.

(4) Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii.

(5) Expertiza și examinarea medico‑legală se efectuează în cadrul instituțiilor medico‑legale.

(6) Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împre­jurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le eva­lueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați.

(7) În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dis­pozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.

(8) La efectuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau subiecților procesuali principali.

(9) Când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări.

(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.

(11) Certificatul medico‑legal are valoarea unui raport de constatare.

(12)1) După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize.

  • VECHIUL CPP: art. 112, 116, 119.

CEDO și CDFUE. A se vedea și art. 6§1 tz. I CEDO, respectiv art. 47 tz. II CDFUE (sub art. 8 NCPP).

1) Alin. (12) al art. 172 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 35 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 173. Numirea expertului

(1) Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței.

(2) Organul de urmărire penală sau instanța desemnează, de regulă, un singur expert, cu excepția situațiilor în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt necesare cunoștințe specializate din discipline distincte, situație în care desemnează doi sau mai mulți experți.

(3) Când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico‑legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experți se face de către acea instituție, potrivit legii.

(4) Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanță, procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei.

(5) Expertul, instituția medico‑legală, institutul sau laboratorul de spe­cialitate, la cererea expertului, poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiștilor de la alte instituții sau avizul acestora.

(6) Instituția medico‑legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele experților desemnați.

VECHIUL CPP: art. 118‑119.


Art. 174. Incompatibilitatea expertului

(1) Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 nu poate fi desem­nată ca expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecă­torească nu se poate întemeia pe constatările și concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocă.

(2)1) În aceeași cauză, o persoană nu poate avea atât calitatea de expert desemnat de organul judiciar, cât și pe aceea de expert recomandat de unul dintre subiecții procesuali.

(21)2) Nu poate fi desemnată ca expert recomandat de părți în aceeași cauză o persoană care funcționează în cadrul aceleiași instituții medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat de condu­cerea instituției respective la solicitarea organului judiciar.

(3) Abrogat.

(4) Dispozițiile art. 66‑68 se aplică în mod corespunzător.

  • VECHIUL CPP: art. 54.

1) Alin. (2) al art. 174 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 36 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (21) al art. 174 a fost introdus prin art. II pct. 37 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 175. Drepturile și obligațiile expertului

(1) Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleași motive pentru care martorul poate refuza depunerea mărturiei.

(2) Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei.

(3) Expertul poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efec­tuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate.

(4) Expertul poate cere lămuriri părților și subiecților procesuali principali, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare.

(5) Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le‑a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onora­riului este stabilit de către organele judiciare în funcție de natura și comple­xitatea cauzei și de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către expert. Dacă expertiza este efectuată de instituția medico‑legală ori institutul sau laboratorul de specialitate, costul expertizei este stabilit în condițiile prevăzute de legea specială.

(6) Expertul poate beneficia și de măsuri de protecție, în condițiile prevă­zute la
art. 125.

(7) Expertul are obligația de a se prezenta în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat și de a‑și întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului‑limită stabilit în ordonanța organului de urmărire penală sau în încheierea instanței. Termenul‑limită din ordonanță sau încheiere poate fi prelungit, la cererea expertului, pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni.

(8) Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum și răspunderea civilă a expertului sau a instituției desemnate să o efectueze pentru prejudiciile cauzate.

VECHIUL CPP: art. 121.


Art. 176. Înlocuirea expertului

(1) Expertul poate fi înlocuit dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de expertiză până la termenul fixat.

(2) Înlocuirea se dispune prin ordonanță de către organul de urmărire penală sau prin încheiere de către instanță, după citarea expertului, și se comunică asociației sau corpului profesional de care aparține acesta.

(3) Expertul este, de asemenea, înlocuit când este admisă declarația sa de abținere sau cererea de recuzare ori în cazul în care se află în impo­sibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza.

(4) Expertul înlocuit trebuie, sub sancțiunea prevăzută la art. 283 alin. (4), să pună de îndată la dispoziția organului judiciar toate actele sau obiectele încredințate, precum și observațiile cu privire la activitățile desfă­șurate până la momentul înlocuirii sale.


Art. 177. Procedura efectuării expertizei

(1) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părțile, subiecții procesuali principali, precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat.

(2) La termenul fixat se aduce la cunoștința procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali și a expertului obiectul expertizei și între­bările la care expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modi­ficarea sau completarea lor. De asemenea, după caz, sunt indicate exper­tului obiectele pe care urmează să le analizeze.

(3) Expertul este înștiințat cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observație sau constatare și de a expune o opinie imparțială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile științei și expertizei profesionale.

(4) Părțile și subiecții procesuali principali sunt încunoștințați că au dreptul să ceară numirea câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.

(5) După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți, de subiecții procesuali principali și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoștințându‑l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile sau subiecții procesuali principali.

(6) Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico‑legală, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, sunt aplicabile dispozițiile art. 173 alin. (3), nefiind necesară prezența expertului în fața organului judiciar.

VECHIUL CPP: art. 120.


Art. 178. Raportul de expertiză

(1) După efectuarea expertizei, consta­tările, clarificările, evaluările și opinia expertului sunt consem­nate într‑un raport.

(2) Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Opiniile separate se motivează în același raport.

(3) Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.

(4) Raportul de expertiză cuprinde:

  1. a) partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s‑a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștințării părților, dacă au participat la aceasta și au dat explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
  2. b) partea expozitivă prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele și echipamentele utilizate;
  3. c) concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și orice alte precizări și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.

(5) În situația în care expertiza a fost efectuată în lipsa părților ori a subiecților procesuali principali, aceștia sau avocatul lor sunt încunoștințați cu privire la întocmirea raportului de expertiză și cu privire la dreptul la studierea raportului.

VECHIUL CPP: art. 122‑123.


Art. 179. Audierea expertului

(1) În cursul urmăririi penale sau al judecății, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanță, la cererea procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau con­cluziilor expertului.

(2) Dacă expertiza a fost efectuată de o instituție medico‑legală, institut sau laborator de specialitate, instituția va desemna un expert, dintre persoa­nele care au participat la efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de instanță.

(3) Audierea expertului se efectuează potrivit dispozițiilor privitoare la audierea martorilor.

  • VECHIUL CPP: art. 124 alin. (2).


Art. 180. Suplimentul de expertiză

(1) Când organul de urmărire penală sau instanța constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea exper­tului, dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert. Când nu este posibilă desem­narea aceluiași expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert.

(2) Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituției medico‑legale, unui institut sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanța se adresează instituției respective în vederea efectuării supli­men­tului de expertiză.

VECHIUL CPP: art. 124.


Art. 181. Efectuarea unei noi expertize

(1) Organul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize atunci când con­cluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.

(2) Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituție medico‑legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condițiile legii.

VECHIUL CPP: art. 125.


Art. 1811. Obiectul constatării și raportul de constatare

(1) Organul de urmă­rire penală stabilește prin ordonanță obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.

(2) Raportul de constatare cuprinde descrierea operațiilor efectuate de specialist, a metodelor, programelor și echipamentelor utilizate și concluziile constatării.

VECHIUL CPP: art. 113, 115.


Art. 182. Lămuririle cerute la institutul de emisiune

În cazurile privi­toare la infracțiunea de falsificare de monedă ori de alte valori, organul de urmărire penală sau instanța poate cere lămuriri institutului de emisiune.

  • VECHIUL CPP: art. 126.


Art. 183. Prezentarea scriptelor de comparație

(1) În cauzele privind infracțiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune să fie prezentate scripte de comparație.

(2) Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autoritățile în drept sunt obligate a le elibera.

(3) Dacă scriptele se găsesc la o persoană, organul de urmărire penală sau instanța îi pune în vedere să le prezinte.

(4) Scriptele se introduc într‑un plic sigilat care se vizează de organul de urmărire penală sau de președintele completului de judecată și se sem­nează de acela care le prezintă.

(5) Organul de urmărire penală ori instanța poate solicita suspec­tului sau inculpa­tului să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa ori să scrie după dictare.

(6) Dacă suspectul sau inculpatul refuză, se face mențiune în procesul-verbal. Refuzul de a se conforma solicitării organului de urmărire penală sau instanței nu poate fi interpretat în defavoarea suspectului sau inculpatului.

VECHIUL CPP: art. 127.


Art. 184. Expertiza medico‑legală psihiatrică

(1) În cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului nou‑născut ori a fătului de către mamă, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța are o îndoială asupra discernă­mân­tului suspectului ori inculpatului în mo­mentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul acuzației, se dispune efectuarea unei expertize medico‑legale psihia­trice, stabilindu‑se totodată termenul de prezentare în vederea examinării.

(2) Expertiza se efectuează în cadrul instituției medico‑legale de către o comisie, constituită potrivit legii.

(3) Expertiza medico‑legală psihiatrică se efectuează după obținerea consimță­mântului scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezența unui avocat ales sau din oficiu, în fața organului judiciar, iar în cazul minorului, și în prezența ocrotitorului legal.

(4) În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efec­tuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico‑legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico‑legală psi­hiatrică. Dispozițiile art. 265 alin. (4)‑(9) se aplică în mod corespunzător.

(5) În cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într‑o instituție sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico‑legală sesizează organul de urmărire penală sau instanța cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.

(6) În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei medico‑legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de internare ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propu­nerea luarea măsurii internării nevo­lun­tare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.

(7) Propunerea procurorului de luare a măsurii internării nevo­luntare trebuie să cuprindă, după caz, mențiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează cercetarea penală, încadrarea juridică, denumirea infracțiunii; faptele și împrejurările din care rezultă îndoiala asupra discernământului suspectului sau inculpatului, sesizarea comisiei medico‑legale psihiatrice cu privire la refuzul suspectului sau inculpatului de a se interna, motivarea necesității luării măsurii internării și a proporționalității acesteia cu scopul urmărit. Propunerea împreună cu dosarul cauzei se prezintă judecătorului de drepturi și libertăți.

(8) Judecătorul de drepturi și libertăți fixează ziua și ora de soluționare a propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligația de a‑l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunică procurorului, precum și avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei și propunerea formulată de procuror.

(9) Soluționarea propunerii de luare a măsurii internării nevo­luntare se face numai în prezența suspectului sau inculpatului, în afară de cazul când acesta este dispărut, se sustrage sau când din cauza stării sănătății sau din cauză de forță majoră ori stare de necesitate nu se poate prezenta.

(10) Participarea procurorului și a avocatului ales sau numit din oficiu al suspec­tului ori inculpatului este obligatorie.

(11) În cazul admiterii propunerii de internare nevoluntară, încheierea judecă­torului trebuie să cuprindă:

  1. a) datele de identitate ale suspectului sau inculpatului;
  2. b) descrierea faptei de care este acuzat suspectul sau inculpatul, înca­drarea juridică și denumirea infracțiunii;
  3. c) faptele și împrejurările din care rezultă îndoială asupra stării psihice a suspec­tului sau inculpatului;
  4. d) motivarea necesității luării măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico‑legale psihiatrice și a pro­por­ționalității acesteia cu scopul urmărit;
  5. e) durata măsurii internării.

(12) După luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoș­tință, de îndată, în limba pe care o înțelege, motivele internării, încheindu‑se în acest sens un proces‑verbal.

(13) După dispunerea internării, dacă suspectul sau inculpatul se află în stare de deținere, judecătorul de drepturi și libertăți informează administrația locului de deți­nere despre măsura internării și dispune transferul arestatului într‑o secție de psihiatrie a unui penitenciar‑spital.

(14) Împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți se poate face contes­tație la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară de către suspect, inculpat sau de procuror în termen de 24 de ore de la pronunțare. Contes­tația împotriva încheierii prin care se dispune internarea nevoluntară nu suspendă executarea.

(15) Contestația formulată de suspect sau inculpat împotriva încheierii prin care s‑a dispus internarea nevoluntară se soluționează în termen de 3 zile de la data înregistrării acesteia și nu este suspensivă de executare.

(16) În vederea soluționării contestației formulate de procuror, judecă­torul de la instanța ierarhic superioară dispune citarea suspectului sau inculpatului. Participarea avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.

(17) În vederea soluționării contestației formulate de suspect sau de inculpat, judecătorul de la instanța ierarhic superioară comunică acestuia și procurorului data stabilită pentru judecarea contestației și le acordă posi­bilitatea de a depune observații scrise până la acea dată, în afară de cazul când apreciază că prezența suspectului sau inculpatului, participarea procu­rorului și formularea de concluzii orale de către aceștia sunt necesare pentru justa soluționare a contestației.

(18) În cazul admiterii contestației formulate de suspect sau inculpat, judecătorul de la instanța ierarhic superioară dispune respingerea propunerii de internare și externarea, dacă este cazul, de îndată, a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu este deținut sau arestat chiar și în altă cauză.

(19) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluționarea contestației. Dacă încheierea judecătorului de drepturi și libertăți nu este atacată cu contestație, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de contestație.

(20) În cursul judecății, dacă inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico‑legală psihiatrică, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere în condițiile
art. 265.

(21) Măsura internării nevoluntare poate fi luată de instanță în cursul judecății la propunerea comisiei medico‑legale psihiatrice. Dispozițiile alin. (6)‑(19) se aplică în mod corespunzător.

(22) Imediat după luarea măsurii internării nevoluntare sau în cazul schimbării ulterioare a locului de internare, judecătorul de drepturi și libertăți sau, după caz, președintele completului de judecată care a dispus măsura încunoștințează despre aceasta și despre locul internării un membru al familiei suspectului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta, precum și instituția medico‑legală care efec­tuează expertiza, încheindu‑se în acest sens un proces‑verbal. Instituția de specialitate are obligația de a informa organele judiciare despre schimbarea locului internării.

(23) Hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de procuror prin intermediul organelor de poliție.

(24) În cazul în care suspectul sau inculpatul se află în stare de deținere, jude­cătorul de drepturi și libertăți sau instanța ce a dispus măsura internării într‑o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei medico‑legale psihiatrice infor­mează, de îndată, administrația locului de deținere sau arestare despre măsura dispusă.

(25) Măsura internării medicale în vederea efectuării expertizei medico‑legale psihiatrice poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile. Comisia de expertiză medico‑legală psihiatrică sesizează procurorul sau, după caz, instanța asupra necesității prelungirii măsurii internării cu cel puțin 7 zile înainte de expirarea acesteia. Sesizarea trebuie să conțină descrierea activităților efectuate, motivele pentru care exami­narea nu a fost finalizată pe parcursul internării, exami­nările ce urmează a fi efectuate, precizarea perioadei pentru care este necesară prelungirea. Dispozițiile alin. (6)‑(24) se aplică în mod corespunzător.

(26) În cazul în care înainte de expirarea duratei internării nevoluntare se constată că aceasta nu mai este necesară, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sau persoana internată sesizează de îndată organul care a dispus măsura, în vederea revocării acesteia. Sesizarea se soluționează de urgență, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, după audierea avocatului ales sau din oficiu al persoanei internate. Înche­ierea pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanță nu este supusă niciunei căi de atac.

(27) Dacă în cursul efectuării expertizei medico‑legale psihiatrice se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 247, comisia de expertiză medico‑legală psihiatrică sesizează organele judiciare în vederea luării măsurii de siguranță a internării medicale provizorii.

(28) Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într‑o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condițiile art. 72 din Codul penal.

VECHIUL CPP: art. 117.


Art. 185. Autopsia medico‑legală

(1) Autopsia medico‑legală se dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se cunoaște cauza morții ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr‑o infracțiune ori în legătură cu comiterea unei infracțiuni. În cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie.

(2) Procurorul dispune de îndată efectuarea unei autopsii medico‑legale dacă decesul s‑a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliției, a Administrației Naționale a Peniten­ciarelor, în timpul internării medi­cale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea neres­pectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman.

(3) Pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico‑legală, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate solicita opinia medicului legist.

(4) Autopsia se efectuează în cadrul instituției medico‑legale, potrivit legii speciale.

(5) La efectuarea autopsiei medico‑legale pot fi cooptați și specialiști din alte domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepția medicului care a tratat persoana decedată.

(6) Cu ocazia efectuării autopsiei medico‑legale pot fi utilizate orice metode legale pentru stabilirea identității, inclusiv prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii profilului genetic judiciar.

(7) Organul de urmărire penală trebuie să încunoștințeze un membru de familie despre data autopsiei și despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efec­tuarea autopsiei.

(8) Medicul legist care a efectuat autopsia întocmește un raport de expertiză, care cuprinde constatările și concluziile sale cu privire la:

  1. a) identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare, dacă identitatea nu este cunoscută;
  2. b) felul morții;
  3. c) cauza medicală a morții;
  4. d) existența leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora, natura agentului vulnerant și legătura de cauzalitate dintre leziunile trau­matice și deces;
  5. e) rezultatele investigațiilor de laborator efectuate asupra probelor bio­logice prelevate de la cadavru și a substanțelor suspecte descoperite;
  6. f) urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;
  7. g) data probabilă a morții;
  8. h) orice alte elemente care pot contribui la lămurirea împreju­rărilor pro­ducerii morții.

VECHIUL CPP: art. 114 alin. (1), 115.


Art. 187. Autopsia medico‑legală a fetusului sau a nou‑născutului

(1) Autopsia medico‑legală a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta intrauterină, capacitatea de supraviețuire extrauterină, felul și cauza morții, precum și pentru stabilirea filiației, când este cazul.

(2) Autopsia medico‑legală a unui nou‑născut se dispune pentru a se stabili dacă copilul a fost născut viu, viabilitatea, durata supraviețuirii extra­uterine, felul și cauza medicală a morții, data morții, dacă i s‑au acordat îngrijiri medicale după naștere, precum și pentru stabilirea filiației, când este cazul.


Art. 188. Expertiza toxicologică

(1) În cazul în care există o suspiciune cu privire la producerea unei intoxicații, se dispune efectuarea unei expertize toxicologice.

(2) Produsele considerate suspecte că ar fi determinat intoxicația sunt trimise instituției medico‑legale sau unei alte instituții specializate.

(3) Concluziile expertizei toxicologice cuprind constatări de specialitate cu privire la tipul substanței toxice, cantitatea, calea de administrare, precum și consecințele posibile ale substanței descoperite, cât și alte elemente care să ajute la stabilirea adevărului.


Art. 189. Examinarea medico‑legală a persoanei

(1) Exami­narea medico‑legală a persoanei în vederea constatării urmelor și a consecințelor unei infracțiuni se efec­tuează conform legii speciale.

(2) Medicul legist care a efectuat examinarea medico‑legală întocmește un certificat medico‑legal sau, după caz, un raport de expertiză.

(3) Constatarea leziunilor traumatice este efectuată, de regulă, printr‑o examinare fizică. În cazul în care nu este posibilă sau necesară examinarea fizică, expertiza este efectuată în baza docu­mentației medicale puse la dispoziția expertului.

(4) Raportul de expertiză sau certificatul medico‑legal trebuie să cuprindă: des­crierea leziunilor traumatice, precum și opinia exper­tului cu pri­vire la natura și gravitatea leziunilor, mecanismul și data producerii acestora, urmările pe care acestea le‑au produs.

VECHIUL CPP: art. 114 alin. (1), 115.


Art. 190. Examinarea fizică

(1) Examinarea fizică a unei persoane presu­pune examinarea externă și internă a corpului acesteia, precum și prelevarea de probe biologice. Organul de urmărire penală trebuie să solicite, în prealabil, consimțământul scris al persoanei care urmează a fi examinată. În cazul persoanelor lipsite de capa­citate de exercițiu, consim­țământul la examinarea fizică este solicitat reprezentantului legal, iar în cazul celor cu capacitate restrânsă de exercițiu, consimțământul scris al acestora trebuie exprimat în prezența ocrotitorilor legali.

(2) În lipsa consimțământului scris al persoanei care urmează a fi examinată, al reprezentantului legal ori a încuviințării din partea ocrotitorului legal, judecătorul de drepturi și libertăți dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului, exami­narea fizică a persoanei, dacă această măsură este necesară pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări care să asigure buna desfășurare a urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită urmă sau consecință a infracțiunii poate fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului acesteia.

(3) Cererea organului de urmărire penală trebuie să cuprindă: numele persoanei a cărei examinare fizică este cerută, motivarea îndeplinirii con­dițiilor prevăzute la alin. (2), modalitatea în care examinarea fizică urmează a fi efectuată, infracțiunea de care este acuzat suspectul sau inculpatul.

(4) Judecătorul de drepturi și libertăți soluționează cererea de efectuare a examinării fizice în camera de consiliu, prin încheiere ce nu este supusă niciunei căi de atac.

(5)1) În cazul în care persoana examinată nu își exprimă în scris consim­țământul și există urgență, iar obținerea autorizării judecătorului în condițiile alin. (4) ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor, organul de urmărire penală poate dispune, prin ordonanță, efectuarea examinării fizice. Ordonanța organului de urmărire penală, precum și procesul-verbal în care sunt consemnate activitățile desfășurate cu ocazia examinării fizice sunt înaintate de îndată judecătorului de drepturi și libertăți. În cazul în care judecătorul constată că au fost respectate condițiile prevăzute la alin. (2), dispune, prin încheiere motivată, validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală. Încălcarea de către organele de urmărire penală a condițiilor pre­văzute la alin. (2) atrage excluderea probelor obținute prin examinarea fizică.

(6) Validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală se efec­tuează potrivit alin. (4).

(7) Examinarea fizică internă a corpului unei persoane sau recoltarea de probe biologice trebuie efectuată de un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, cu respectarea vieții private și a demnității umane. Examinarea fizică internă a minorului care nu a împlinit 14 ani se poate face în prezența unuia dintre părinți, la solicitarea părintelui. Recoltarea prin metode noninvazive de probe biologice în vederea efectuării expertizei genetice judiciare se poate efectua și de către personalul de specialitate al Poliției Române.

(8) În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziția organelor de constatare și cu consim­țământul celui supus examinării, de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de spe­cialitate, în cel mai scurt timp, într‑o instituție medicală, în condițiile stabilite de legile speciale.

(9) Activitățile efectuate cu ocazia examinării fizice sunt consemnate de organele de urmărire penală într‑un proces‑verbal ce trebuie să cuprindă: numele și prenumele organului de urmărire penală care îl încheie, ordo­nanța sau încheierea prin care s‑a dispus măsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început și ora la care s‑a terminat activitatea, numele și prenumele persoanei examinate, natura examinării fizice, descrierea acti­vităților desfășurate, lista probelor recoltate în urma examinării fizice.

(10) Rezultatele obținute din analiza probelor biologice pot fi folosite și în altă cauză penală, dacă servesc la aflarea adevărului.

(11) Probele biologice care nu au fost consumate cu ocazia analizelor efectuate sunt conservate și păstrate în instituția unde au fost prelucrate, pe o perioadă de cel puțin 10 ani de la epuizarea căilor ordinare de atac ale hotărârii judecătorești.

1) Alin. (5) al art. 190 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 38 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 191. Expertiza genetică judiciară

(1) Expertiza genetică judiciară se poate dispune de către organul de urmărire penală, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, sau de instanță, prin încheiere, în cursul judecății, cu privire la probele biologice recoltate de la persoane sau orice alte probe ce au fost găsite ori ridicate.

(2) Expertiza genetică judiciară se efectuează în cadrul instituțiilor medico‑legale, al unei instituții ori unui laborator de specialitate sau al oricărei alte instituții de specialitate certificate și acreditate în acest tip de analize.

(3) Probele biologice recoltate cu ocazia examinării corporale pot fi folosite numai la identificarea profilului genetic judiciar.

(4) Profilul genetic judiciar obținut în condițiile alin. (3) poate fi folosit și în altă cauză penală, dacă servește la aflarea adevărului.

(5) Datele obținute ca urmare a expertizei genetice judiciare constituie date perso­nale și sunt protejate conform legii.

  • CDFUE. Art. 8. Protecția datelor cu caracter personal. (1) Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc. (2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora. (3) Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente.


Capitolul VIII. Cercetarea locului faptei și reconstituirea (art. 192-195)
Art. 192. Cercetarea la fața locului

(1) Cercetarea la fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă impor­tanță pentru stabilirea adevă­rului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.

(2) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate interzice persoa­nelor care se află ori care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane.

VECHIUL CPP: art. 129.


Art. 193. Reconstituirea

(1) Organul de urmărire penală sau instanța de jude­cată, dacă găsește necesar pentru verificarea și precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru soluționarea cauzei, poate să procedeze la reconstituirea, în întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care s‑a comis fapta.

(2) Organele judiciare procedează la reconstituirea activităților sau a situațiilor, având în vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul în care declarațiile martorilor, ale părților sau ale subiecților procesuali principali cu privire la activitățile sau situațiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie efectuată separat pentru fiecare variantă a desfășurării faptei descrise de aceștia.

(3) Când suspectul sau inculpatul se află în vreuna din situațiile prevăzute la art. 90, reconstituirea se face în prezența acestuia, asistat de apărător. Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu participarea altei persoane.

(4) Reconstituirea trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau ordinea publică, să nu fie adusă atingere moralei publice și să nu fie pusă în pericol viața sau sănătatea persoanelor.

VECHIUL CPP: art. 130.


Art. 194. Prezența altor persoane la cercetarea la fața locului și la reconsti­tuire

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune prezența medicului legist sau a oricăror persoane a căror prezență o consideră necesară.

VECHIUL CPP: art. 129 alin. (5).


Art. 195. Procesul‑verbal de cercetare la fața locului sau de reconsti­tuire

(1) Despre efectuarea cercetării la fața locului sau a reconstituirii se încheie un proces‑verbal, care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 199, următoarele:

  1. a) indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s‑a dispus măsura;
  2. b) numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă;
  3. c) numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
  4. d) descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. În cazul reconsti­tuirii se consemnează amănunțit și desfășurarea reconstituirii.

(2) În toate cazurile se pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la procesul‑verbal.

(3) Activitatea desfășurată și constatările expertului se consem­nează în procesul‑verbal.

(4) Procesul‑verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl încheie și de către persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul‑verbal, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna.

VECHIUL CPP: art. 131.


Capitolul IX. Fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane (art. 196)
Art. 196. Fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpa­tului sau ale altor persoane

(1) Organele de urmărire penală pot dispune fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar și în lipsa consimță­mântului acestora.

(2) Organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicității foto­grafia unei persoane, când această măsură este necesară pentru stabilirea identității persoanei sau în alte cazuri în care publicarea fotografiei prezintă importanță pentru buna desfă­șurare a urmăririi penale.

(3) Dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite obiecte sau a persoanelor care pot fi puse în legătură cu fapta ori locul comiterii faptei, organele de urmărire penală pot dispune luarea am­prentelor persoanelor despre care se presupune că au intrat în contact cu acele obiecte, respectiv foto­grafierea acelora despre care se presupune că au avut legătură cu fapta comisă sau au fost prezente la locul faptei.


Capitolul X. Mijloace materiale de probă (art. 197)
Art. 197. Obiectele ca mijloace de probă

(1) Obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă.

(2) Sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probă care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii.

VECHIUL CPP: art. 94‑95.


Capitolul XI. Înscrisurile (art. 198-201)
Art. 198. Mijloacele de probă scrise

(1) Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă, din conținutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.

(2) Procesul‑verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată este mijloc de probă. Procesele‑verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)‑c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal.

VECHIUL CPP: art. 89, 90.


Art. 199. Cuprinsul și forma procesului‑verbal

(1) Procesul‑verbal cuprinde:

  1. a) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
  2. b) locul unde este încheiat;
  3. c) data la care s‑a încheiat procesul‑verbal;
  4. d) data și ora la care a început și s‑a sfârșit activitatea consemnată în procesul‑verbal;
  5. e) numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea procesului‑verbal, cu menționarea calității acestora;
  6. f) descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;
  7. g) numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor la care se referă procesul‑verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;
  8. h) mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

(2) Procesul‑verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, precum și de persoanele arătate la lit. e) și g). Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității ori refuzului de a semna.

VECHIUL CPP: art. 91.


Art. 200. Comisia rogatorie

(1) Când un organ de urmărire penală sau instanța de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la fața locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act pro­cedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanțe, care are posibilitatea să le efectueze.

(2) Punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea măsurilor pre­ventive, încuviințarea de probatorii, precum și dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul comisiei rogatorii.

(3) Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanțe egale în grad.

(4) Ordonanța sau încheierea prin care s‑a dispus comisia rogatorie trebuie să conțină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta și întrebările ce trebuie să i se pună.

(5) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune și alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.

(6) Când comisia rogatorie s‑a dispus de instanța de judecată, părțile pot formula în fața acesteia întrebări, care vor fi transmise instanței ce urmează a efectua comisia rogatorie.

(7) Totodată, oricare dintre părți poate cere să fie citată la efec­tuarea comisiei rogatorii.

(8) Când inculpatul este arestat, instanța care urmează a efectua co­misia rogatorie dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl va reprezenta, în absența avocatului ales.

VECHIUL CPP: art. 132‑134.


Art. 201. Delegarea

(1) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune, în condițiile arătate la art. 200 alin. (1) și (2), efectuarea unui act de procedură și prin delegare. Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instanțe de judecată ierarhic inferioare.

(2) Dispozițiile privitoare la comisia rogatorie se aplică în mod cores­punzător și în caz de delegare.

  • VECHIUL CPP: art. 135.


Titlul V. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale (art. 202-256)
Capitolul I. Măsurile preventive (art. 202-244)

  • CEDO. A se vedea și art. 5 CEDO [CEDO–29.226/03] (sub art. 9 NCPP).
Art. 202. Scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsu­rilor preven­tive

(1) Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temei­nice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

(2) Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

(3) Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru reali­zarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

(4) Măsurile preventive sunt:

  1. a) reținerea;
  2. b) controlul judiciar;
  3. c) controlul judiciar pe cauțiune;
  4. d) arestul la domiciliu;
  5. e) arestarea preventivă.
  • VECHIUL CPP: art. 136 alin. (1)‑(2), (6) și (8).
  • LPA. Art. 16. (1) Măsurile preventive aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi continuă și se mențin pe durata pentru care au fost dispuse, în condițiile prevăzute de legea veche. La expirarea acestei durate, măsurile preventive pot fi prelungite ori, după caz, menținute, revocate sau înlocuite cu o altă măsură preventivă, în condițiile legii noi. (2) La expirarea duratei măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea ori a obligării de a nu părăsi țara, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi, se poate lua împotriva inculpatului oricare dintre măsurile preventive prevăzute de legea nouă. (3) În cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea ori cea a obligării de a nu părăsi țara, aflată în curs de executare, se menține până la termenul de judecată acordat în cauză, când instanța poate lua împotriva inculpatului oricare dintre măsurile preventive prevă­zute de legea nouă.
  • CEDO. A se vedea și art. 5§1 CEDO (sub art. 9 NCPP).


Art. 203. Organul judiciar competent și actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive

(1) Măsura preventivă prevăzută la 202 alin. (4) lit. a) poate fi luată față de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale.

(2) Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) și c) pot fi luate față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror și de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată.

(3) Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. d) și e) pot fi luate față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată.

(4) Organul de cercetare penală și procurorul dispun asupra măsurilor preventive prin ordonanță motivată.

(5) În cursul urmăririi penale și al procedurii de cameră preliminară, cererile, propunerile, plângerile și contestațiile privitoare la măsurile pre­ventive se soluționează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu.

(6) În cursul judecății, instanța de judecată se pronunță asupra măsurilor pre­ventive prin încheiere motivată.

(7) Încheierile pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți, de jude­că­torul de cameră preliminară sau de instanța de judecată se comunică inculpatului și procu­rorului care au lipsit de la pronunțare.

  • VECHIUL CPP: art. 136 alin. (3)‑(5) și (7), 138.
  • LPA. Art. 17. (1) Propunerile, cererile sau orice alte cauze privind luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive, în cursul urmăririi penale, aflate în curs de soluționare în primă instanță la data intrării în vigoare a legii noi, se solu­ționează de către judecătorul de drepturi și libertăți competent conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeași lege.

● RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 4/2014 (M. Of. nr. 821 din 11 noiembrie 2014): „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 203 alin. (5) și art. 4251 alin. (1) NCPP (…) în cursul urmăririi penale și al procedurii de cameră preli­minară contestația împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți sau, după caz, a judecătorului de cameră preliminară privitoare la măsurile preventive se soluționează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu”.


Art. 204. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale

(1) Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecă­torului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(2) Contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra măsurilor preventive se soluționează de un complet compus din judecători de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, dispozițiile prezentului articol aplicându‑se în mod cores­punzător.

(3) Contestația formulată împotriva încheierii prin care s‑a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s‑a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.

(4) Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare.

(5) Contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s‑a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.

(6) În vederea soluționării contestației, inculpatul se citează.

(7)1) Soluționarea contestației se face în prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului. Se consideră că este prezent și inculpatul privat de libertate care, cu acordul său și în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, și a interpretului, participă la soluționarea contestației prin videoconferință, la locul de deținere.

(8) În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenței juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.

(9) Participarea procurorului este obligatorie.

(10) În cazul admiterii contestației formulate de procuror și dispunerii arestării preventive a inculpatului, dispozițiile art. 226 se aplică în mod corespunzător. În cazul admiterii contestației formulate de procuror și dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului, dispozițiile art. 236 alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător.

(11) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)‑d) sau majorarea cuantumului cauțiunii.

(12) În cazul admiterii contestației formulate de inculpat împotriva înche­ierii prin care s‑a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condițiile prevăzute de lege, respin­gerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai ușoară și, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

(13) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluțio­narea contestației.

(14) Dacă încheierea judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță nu este atacată cu contestație, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestație.

  • VECHIUL CPP: art. 1401‑1403, 159 alin. (8).
  • LPA. Art. 17. (…) (2) Recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva încheierilor din cursul urmăririi penale privitoare la măsurile preventive, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche. Dacă instanța admite recursul și casează încheierea, procedează la reju­decarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile preventive prevăzute de aceasta.
  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. 25/2008 (M. Of. nr. 372 din 3 iunie 2009): „Dispozițiile art. 159 alin. (8) fraza II CPP [art. 204 alin. (5) NCPP] se interpretează în sensul că: 1. sintagma folosită de legiuitor «înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate» are caracter imperativ, și nu de recomandare;”.

CEDO. A se vedea și art. 5§4 CEDO (sub art. 9 NCPP).

1) Alin. (7) al art. 204 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 39 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 205. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare

(1)1) Împo­­triva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive, incul­patul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pro­nunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la jude­cătorul de cameră preliminară care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(2) Contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție dispune în procedura camerei preliminare asupra măsurilor preventive se soluționează de un alt complet al aceleiași instanțe, în condițiile legii.

(3) Contestația formulată împotriva încheierii prin care s‑a dispus luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care s‑a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.

(4) Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare.

(5) Contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s‑a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.

(6) În vederea soluționării contestației, inculpatul se citează.

(7)2) Dispozițiile art. 204 alin. (7) se aplică în mod corespunzător.

(8) În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenței juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.

(9) Participarea procurorului este obligatorie.

(10) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, odată cu soluțio­narea contestației se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)‑d) sau majo­rarea cuantumului cauțiunii.

1) Alin. (1) al art. 205 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 4 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).

2) Alin. (7) al art. 205 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 40 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 206. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecății

(1)1) Împotriva înche­ierilor prin care instanța dispune, în primă instanță, asupra măsurilor pre­ventive inculpatul și procu­rorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(2) Încheierile prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune în primă instanță asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție.

(3) Contestația se soluționează în ședință publică, cu participarea procu­rorului și cu citarea inculpatului.

(4) Contestația formulată împotriva încheierii prin care s‑a dispus luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care s‑a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.

(5) Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare.

(6) Contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s‑a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri pre­ventive cu o altă măsură preventivă se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.

(7) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, instanța poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)‑d) sau majorarea cuantumului cauțiunii.

  • VECHIUL CPP: art. 141, 1609.
  • LPA. Art. 18. Recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva încheierilor prin care, în cursul judecății, s‑a dispus luarea, menținerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor pre­ventive, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche. Dacă instanța admite recursul și casează încheierea, procedează la rejudecarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile preventive prevăzute de aceasta.

CEDO. A se vedea și art. 5§4 CEDO (sub art. 9 NCPP).

1) Alin. (1)‑(2) ale art. 206 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. III pct. 3 din O.U.G. nr. 3/2014.


Art. 207. Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preli­minară

(1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpa­tului față de care s‑a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înain­tează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

(2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preli­minară verifică din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, înainte de expi­rarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.

(3) Dispozițiile art. 235 alin. (4)‑(6) se aplică în mod cores­punzător.

(4) Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preli­minară dispune prin încheiere menținerea măsurii preventive față de inculpat.

(5) Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelun­girea măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nele­galitatea măsurii pre­ventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

(6)1) În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preli­minară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestor măsuri. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.

(7)2) Judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preli­minară, verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.

  • VECHIUL CPP: art. 160, 3001.

● DISPOZIȚII CONEXE. O.U.G. nr. 82/2014 pentru modif. și compl. L. nr. 135/2010 privind CPP (M. Of. nr. 911 din 15 decembrie 2014; cu modif. ult.): „Art. II. (1) Măsura preventivă a controlului judiciar și cea a controlului judiciar pe cauțiune, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, continuă și se mențin până la efectuarea verificării prevăzute la alin. (2). (2) În termen de cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, procurorul, în cauzele aflate în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, și instanța, în cursul judecății, verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune ori dacă există temeiuri noi care justifică una dintre aceste măsuri preventive, dispunând, după caz, prelungirea, menținerea sau revocarea măsurii preventive, dispozițiile art. 207, 208, 2151 și 216 NCPP aplicându-se în mod corespunzător”.

1) Alin. (6) al art. 207 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 24/2015.

2) Alin. (7) al art. 207 a fost introdus prin art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic
L. nr. 75/2016).


Art. 208. Verificarea măsurilor preventive în cursul judecății

(1) Judecătorul de cameră preliminară înaintează dosarul instanței de jude­cată cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii pre­ventive.

(2) Instanța de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au deter­minat luarea, prelungirea sau menținerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.

(3) Dispozițiile art. 207 alin. (3)‑(5) se aplică în mod cores­punzător.

(4)1) În tot cursul judecății, instanța, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu dispuse față de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestor măsuri.

(5)2) În tot cursul judecății, instanța verifică, prin încheiere, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri. Dispozițiile art. 207 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.

  • VECHIUL CPP: art. 160b, 3002.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. VII/2006 (M. Of. nr. 475 din 1 iunie 2006).

● DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. II O.U.G. nr. 82/2014 (sub art. 207 NCPP).

1) Alin. (4) al art. 208 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 24/2015.

2) Alin. (5) al art. 208 a fost introdus prin art. I pct. 6 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).


Art. 2081.1) Modificarea conținutului unor măsuri preventive

În cadrul procedurii de verificare a măsurilor preventive potrivit art. 207 și 208 se poate dispune și modi­ficarea obligațiilor din conținutul acestora.

1) Art. 2081 a fost introdus prin art. II pct. 41 din O.U.G. nr. 18/2016.


[/sectiune]
Sectiunea a 2-a. Reținerea (art. 209-210)
Art. 209. Reținerea

(1) Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reținerea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 202.

(2) Persoanei reținute i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat și motivele reținerii.

(3) Reținerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reținerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii.

(4) Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în fața organului de cercetare penală sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul prevăzut la alin. (3) nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s‑a aflat sub puterea acelui mandat.

(5) Măsura reținerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpa­tului, în prezența avocatului ales ori numit din oficiu.

(6) Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să aducă la cunoștința suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu și dreptul de a nu face nicio declarație, cu excepția furnizării de informații referitoare la identitatea sa, atrăgându‑i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

(7)1) Suspectul sau inculpatul are dreptul de a-și încunoștința personal avocatul ales sau de a solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoștințeze pe acesta. Modul de realizare a încunoștințării se consemnează într-un proces-verbal. Exercitarea dreptului de a face perso­nal încunoștințarea nu se poate refuza decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal.

(8) Avocatul ales are obligația de a se prezenta la sediul organului judiciar în termen de cel mult două ore de la încunoștințare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare penală sau procurorul numește un avocat din oficiu.

(9) Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în condiții care să asigure confidențialitatea.

(10) Reținerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanță, care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua și ora la care reținerea începe, precum și ziua și ora la care reținerea se sfârșește.

(11) Suspectului sau inculpatului reținut i se înmânează un exemplar al ordonanței prevăzute la alin. (10).

(12) Pe perioada reținerii suspectului sau inculpatului, organul de cer­cetare penală sau procurorul care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografierea și luarea amprentelor acestuia.

(13) Dacă reținerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acesta are obligația de a‑l informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată și prin orice mijloace.

(14) Împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s‑a luat măsura reținerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la pro­curorul care suprave­ghează urmărirea penală, înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii, procurorul dispune revocarea ei și punerea de îndată în libertate a celui reținut.

(15) Împotriva ordonanței procurorului prin care s‑a luat măsura reținerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim‑procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim‑procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dis­pozițiile legale care regle­mentează condițiile de luare a măsurii reținerii, prim‑procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

(16) Procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive față de inculpatul reținut, cu cel puțin 6 ore înainte de expirarea duratei reținerii acestuia.

(17) Persoanei reținute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, la art. 210 alin. (1) și (2), dreptul de acces la asistență medicală de urgență, durata maximă pentru care se poate dispune măsura reținerii, precum și dreptul de a face plângere împotriva măsurii dispuse, iar în cazul în care persoana reținută nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces‑verbal.

  • VECHIUL CPP: art. 1371, 1401, 143‑144.
  • CEDO. A se vedea și art. 5§2 CEDO (sub art. 9 NCPP).

DISPOZIȚII CONEXE. O.U.G. nr. 18/2016: Art. IV. (1) În aplicarea art. 209 alin. (17), art. 218 alin. (4), respectiv art. 228 alin. (2) NCPP, precum și a T. III – «Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale UE în aplicarea Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului UE din 13 iun. 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre» din L. nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, rep., cu modif. și compl. ult., organele judiciare prezintă suspectului, inculpatului sau persoanei condamnate o informare scrisă cu privire la drepturile acesteia pe parcursul procesului penal sau al procedurii de executare a mandatului european de arestare. Informarea se va face în limba română, în limba maternă sau într-o limbă pe care acesta o înțelege, după caz. (2) Modelul în limba română al formularului care va cuprinde informarea prevăzută la alin. (1) va fi stabilit prin ordin comun al Ministrului Justiției, Ministrului Afacerilor Interne, Președintelui ICCJ și Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ”.

1) Alin. (7) al art. 209 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 42 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 210. Încunoștințarea despre reținere

(1) Imediat după reținere, persoana reținută are dreptul de a încunoștința personal sau de a solicita organului judiciar care a dispus măsura să încunoștințeze un membru al familiei sale ori o altă persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii reținerii și despre locul unde este reținută.

(2) Dacă persoana reținută nu este cetățean român, aceasta are și dreptul de a încunoștința sau de a solicita încunoștințarea misiunii diplo­matice ori oficiului consular al statului al cărui cetățean este sau, după caz, a unei organizații internaționale umanitare, dacă nu dorește să beneficieze de asistența autorităților din țara sa de origine, ori a reprezentanței organizației internaționale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecția unei astfel de organizații. Inspectoratul General pentru Imigrări este informat în toate situațiile cu privire la dispunerea măsurii preventive față de această categorie de persoane.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul schimbării ulterioare a locului de reținere.

(4) Abrogat.

(5) Persoanei reținute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoștințarea decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul‑verbal.

(6) În mod excepțional, pentru motive temeinice, încunoștințarea poate fi întârziată cel mult 4 ore.

  • VECHIUL CPP: art. 1371 alin. (2)‑(3).


Sectiunea a 3-a. Controlul judiciar (art. 211-215^1)
Art. 211. Condiții generale

(1) În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevă­zut la art. 202 alin. (1).

(2) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preli­minară, sau instanța de judecată, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1).

  • VECHIUL CPP: art. 1602 alin. (1) și (2).

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 7/2009 (M. Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009).


Art. 212. Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror

(1) Procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reținere.

(2) Inculpatului prezent i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat și motivele luării măsurii controlului judiciar.

(3) Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea incul­pa­tului, în prezența avocatului ales ori numit din oficiu. Dispozițiile art. 209 alin. (6)‑(9) se aplică în mod corespunzător.

(4) Procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanță motivată, care se comunică inculpatului.


Art. 213. Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror

(1) Împotriva ordonanței procurorului prin care s‑a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în fond.

(2) Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluționare în camera de consiliu și dispune citarea inculpatului.

(3) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi și libertăți să dispună asupra măsurii luate de procuror.

(4) Judecătorul de drepturi și libertăți îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent.

(5) Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.

(6)1) Judecătorul de drepturi și libertăți poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligațiile din conținutul controlului judiciar.

(61)2) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți soluționează plângerea este definitivă.

(7) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pro­nun­țarea încheierii.

● RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 25/2015 (sub art. 2151 NCPP).

1) Alin. (6) al art. 213 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 43 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (61) al art. 213 a fost introdus prin art. II pct. 44 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 214. Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată

(1) Judecătorul de cameră preliminară în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, luarea măsurii controlului judiciar sau instanța de judecată față de inculpat, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.

(2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată sesizat potrivit alin. (1) dispune citarea inculpatului. Ascultarea inculpatului este obli­gatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat.

(3) Prezența avocatului inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.

  • VECHIUL CPP: art. 1602a, 1606‑1608a.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 17/2011 (M. Of. nr. 886 din 14 decembrie 2011).


Art. 215. Conținutul controlului judiciar

(1) Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligații:

  1. a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preli­minară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
  2. b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;
  3. c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu suprave­gherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supra­veghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.

(2) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre urmă­toarele obligații:

  1. a) să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia;
  2. b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
  3. c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
  4. d) să nu revină în locuința familiei, să nu se apropie de persoana vătă­mată sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea infracți­unii, de martori ori experți sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar și să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;
  5. e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta;
  6. f) să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de existență;
  7. g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării;
  8. h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
  9. i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
  10. j) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme;
  11. k) să nu emită cecuri.

(3) În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia și i se atrage atenția că, în caz de încălcare cu rea‑credință a obligațiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.

(4) Supravegherea respectării de către inculpat a obligațiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituția, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condițiile legii.

(5)1) Dacă s-a impus inculpatului obligația prevăzută la alin. (2) lit. a), câte o copie a ordonanței procurorului ori, după caz, a minutei, se comunică, în ziua emiterii ordonanței sau a pronunțării încheierii, inculpatului, unității de poliție în a cărei circumscripție locuiește, precum și serviciului public comunitar de evidență a persoanelor, Poliției de Frontieră Române și Inspectoratului General pentru Imigrări, în situația celui care nu este cetățean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligației care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.

(6) Instituția, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic res­pectarea obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății.

(7) În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea‑credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s‑a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege.

(8) În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanță, impunerea unor noi obligații pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse inițial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după ascultarea inculpatului. Împo­triva ordonanței procurorului, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, dispozițiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător.

(81)2) Dispozițiile alin. (8) sunt aplicabile și în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi și libertăți.

(9)3) Dispozițiile alin. (8) teza I se aplică în mod corespunzător și în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății, când judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după ascultarea inculpatului. Încheierea poate fi contestată în condițiile art. 205 și, respectiv, art. 206, care se aplică în mod corespunzător.

(10)‑(15) Abrogate.

  • VECHIUL CPP: art. 1602 alin. (3)‑(4), 1602b‑1603, 160916010.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 7/2009 (M. Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009).

● RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 4/2015 (M. Of. nr. 157 din 5 martie 2015): „În inter­pretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 215 alin. (8) NCPP (…): În cursul urmăririi penale, competența de a dispune impunerea unor noi obligații pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse inițial revine procu­ro­rului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală”.

1) Alin. (5) și (8) ale art. 215 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 45 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (81) al art. 215 a fost introdus prin art. II pct. 46 din O.U.G. nr. 18/2016.

3) Alin. (9) al art. 215 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 47 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 2151.1) Durata controlului judiciar

(1) În cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar se poate dispune de către procuror sau de către judecătorul de drepturi și libertăți pe o durată de cel mult 60 de zile.

(2) În cursul urmăririi penale, controlul judiciar poate fi prelungit de către procuror, prin ordonanță, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi care să justifice prelungirea acestuia, fiecare prelungire neputând să depășească 60 de zile.

(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile și în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi și libertăți.

(4) Ordonanța procurorului prin care, în condițiile alin. (2) sau (3), s-a prelungit măsura controlului judiciar se comunică în aceeași zi inculpatului.

(5) Împotriva ordonanței procurorului prin care, în condițiile prevăzute la alin. (2) și (3), s-a prelungit măsura controlului judiciar, inculpatul poate face plângere la jude­cătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, dispozițiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător.

(6) În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depășească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 5 ani.

(7) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preli­minară, sau instanța, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii con­tro­lului judiciar față de inculpat pe o durată ce nu poate depăși 60 de zile.

(8) În cursul judecății în primă instanță, durata totală a controlului judiciar nu poate depăși un termen rezonabil și, în toate cazurile, nu poate depăși 5 ani de la momentul trimiterii în judecată.

(9) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (8), instanța de judecată poate dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condițiile legii.

  • RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 25/2015 (M. Of. nr. 46 din 20 ianuarie 2016): „În inter­pre­tarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 213 și art. 2151 alin. (5) NCPP stabilește: Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți soluțio­nează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă”.

● DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. II O.U.G. nr. 82/2014 (sub art. 207 NCPP).

1) Art. 2151 a fost introdus prin art. I pct. 7 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).


Sectiunea a 4-a. Controlul judiciar pe cauțiune (art. 216-217)
Art. 216. Condiții generale

(1) În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune față de inculpat, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 223 alin. (1) și (2), luarea acestei măsuri este sufi­cientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), iar inculpatul depune o cauțiune a cărei valoare este stabilită de către organul judiciar.

(2) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preli­minară, sau instanța de judecată, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune față de inculpat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1).

(3)1) Dispozițiile art. 212-2151 se aplică în mod corespunzător.

  • VECHIUL CPP: art. 1604.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 7/2009 (M. Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009).

● DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea art. II O.U.G. nr. 82/2014 (sub art. 207 NCPP).

1) Alin. (3) al art. 216 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).


Art. 217. Conținutul cauțiunii

(1) Consemnarea cauțiunii se face pe numele inculpatului, prin depunerea unei sume de bani determinate la dispoziția organului judiciar ori prin constituirea unei garanții reale, mobiliare ori imobiliare, în limita unei sume de bani determinate, în favoarea aceluiași organ judiciar.

(2) Valoarea cauțiunii este de cel puțin 1.000 lei și se determină în raport cu gravitatea acuzației aduse inculpatului, situația materială și obligațiile legale ale acestuia.

(3) Pe perioada măsurii, inculpatul trebuie să respecte obligațiile prevă­zute la
art. 215 alin. (1) și i se poate impune respectarea uneia ori mai multora dintre obli­gațiile prevăzute la art. 215 alin. (2). Dispozițiile art. 215 alin. (3)‑(9) se aplică în mod corespunzător.

(4) Cauțiunea garantează participarea inculpatului la procesul penal și respec­tarea de către acesta a obligațiilor prevăzute la alin. (3).

(5) Instanța de judecată dispune prin hotărâre confiscarea cauțiunii, dacă măsura controlului judiciar pe cauțiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, pentru motivele prevăzute la alin. (9).

(6) În celelalte cazuri, instanța de judecată, prin hotărâre, dispune resti­tuirea cauțiunii.

(7) Dispozițiile alin. (5) și (6) se aplică în măsura în care nu s‑a dispus plata din cauțiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor bănești acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracțiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.

(8) În cazul în care dispune o soluție de netrimitere în judecată, procu­rorul dispune și restituirea cauțiunii.

(9) În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar pe cauțiune, inculpatul încalcă, cu rea‑credință, obligațiile care îi revin sau există suspi­ciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s‑a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, jude­cătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de jude­cată, la cererea motivată a procurorului ori din oficiu, poate dispune înlo­cuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării pre­ventive, în condițiile prevăzute de lege.

VECHIUL CPP: art. 1605.


Sectiunea a 5-a. Arestul la domiciliu (art. 218-222)
Art. 218. Condițiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu

(1) Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 223 și luarea acestei măsuri este necesară și suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1).

(2) Aprecierea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1) se face ținându‑se seama de gradul de pericol al infracțiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situația familială și alte împrejurări privind persoana față de care se ia măsura.

(3) Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie și cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracțiunea de evadare.

(4) Persoanei față de care s‑a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) și (2), dreptul de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsura și dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces‑verbal.

  • LPA. Art. 22. Ori de câte ori alte acte normative, cu excepția L. nr. 286/2009 privind CP (…), a L. nr. 135/2010 privind CPP, a L. nr. 254/2013 privind exe­cutarea pedepselor și a măsurilor priva­tive de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, a L. nr. 253/2013 privind executarea pedep­selor, a măsu­rilor educative și a altor măsuri dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, neprivative de libertate și a L. nr. 252/2013 privind organi­zarea și funcțio­narea sistemului de probațiune, fac referire la măsura arestării pre­ventive, referirea se consideră a fi făcută și la măsura arestului la domiciliu.

DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea O.U.G. nr. 18/2016 (sub art. 209 NCPP).


Art. 219. Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi și libertăți

(1) Judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespun­zătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s‑a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efec­tuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului.

(2) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți propunerea prevă­zută la alin. (1) împreună cu dosarul cauzei.

(3) Judecătorul de drepturi și libertăți, sesizat conform alin. (1), fixează termen de soluționare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii și dispune citarea inculpatului.

(4) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi și libertăți să soluționeze propunerea înaintată de procuror.

(5) Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent.

(6) Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.

(7) Judecătorul de drepturi și libertăți admite sau respinge pro­punerea procurorului prin încheiere motivată.

(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestației.

(9)1) Judecătorul de drepturi și libertăți care respinge propunerea de luare a măsurii arestului la domiciliu față de inculpat poate dispune, prin aceeași încheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) și c), dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.

1) Alin. (9) al art. 219 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 48 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 220. Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată

(1) Judecătorul de cameră preli­minară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.

(2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, sesizată conform alin. (1), dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat.

(3) Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.

(4) Dispozițiile art. 219 alin. (4), (7) și (9) se aplică în mod cores­punzător.


Art. 221. Conținutul măsurii arestului la domiciliu

(1) Măsura ares­tului la domiciliu constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioadă deter­minată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta.

(2) Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligații:

  1. a) să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat;
  2. b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alți participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori experții, precum și cu alte persoane stabilite de organul judiciar.

(3) Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.

(4) În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte și i se atrage atenția că, în caz de încălcare cu rea‑credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

(5) Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul prevăzut la alin. (1) pentru prezentarea în fața organelor judiciare, la chemarea acestora.

(6) La cererea scrisă și motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învățământ sau de pregătire profesională ori la alte activități similare sau pentru procurarea mijloacelor esențiale de existență, precum și în alte situații temeinic justi­ficate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.

(7) În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituția, organul sau auto­ritatea desemnată cu suprave­gherea sa și organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în fața căruia se află cauza.

(8) Copia încheierii judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată prin care s‑a luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului și instituției, orga­nului sau autorității desemnate cu supravegherea sa, organului de poliție în a cărei circumscripție locuiește acesta, serviciului public comunitar de evidență a persoa­nelor și organelor de frontieră.

(9) Instituția, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respec­tarea măsurii și a obli­gațiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, jude­cătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății.

(10) Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domi­ciliu sau a obli­gațiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliție poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.

(11) În cazul în care inculpatul încalcă cu rea‑credință măsura arestului la domi­ciliu sau obligațiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s‑a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege.


Art. 222.1) Durata arestului la domiciliu

(1) În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile.

(2) Arestul la domiciliu poate fi prelungit în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depă­șească 30 de zile.

(3) În cazul prevăzut la alin. (2), prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

(4) Judecătorul de drepturi și libertăți este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoțită de dosarul cauzei, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

(5) Judecătorul de drepturi și libertăți, sesizat potrivit alin. (4), fixează ter­men de soluționare a propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu și dispune citarea inculpatului.

(6) Participarea procurorului este obligatorie.

(7) Judecătorul de drepturi și libertăți admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată.

(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestației.

(9) Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

(10)2) Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării pre­ventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.

(11) Dispozițiile art. 219 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.

(12) În procedura de cameră preliminară și în cursul judecății, măsura arestului la domiciliu poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Dispozițiile art. 239 se aplică în mod corespunzător.

1) Art. 222 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 3 din O.U.G. nr. 24/2015.

2) Alin. (10) al art. 222 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I din L. nr. 116/2016.


Sectiunea a 6-a. Arestarea preventivă (art. 223-240)
Art. 223. Condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării pre­ventive

(1) Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preli­minară, sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații:

  1. a) inculpatul a fugit ori s‑a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
  2. b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de compor­tament;
  3. c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să reali­zeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
  4. d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.

(2)1) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corpo­rală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracțiune privind nerespec­tarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

  • VECHIUL CPP: art. 148.

CEDO. A se vedea și art. 5§1 și 3 CEDO (sub art. 9 NCPP).

1) Alin. (2) al art. 223 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 49 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 224. Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale

(1) Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, întocmește o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive față de inculpat, cu indicarea temeiului de drept.

(2) Propunerea prevăzută la alin. (1), împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespun­zătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de reținere, locul unde s‑a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.

  • VECHIUL CPP: art. 146, 1491.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. V/2005 (M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006).


Art. 225. Soluționarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale

(1) Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat conform art. 224 alin. (2) sta­bilește termenul de soluționare a propunerii de arestare preventivă, fixând data și ora la care soluționarea va avea loc.

(2) În cazul inculpatului aflat în stare de reținere, termenul de soluționare a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reținerii. Ziua și ora se comunică procurorului, care are obligația de a asigura prezența inculpatului în fața jude­cătorului de drepturi și libertăți. De ase­menea, ziua și ora se aduc la cunoștința avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziție dosarul cauzei pentru studiu.

(3) Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Termenul se aduce la cunoștința procurorului și avocatului inculpatului, acestuia din urmă acordându‑i‑se, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.

(4) Soluționarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de nece­sitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în fața jude­cătorului.

(5) În toate cazurile, este obligatorie asistența juridică a inculpatului de către un avocat, ales sau numit din oficiu.

(6) Participarea procurorului este obligatorie.

(7) Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror.

(8) Înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți îi aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându‑i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

  • VECHIUL CPP: art. 146 alin. (3)‑(8), 1491 alin. (3)‑(9), 150.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. V/2005 (M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006); Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 14/2012 (M. Of. nr. 849 din 14 decembrie 2012).


Art. 226. Admiterea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale

(1) Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că sunt întrunite condi­țiile prevăzute de lege, admite pro­punerea procurorului și dispune arestarea preven­tivă a inculpatului, prin încheiere motivată.

(2) Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Durata reținerii nu se deduce din durata arestării preventive.

(3) După luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, motivele pentru care s‑a dispus arestarea preventivă.

  • VECHIUL CPP: art. 146 alin. (9)‑(11), 1491 alin. (10)‑(12) și (14), 152 alin. (1).

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. V/2005 (M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006); Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 14/2012 (M. Of. nr. 849 din 14 decembrie 2012).


Art. 227. Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale

(1) Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reținut.

(2) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)‑d).

(3)1) Abrogat.

  • VECHIUL CPP: art. 146 alin. (111), 1491 alin. (12).

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 11/2008 (M. Of. nr. 840 din 15 decembrie 2008).

1) Alin. (3) al art. 227 a fost abrogat prin art. II pct. 50 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 228. Încunoștințarea despre arestarea preventivă și locul de deți­nere a inculpatului arestat preventiv

(1)1) Abrogat.

(2) Persoanei față de care s‑a dispus măsura arestării preventive i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) și (2), precum și dreptul de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsura și dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea arestării cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces‑verbal.

(3) Imediat după luarea măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță sau de la instanța ierarhic superioară, care a dispus măsura, încunoștințează despre aceasta un membru al familiei inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta. Dispozițiile art. 210 alin. (2) se aplică în mod cores­punzător. Efectuarea încunoștințării se consemnează într‑un proces‑verbal.

(4) Îndată după introducerea sa într‑un loc de deținere, inculpatul are dreptul de a încunoștința personal sau de a solicita administrației locului respectiv să încunoștin­țeze persoanele prevăzute la alin. (3) despre locul unde este deținut.

(5) Dispozițiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător și în cazul schim­bării ulterioare a locului de deținere, imediat după producerea schimbării.

(6) Administrația locului de deținere are obligația de a aduce la cunoș­tința inculpatului arestat preventiv dispozițiile alin. (2)‑(5), precum și de a consemna într‑un proces‑verbal modul în care s‑a realizat încunoștințarea.

(7) Inculpatului arestat preventiv nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoștințarea decât pentru motive temeinice, care se consemnează în procesul‑verbal întocmit potrivit alin. (6).

  • VECHIUL CPP: art. 1371.
  • CEDO. A se vedea și art. 5§2 CEDO (sub art. 9 NCPP).

DISPOZIȚII CONEXE. A se vedea O.U.G. nr. 18/2016 (sub art. 209 NCPP).

1) Alin. (1) al art. 228 a fost abrogat prin art. II pct. 51 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 229. Luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul urmăririi penale

(1) Când măsura arestării preventive a fost luată față de un inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s‑a instituit tutela sau curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea competentă este încunoștințată, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana respectivă.

(2) Obligația de încunoștințare revine judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță sau de la instanța ierarhic superioară, care a luat măsura arestării preventive, modul de îndeplinire a acestei obligații fiind consemnat într‑un proces‑verbal.

VECHIUL CPP: art. 161.


Art. 230. Mandatul de arestare preventivă

(1) În baza încheierii prin care s‑a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță sau, după caz, de la instanța ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă.

(2) Dacă, prin aceeași încheiere, s‑a dispus arestarea preventivă a mai multor inculpați, se emite câte un mandat pentru fiecare dintre ei.

(3) În mandatul de arestare preventivă se arată:

  1. a) instanța din care face parte judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus luarea măsurii arestării preventive;
  2. b) data emiterii mandatului;
  3. c) numele, prenumele și calitatea judecătorului de drepturi și libertăți care a emis mandatul;
  4. d) datele de identitate ale inculpatului;
  5. e) durata pentru care s‑a dispus arestarea preventivă a incul­patului, cu mențio­narea datei la care încetează;
  6. f) arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei și locului comiterii acesteia, încadrarea juridică, infracțiunea și pedeapsa prevăzută de lege;
  7. g) temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;
  8. h) ordinul de a fi arestat inculpatul;
  9. i) indicarea locului unde va fi deținut inculpatul arestat preventiv;
  10. j) semnătura judecătorului de drepturi și libertăți;
  11. k) semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se va face mențiune corespunzătoare în mandat.

(4) Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea incul­patului, judecă­torul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate și organului de poliție.

(41) Mandatul de arestare poate fi transmis organelor de poliție și prin fax, poștă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un docu­ment scris în condiții care să permită autorităților destinatare să îi stabi­lească autenticitatea.

(5)1) Dacă persoana vătămată a solicitat înștiințarea sa cu privire la elibe­rarea în orice mod sau evadarea persoanei arestate, judecătorul care a emis mandatul consemnează aceasta într-un proces-verbal, pe care îl predă organului de poliție.

(6) Organul de poliție predă exemplarul original al mandatului de ares­tare preven­tivă și procesul‑verbal prevăzut la alin. (5) administrației locului de deținere.

  • VECHIUL CPP: art. 151, 152 alin. (1).

● RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 14/2012 (M. Of. nr. 849 din 14 decembrie 2012): „În toate cazurile în care mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, însă procedura de executare nu s-a putut realiza potrivit art. 152 alin. (1) CPP [art. 230 alin. (4) NCPP], nu sunt incidente dispozițiile privind măsura arestării preventive în lipsa inculpatului”.

1) Alin. (5) al art. 230 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 52 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 231. Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului

(1) Când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, două exemplare originale ale mandatului emis se înain­tează organului de poliție de la domiciliul sau reședința inculpatului în vederea executării. În cazul în care inculpatul nu are domiciliul sau reședința în România, exemplarele se înaintează organului de poliție în raza teritorială a căruia se află instanța de judecată.

(2) Mandatul de arestare poate fi transmis organului de poliție și prin fax, poștă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiții care să permită autorităților destinatare să îi stabilească autenticitatea.

(3) În situația în care mandatul de arestare conține erori materiale, dar permite identificarea persoanei și stabilirea măsurii dispuse în raport cu datele de identificare ale persoanei existente în evidențele organelor de poliție și hotărârea instanței de judecată, organul de poliție execută măsura, solicitând în același timp instanței de judecată îndreptarea erorilor materiale sesizate.

(4) Organul de poliție procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un exemplar al acestuia, într‑una din formele prevăzute la alin. (1) sau (2), după care o conduce în cel mult 24 de ore la judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura arestării preventive sau, după caz, la judecătorul de cameră preli­minară ori completul la care se află spre soluționare dosarul cauzei.

(5) În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința oricărei persoane fizice, fără învoirea acesteia, precum și în sediul oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, dacă există indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau reședința respectivă.

(6) În cazul în care arestarea preventivă a inculpatului a fost dispusă în lipsă din cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de nece­sitate, inculpatul este prezentat, la încetarea acestor motive, judecătorului de drepturi și libertăți care a luat măsura ori, după caz, judecătorului de cameră preliminară sau completului la care se află spre soluționare dosarul cauzei.

(7) Judecătorul de drepturi și libertăți procedează la audierea inculpatului conform art. 225 alin. (7) și (8), în prezența avocatului acestuia, și, evaluând declarația inculpatului în contextul probelor administrate și al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, dispune prin încheiere, după audierea con­cluziilor procurorului, con­fir­marea arestării preventive și a executării man­datului ori, după caz, în condițiile prevăzute de lege, revocarea arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile preventive prevă­zute la art. 202 alin. (4) lit. b)‑d) și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

  • VECHIUL CPP: art. 152.

A se vedea și Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 14/2012 (M. Of. nr. 849 din 14 decembrie 2012).


Art. 232. Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă

Când persoana menționată în mandatul de arestare preventivă nu a fost găsită, organul de poliție însărcinat cu executarea mandatului încheie un proces‑verbal prin care constată aceasta și înștiințează jude­cătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura arestării preventive, precum și organele competente pentru darea în urmărire și în consemn la punctele de trecere a frontierei.

VECHIUL CPP: art. 154.


Art. 233. Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale

(1) În cursul urmăririi penale, durata arestării pre­ventive a incul­patului nu poate depăși 30 de zile, în afară de cazul când este prelungită în condițiile legii.

(2) Termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data punerii în executare a măsurii față de inculpatul arestat preventiv.

(3) Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, arestarea preventivă dispusă sau prelungită anterior rămâne valabilă. Durata arestării preventive se calculează potrivit dispozițiilor alin. (1) și (2).

VECHIUL CPP: art. 149.


Art. 234. Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale

(1) Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în conti­nuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii.

(2) Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propu­nerea motivată a procurorului care efectuează sau suprave­ghează urmă­rirea penală.

(3) În cazul prevăzut la alin. (1), prelungirea arestării preventive poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s‑a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.

(4) Dacă arestarea preventivă a fost dispusă inițial de către un judecător de drepturi și libertăți de la o instanță inferioară celei căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, pre­lungirea acestei măsuri se poate dispune numai de un judecător de drepturi și libertăți de la instanța competentă în momentul soluționării propunerii de prelungire sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s‑a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.

(5) Când, în aceeași cauză, se găsesc mai mulți inculpați arestați pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, procu­rorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți cu propunerea de prelungire a arestării preventive pentru toți inculpații.

VECHIUL CPP: art. 155‑156.


Art. 235. Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale

(1) Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.

(2) Judecătorul de drepturi și libertăți fixează termen pentru solu­ționarea pro­punerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea măsurii. Ziua și ora stabilite se comunică procurorului, care are obligația de a asigura prezența în fața jude­cătorului de drepturi și libertăți a inculpatului arestat preventiv. Avocatul inculpa­tului este încunoștințat și i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.

(3)1) Inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi și libertăți asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive, în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu. Ascultarea inculpatului se poate face cu acordul acestuia și în prezența unui apărător ales sau numit din oficiu și, după caz, și a unui interpret, și prin video­conferință, la locul de deținere.

(4) În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața judecătorului de drepturi și libertăți sau când, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate, depla­sarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Dispozițiile art. 204 alin. (7) teza finală se aplică în mod corespunzător.

(5) Participarea procurorului este obligatorie.

(6) Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra pro­punerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia.

  • VECHIUL CPP: art. 159 alin. (1)‑(5) și (7).
  • NECONSTITUȚIONALITATE. D.C.C. nr. 336/2015: „(…) dispozițiile art. 235 alin. (1) NCPP sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului «cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive» atrage incidența art. 268 alin. (1) NCPP”.

CEDO. A se vedea art. 5 CEDO [CEDO–10.473/05] (sub art. 9 NCPP).

1) Alin. (3)-(4) ale art. 235 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 53 din O.U.G.
nr. 18/2016.


Art. 236. Admiterea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale

(1) Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului și dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului, prin încheiere motivată.

(2) Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile.

(3) Judecătorul de drepturi și libertăți poate acorda în cursul urmăririi penale și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30 de zile. Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

(4) Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile.

  • VECHIUL CPP: art. 159 alin. (6), (8)‑(13).

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 25/2008 (M. Of. nr. 372 din 3 iunie 2009).


Art. 237. Respingerea propunerii de prelungire a arestării pre­ventive în cursul urmăririi penale

(1) Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru prelungirea arestării preventive a inculpatului, respinge, prin încheiere moti­vată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului la expirarea duratei acesteia, dacă nu este arestat în altă cauză.

(2) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune înlocuirea arestării preventive cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)‑d).


Art. 238. Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății

(1)1) Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, pentru aceleași temeiuri și în aceleași condiții ca și arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți în cursul urmăririi penale. Dispozițiile art. 225-232 se aplică în mod corespunzător.

(2) În cursul judecății, măsura prevăzută la alin. (1) se poate dispune de către instanța de judecată în compunerea prevăzută de lege. În acest caz, mandatul de arestare preventivă este emis de către președintele com­pletului.

(3) Față de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preli­minară sau al judecății, se poate dispune din nou această măsură numai dacă au inter­venit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.

VECHIUL CPP: art. 147, 160a.

1) Alin. (1) al art. 238 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 54 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 239. Durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecății în primă instanță

(1) În cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani.

(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data sesizării instanței de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, și, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când față de acesta s‑a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății sau în lipsă.

(3) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (1), instanța de judecată poate dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condițiile legii.

VECHIUL CPP: art. 140 alin. (2).


Art. 240. Tratamentul medical sub pază permanentă

(1) În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua medicală a Administrației Naționale a Penitenciarelor, admi­nistrația locului de deținere dispune efectu­area tratamentului sub pază permanentă în rețeaua medicală a Ministerului Sănătății. Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt comu­nicate de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, judecă­torului de cameră preliminară, în cursul acestei proceduri, sau instanței de judecată, în cursul judecății.

(2) Timpul în care inculpatul este internat sub pază permanentă, conform alin. (1), intră în durata arestării preventive.

VECHIUL CPP: art. 1391.


Sectiunea a 7-a. Încetarea de drept, revocarea și înlocuirea măsurilor preventive (art. 241-242)
Art. 241. Încetarea de drept a măsurilor preventive

(1) Măsurile pre­ventive încetează de drept:

a)1) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății în primă instanță, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;

  1. b) în cazurile în care procurorul dispune o soluție de netrimitere în judecată ori instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei ori o pedeapsă cu amendă, care nu însoțește pedeapsa închisorii, chiar nedefinitivă;
  2. c) la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s‑a dispus con­damnarea inculpatului;
  3. d) în alte cazuri anume prevăzute de lege;

e)‑g) abrogate.

(11)2) Arestarea preventivă și arestul la domiciliu încetează de drept și în urmă­toarele situații:

  1. a) la pronunțarea în primă instanță a unei hotărâri de condamnare cu suspen­darea executării pedepsei sub supraveghere sau la o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reținerii, arestului la domiciliu și arestării preventive ori, după caz, a unei hotărâri prin care s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate;
  2. b) în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare.

(2) Organul judiciar care a dispus această măsură sau, după caz, pro­curorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată în fața căreia se află cauza constată, prin ordonanță sau încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea administrației locului de deținere, încetarea de drept a măsurii preventive, dispunând, în cazul celui reținut sau arestat preventiv, punerea de îndată în libertate, dacă nu este reținut ori arestat în altă cauză.

(3) Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată se pronunță, prin încheiere motivată, asupra încetării de drept a măsurii preventive chiar și în lipsa inculpatului. Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.

(4) Persoanei față de care s‑a dispus măsura preventivă, precum și tuturor instituțiilor cu atribuții în executarea măsurii li se comunică de îndată câte o copie de pe ordonanța sau încheierea prin care organul judiciar constată încetarea de drept a măsurii preventive.

  • VECHIUL CPP: art. 140.

● RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. VII/2006 (M. Of. nr. 475 din 1 iunie 2006): „În aplicarea dispozițiilor art. 140 alin. (1) lit. a) CPP (…) [art. 241 alin. (1) lit. a) NCPP] (…): Neverificarea de către instanță, în cursul judecății, a legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160b alin. (1) CPP [art. 207 alin. (6)], a inculpatului minor cu vârsta între 14 și 16 ani înainte de expirarea duratei de 30 de zile prevăzute în art. 160h alin. (2) CPP [art. 208 alin. (4) NCPP], iar a inculpatului minor mai mare de 16 ani înainte de expirarea duratei de 40 de zile prevăzute în art. 160h alin. (3) CPP [art. 208 alin. (4) NCPP] atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate față de inculpați și punerea lor de îndată în libertate”.

1) Lit. a)-b) ale alin. (1) al art. 241 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 55 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (11) al art. 241 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 56 din O.U.G nr. 18/2016.


Art. 242. Revocarea măsurilor preventive și înlocuirea unei măsuri preven­tive cu o altă măsură preventivă

(1) Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat‑o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, dispunându‑se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

(2) Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împre­jurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).

(3) Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împre­jurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).

(4) În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de către procuror sau de către judecătorul de drepturi și libertăți, organul de cercetare penală are obligația să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive. Dacă apreciază că informațiile comu­nicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, procurorul dispune aceasta sau, după caz, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea informării. Procurorul este obligat să sesizeze și din oficiu judecătorul de drepturi și libertăți, când constată el însuși existența vreunei împrejurări care justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive luate de acesta.

(41)1) În cursul urmăririi penale, revocarea măsurilor preventive ale contro­lului judiciar și controlului judiciar pe cauțiune, precum și înlocuirea acestor măsuri între ele se dispun de procuror, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi și libertăți. La înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, dispozițiile art. 216 alin. (1) și (3) și art. 217 se aplică în mod corespunzător.

(42) Împotriva ordonanței procurorului, dispuse potrivit alin. (41), se poate formula plângere, în condițiile art. 213.

(5)2) Cererea de revocare sau înlocuire a măsurii preventive formulată de inculpat se adresează, în scris, procurorului, judecătorului de drepturi și liber­tăți, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată, după caz.

(6) În cursul urmăririi penale, procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului, în termen de 24 de ore de la soli­citarea acestuia de către judecător.

(7) În vederea soluționării cererii, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată fixează data de soluționare a acesteia și dispune citarea inculpatului.

(8) Când inculpatul este prezent, soluționarea cererii se face numai după ascul­tarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu. Cererea se soluționează și în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deși a fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezența avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

(9) Participarea procurorului este obligatorie.

(10) Dacă cererea are ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, dacă găsește cererea întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți, jude­cătorul de cameră preli­minară sau instanța de judecată, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea și stabilește valoarea cauțiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei.

(11) Dacă se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, stabilește obligațiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii și dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

(12) Dacă nu se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa inculpatului și a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat.

(13) Termenul prevăzut la alin. (10) curge de la data rămânerii definitive a încheierii prin care se stabilește valoarea cauțiunii.

VECHIUL CPP: art. 139.

1) Alin. (41)-(42) ale art. 242 au fost introduse prin art. II pct. 57 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (5) al art. 242 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 58 din O.U.G. nr. 18/2016.


Sectiunea a 8-a. Dispoziții speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor (art. 243-244)
Art. 243. Condiții speciale de aplicare față de minori a măsurilor preventive

(1) Față de suspectul și inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive potrivit dispozițiilor prevăzute în secțiunile 1‑7 din prezentul capitol, cu derogările și completările prevăzute în prezentul articol.

(2)1) Reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse față de un minor, în mod excepțional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și dezvoltării acestuia nu sunt disproporționate față de scopul urmărit prin luarea măsurii.

(3) La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menținerii acestei măsuri.

(4) Când s‑a dispus reținerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoștin­țarea prevăzută la art. 210 și 228 se face, în mod obligatoriu, și către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.

  • VECHIUL CPP: art. 160e, 160f alin. (2)‑(5), 160g‑160h.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. XXVIII/2006 (M. Of. nr. 190 din 20 martie 2007).

1) Alin. (2) al art. 243 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 59 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 244. Condiții speciale de executare a reținerii și arestării pre­ventive dispuse față de minori

Regimul special de detenție al minorilor, în raport cu particu­laritățile vârstei, astfel încât măsurile preventive luate față de aceștia să nu preju­dicieze dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală, va fi stabilit prin legea privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

  • VECHIUL CPP: art. 160f alin. (1).


Capitolul II. Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical (art. 245-248)
Sectiunea 1. Obligarea provizorie la tratament medical (art. 245-246)
Art. 245. Condițiile de aplicare și conținutul măsurii

(1) Jude­cătorul de drepturi și libertăți, pe durata urmăririi penale, judecătorul de cameră preli­minară, în cursul procedurii de cameră preliminară, sau instanța, în cursul judecății, poate dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspec­tului sau inculpatului, dacă se află în situația prevăzută de art. 109 alin. (1) din Codul penal.

(2) Măsura prevăzută la alin. (1) constă în obligarea suspectului sau inculpa­tului să urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de specialitate, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

(3) Judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preli­minară se pronunță asupra măsurii prevăzute la alin. (1) în camera de consiliu, prin încheiere motivată. Instanța se pronunță asupra măsurii prin încheiere motivată.

  • VECHIUL CPP: art. 162.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 13/2008 (M. Of. nr. 853 din 18 decembrie 2008).


Art. 246. Procedura de aplicare și de ridicare a măsurii

(1) În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul înaintează jude­cătorului de drepturi și libertăți sau judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță o propunere motivată de luare față de inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament medical.

(2) Propunerea prevăzută la alin. (1) va fi însoțită de expertiza medico‑legală din care să rezulte necesitatea aplicării măsurii obli­gării la tratament medical.

(3) Judecătorul sesizat conform alin. (1) fixează termen de solu­ționare a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia și dispune citarea suspectului sau inculpatului.

(4) Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluționarea propunerii se face numai după audierea acestuia, în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu. Propunerea se soluționează și în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deși a fost legal citat, dar numai în prezența avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

(5) Participarea procurorului este obligatorie.

(6) Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluționarea propunerii de luare a măsurii obligării provizorii la tratament medical să fie asistat și de către un medic desemnat de acesta, care poate prezenta concluzii jude­cătorului de drepturi și libertăți. Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta și la alcătuirea planului terapeutic.

(7) Judecătorul se pronunță asupra propunerii printr‑o încheiere, care poate fi contestată în 5 zile de la pronunțare. Contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranță.

(8) Dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului și efectuarea unei expertize medico‑legale, în cazul în care aceasta nu a fost depusă potrivit alin. (2).

(9) În cazul când după dispunerea măsurii s‑a produs însănă­toșirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol pentru siguranța publică, judecătorul de drepturi și libertăți sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea procu­rorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, ridicarea măsurii luate. Dispozițiile alin. (2)‑(7) se aplică în mod corespunzător.

(10) Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanța prin rechi­zitoriu, ridicarea acesteia, potrivit alin. (9), se dispune de către judecătorul de cameră preli­minară sau, după caz, de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza.

(11) În cursul judecății în primă instanță și în apel, la propunerea pro­curorului ori din oficiu, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, care solicită acte medicale concludente sau efectuarea unei expertize medico‑legale. Dispozițiile alin. (4)‑(9) se aplică în mod corespunzător.

(12) Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea‑credință măsura obligării provizorii la tratament medical, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța care a luat măsura ori în fața căreia se află cauza dispune, la sesizarea procurorului sau a medicului de specialitate ori din oficiu, internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului, în condițiile prevăzute la art. 247.

(13)1) În cazul în care dispune o soluție de netrimitere în judecată, procuro­rul sesi­zează judecătorul de cameră preliminară pentru confirmarea ori, după caz, înlocuirea sau încetarea măsurii. Acesta, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, ascultă, dacă este posibil, persoana supusă măsurii provizorii, în prezența avocatului său, și, după efectuarea unei expertize medico-legale, se pronunță prin încheiere motivată. Împotriva încheierii se poate formula contestație, în termen de trei zile de la pronunțare, care se soluționează de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate sau, după caz, de completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în camera de consiliu.

  • VECHIUL CPP: art. 162.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 13/2008 (M. Of. nr. 853 din 18 decembrie 2008).

1) Alin. (13) al art. 246 a fost introdus prin art. II pct. 60 din O.U.G. nr. 18/2016.


Sectiunea a 2-a. Internarea medicală provizorie (art. 247-248)
Art. 247. Condițiile de aplicare și conținutul măsurii

(1) Jude­cătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, pe durata procedurii de cameră preliminară, sau instanța, în cursul judecății, poate dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator cronic de substanțe psihoactive, dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret și actual pentru siguranța publică.

(2) Măsura prevăzută la alin. (1) constă în internarea medicală nevo­luntară a suspectului sau inculpatului într‑o unitate specializată de asistență medicală, până la însănătoșire sau până la ameliorarea care înlătură starea de pericol ce a determinat luarea măsurii.

(3) Dispozițiile art. 245 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

  • VECHIUL CPP: art. 162.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 13/2008 (M. Of. nr. 853 din 18 decembrie 2008).


Art. 248. Procedura de aplicare și de ridicare a măsurii

(1) În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecă­torului de drepturi și libertăți sau judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță o propunere motivată de luare față de suspect sau inculpat a măsurii internării medicale provizorii.

(2) Propunerea prevăzută la alin. (1) va fi însoțită de acte medicale con­cludente sau de expertiza medico‑legală psihiatrică.

(3) Judecătorul sesizat conform alin. (1) fixează de îndată termen de soluționare a propunerii și dispune aducerea cu mandat a suspectului sau a inculpatului.

(4) Soluționarea propunerii se face numai după audierea suspectului sau inculpa­tului, dacă starea sa de sănătate o permite, în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu. Când suspectul sau inculpatul se află deja internat într‑o unitate de asistență medicală și deplasarea sa nu este posibilă, judecătorul de drepturi și libertăți procedează la audierea acestuia, în prezența avocatului, în locul unde se află.

(5) Când propunerea prevăzută la alin. (1) nu este însoțită de expertiza medico‑legală psihiatrică, instanța sesizată dispune efectuarea acesteia, luând, dacă este cazul, și măsura internării necesare pentru efectuarea expertizei.

(6) Participarea procurorului este obligatorie.

(7) Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluționarea propunerii de luare a măsurii internării medicale ori la alcătuirea concretă a planului terapeutic să fie asistat și de către un medic desemnat de acesta, ale cărui concluzii sunt înaintate judecă­torului de drepturi și libertăți.

(8) Judecătorul se pronunță de îndată asupra propunerii, printr‑o înche­iere care poate fi contestată în 5 zile de la pronunțare. Contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranță.

(9) Dacă admite propunerea, judecătorul dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului și ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico‑legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost făcută potrivit alin. (2).

(10) Dacă judecătorul dispune internarea medicală provizorie, se iau și măsurile prevăzute la art. 229.

(11) Dacă după dispunerea măsurii s‑a produs însănătoșirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol, judecătorul de drepturi și libertăți sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, prin încheiere, la sesizarea procurorului ori a medicului curant sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, efectuarea unei expertize medico‑legale psihiatrice în vederea ridicării măsurii aplicate.

(12) Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanța prin rechi­zitoriu, ridicarea acesteia, potrivit alin. (11), se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza.

(13) În cursul judecății în primă instanță și în apel, față de inculpat se poate dispune internarea medicală provizorie, la propunerea procurorului ori din oficiu, de către instanța în fața căreia se află cauza, pe baza expertizei medico‑legale psihiatrice. Dispozițiile alin. (4)‑(11) se aplică în mod corespunzător.

(14)1) Dispozițiile art. 246 alin. (13) se aplică în mod corespunzător.

VECHIUL CPP: art. 162.

1) Alin. (14) al art. 248 a fost introdus prin art. II pct. 61 din O.U.G. nr. 18/2016.


Capitolul III. Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii (art. 249-256)
Art. 249. Condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii

(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascun­derea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în pro­prietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infrac­țiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civil­mente, până la concurența valorii probabile a acestora.

(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, și la cererea părții civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevă­zute la alin. (1) pot folosi și părții civile.

(7) Măsurile asigurătorii luate în condițiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capa­citate de exercițiu restrânsă.

(8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege.

VECHIUL CPP: art. 163.


Art. 250. Contestarea măsurilor asigurătorii

(1) Împotriva măsurii asigu­rătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la jude­cătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în fond.

(2) Contestația nu este suspensivă de executare.

(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.

(4) Soluționarea contestației se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.

(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluțio­narea contestației.

(51)1) Dacă, până la soluționarea contestației formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanța prin rechizitoriu, contestația se înaintează, spre competentă soluționare, judecătorului de cameră preliminară. Dispozițiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.

(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigu­rătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană inte­resată poate face contestație la acest jude­cător ori la această instanță, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.

(7) Contestația nu suspendă executarea și se soluționează, în ședință publică, prin încheiere motivată, cu citarea părților, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.

(8) După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestație potri­vit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.

(9) Întocmirea minutei este obligatorie.

  • VECHIUL CPP: art. 168.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. LXXI/2007 (M. Of. nr. 539 din 17 iulie 2008).

  • N.N. Pentru D.C.C. nr. 24/2016, a se vedea preambulul O.U.G. nr. 18/2016 (la finalul NCPP).

1) Alin. (51) al art. 250 a fost introdus prin art. II pct. 62 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 2501.1) Contestarea măsurilor asiguratorii dispuse în cursul jude­cății

(1) Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigu­rătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată sau instanța de apel care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, respec­tiv instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(2) Contestația împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preli­minară de la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a luat o măsură asigurătorie se soluționează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestația împotriva încheierii prin care Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în primă instanță sau în apel, a luat o măsură asigurătorie se soluționează de Completul de 5 judecători.

(3) Contestația formulată potrivit alin. (1) nu este suspensivă de executare. Contestația se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare, în ședință publică, cu participarea procurorului și cu citarea inculpatului și a părților interesate care au formulat-o. Prevederile art. 4251 și următoarele se aplică în mod corespunzător.

  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 304/2004: „Art. 31. (1) (…) f) pentru contestațiile prevăzute în art. 2501 alin. (1) NCPP împotriva încheierilor pronunțate în cursul judecății în apel de curțile de apel și Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători”.

1) Art. 2501 a fost introdus prin art. II pct. 63 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 251.1) Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii

Ordo­nanța sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la înde­plinire de către organele de cercetare penală, precum și de către organele competente potrivit legii, din dispoziția organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată, după caz.

VECHIUL CPP: art. 164.

1) Art. 251 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 64 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 252. Procedura sechestrului

(1) Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice și să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experți.

(2) Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre prețioase, mijloa­cele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare, precum și sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.

(3) Bunurile perisabile se predau autorităților competente, potrivit profi­lului de activitate, care sunt obligate să le primească și să le valorifice de îndată.

(4) Metalele sau pietrele prețioase ori obiectele confecționate cu acestea și mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituție bancară.

(5) Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu și colec­țiile de valoare se predau spre păstrare instituțiilor de specialitate.

(6) Obiectele prevăzute la alin. (4) și (5) se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau judecății, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunțarea în cauză a unei soluții definitive.

(7) Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea se­chestrului.

(8)1) Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3), precum și sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.

(9) Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându‑se numi un custode.

VECHIUL CPP: art. 165.

1) Alin. (8) al art. 252 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 47 pct. 1 din L. nr. 318/2015.


Art. 2521. Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile seches­trate

(1) În cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, procu­rorul sau instanța de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valo­rificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.

(2) În cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri defi­nitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s‑a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excep­țional, în următoarele situații:

  1. a) atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s‑a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puțin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispozițiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în acest caz;
  2. b) atunci când există riscul expirării termenului de garanție sau când sechestrul asigurător s‑a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;
  3. c) atunci când sechestrul asigurător s‑a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere;
  4. d) atunci când sechestrul asigurător s‑a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreținere necesită cheltuieli disproporționate în raport cu valoarea bunului.

(3) În cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: pro­prietarul nu a putut fi identificat și valorificarea nu se poate face potrivit alin. (2), autovehiculele asupra cărora s‑a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situații:

  1. a) atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvâr­șirea unei infracțiuni;
  2. b) dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare.

(4)1) Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit
alin. (1), (2) și (3) se depun în contul prevăzut de art. 252 alin. (8).

(5)2) Abrogat.

  • VECHIUL CPP: art. 1681.

1) Alin. (4) al art. 2521 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 47 pct. 2 din L. nr. 318/2015.

2) Alin. (5) al art. 2521 a fost abrogat prin art. 47 pct. 3 din L. nr. 318/2015.


Art. 2522. Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmă­ririi penale

(1) În cursul urmăririi penale, atunci când nu există acordul pro­prietarului, dacă procurorul care a instituit sechestrul apreciază că se impune valorificarea bunurilor mobile sechestrate, îl sesizează cu o pro­punere motivată de valorificare a bunurilor sechestrate pe judecătorul de drepturi și libertăți.

(2) Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat în condițiile alin. (1) fixează un termen, care nu poate fi mai scurt de 10 zile, la care sunt chemate părțile, precum și custodele bunurilor, atunci când a fost desemnat unul. Participarea procurorului este obligatorie.

(3) La termenul fixat, în cameră de consiliu, se aduce la cunoștința părților și a custodelui faptul că se intenționează valorificarea bunurilor mobile sechestrate și li se pune în vedere că au dreptul de face observații sau cereri legate de bunurile ce urmează a fi valorificate. După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți sau custode, judecătorul de drepturi și libertăți dispune prin încheiere motivată asupra valorificării bunurilor mobile prevăzute la art. 2521 alin. (2). Lipsa părților legal citate nu împiedică desfă­șurarea procedurii.

(4) Împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți prevăzute la alin. (2) se poate face contestație la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară de către părți, custode, procuror, precum și de către orice altă persoană interesată în termen de 10 zile.

(5) Termenul prevăzut la alin. (4) curge de la comunicare pentru procuror, părți sau custode sau de la data când au luat la cunoștință de încheiere în cazul altor persoane interesate.

(6) Părțile sau custodele pot face contestație numai împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus valorificarea bunurilor mobile sechestrate. Procurorul poate face contes­tație numai împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a respins propunerea de valorificare a bunurilor mobile sechestrate.

(7) Contestația prevăzută la alin. (4) este suspensivă de exe­cutare. Judecarea cauzei se face de urgență și cu precădere, iar hotărârea prin care se soluționează contestația este definitivă.

  • VECHIUL CPP: art. 1682.


Art. 2523. Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul jude­cății

(1) În cursul judecății, instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, a uneia dintre părți sau a custodelui, poate dispune asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate. În acest scop, instanța de judecată fixează un termen, care nu poate fi mai scurt de 10 zile, la care sunt citate în camera de consiliu părțile, precum și custodele bunurilor, atunci când a fost desemnat unul. Participarea procurorului este obligatorie.

(2) La termenul fixat, se pune în discuția părților, în camera de consiliu, valorificarea bunurilor mobile sechestrate și li se pune în vedere că au dreptul de a face observații sau cereri legate de acestea. Lipsa părților legal citate nu împiedică desfășurarea procedurii.

(3) Asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate, precum și cu privire la cererile prevăzute la alin. (2), instanța de judecată dispune prin încheiere motivată. Încheierea instanței este definitivă.

VECHIUL CPP: art. 1683.


Art. 2524. Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate

(1) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a încheierii prevăzute de art. 2522
alin. (3) sau a hotărârii judecătorești de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, prevăzută de art. 2522 alin. (7) sau art. 2523 alin. (3), suspectul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, custodele, orice altă persoană interesată, precum și procurorul pot formula, în cursul procesului penal, contestație la instanța competentă să solu­ționeze cauza în primă instanță.

(2) Contestația prevăzută la alin. (1) se face în termen de 15 zile de la îndeplinirea actului contestat.

(3) Instanța soluționează contestația de urgență și cu precădere, în ședință publică, cu citarea părților, prin încheiere definitivă.

(4) După soluționarea definitivă a procesului penal, dacă nu s‑a făcut contestație împotriva modului de aducere la îndeplinire a încheierii sau a hotărârii judecătorești de valorificare a bunurilor mobile sechestrate prevă­zute la alin. (1), se poate face contestație potrivit legii civile.

  • VECHIUL CPP: art. 1684.


Art. 253. Procesul‑verbal de sechestru și notarea sau înscrierea ipotecară

(1) Organul care aplică sechestrul încheie un proces‑verbal despre toate actele efectuate potrivit art. 252, descriind în amănunt bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul‑verbal se arată și bunurile exceptate de lege de la urmărire, potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (8), găsite la persoana căreia i s‑a aplicat sechestru. De asemenea, se consemnează obiecțiile suspectului sau inculpatului ori ale părții responsabile civilmente, precum și cele ale altor persoane interesate.

(2) În procesul‑verbal prevăzut la alin. (1) se menționează și faptul că părțile au fost încunoștințate că:

  1. a) pot solicita valorificarea bunului sau bunurilor sechestrate, în temeiul art. 2521 (1);
  2. b) în cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri defi­nitive, bunurile mobile asupra cărora s‑a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate de către organul judiciar, chiar și fără consimțământul proprie­tarului, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2521 (2).

(3) Un exemplar al procesului‑verbal prevăzut la alin. (1) se lasă persoanei asupra bunurilor căreia s‑a aplicat sechestrul, iar în lipsa acesteia, celor cu care locuiește, administratorului, portarului sau celui care în mod obișnuit îl înlocuiește ori unui vecin. În cazul când o parte din bunuri sau totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul‑verbal. Un exemplar se înaintează și organului judiciar care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului‑verbal.

(4) Pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preli­minară sau instanța de judecată care a dispus instituirea seches­trului cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanța sau încheierea prin care s‑a dispus sechestrul și un exemplar al procesului‑verbal de sechestru.

(5) Prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător și cu privire la dispunerea înscrierii ipotecare asupra bunurilor mobile.

VECHIUL CPP: art. 166.


Art. 254. Poprirea

(1) Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanței sau încheierii prin care se înființează sechestrul.

(2) Sumele de bani prevăzute la alin. (1) vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziția organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori instanței de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.

  • VECHIUL CPP: art. 167.


Art. 255. Restituirea lucrurilor

(1) Dacă procurorul sau jude­cătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, constată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le‑a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deținerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri. Dispozițiile art. 250 se aplică în mod cores­punzător.

(2) Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu sunt îngreunate stabilirea situației de fapt și justa soluționare a cauzei și cu obligația pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la pronun­țarea unei soluții definitive în procesul penal.

  • VECHIUL CPP: art. 169.


Art. 256. Restabilirea situației anterioare

Instanța de judecată, în cursul judecății, poate lua măsuri de restabilire a situației ante­rioare săvârșirii infracțiunii, când schim­barea acelei situații a rezultat din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă.

  • VECHIUL CPP: art. 170.


Titlul VI. Acte procesuale și procedurale comune (art. 257-284)
Capitolul I. Citarea, comunicarea actelor procedurale și mandatul de aducere (art. 257-267)

  • CEDO. A se vedea și art. 5 CEDO [CEDO–29.226/03] (sub art. 9 NCPP).
Art. 257. Modul de citare

(1) Chemarea unei persoane în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată se face prin citație scrisă. Citarea se poate face și prin notă telefonică sau telegrafică, încheindu‑se în acest sens un proces‑verbal.

(2) Comunicarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenții procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliției locale ori prin serviciul poștal sau de curierat.

(3) Persoanele prevăzute la alin. (2) sunt obligate să îndeplinească procedura de citare și să comunice dovezile de îndeplinire a acesteia înainte de termenul de citare stabilit de organul judiciar.

(4) În cazul prevăzut la art. 80, persoanele vătămate și părțile civile pot fi citate prin reprezentantul legal sau printr‑o publicație de circulație națională.

(5) Citarea se poate realiza și prin intermediul poștei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate.

(6) Minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat, prin intermediul părinților sau al tutorelui, cu excepția cazului în care acest lucru nu este posibil.

(7) Organul judiciar poate comunica și oral persoanei prezente termenul următor, aducându‑i la cunoștință consecințele nepre­zentării. În cursul urmăririi penale, aducerea la cunoștință a terme­nului se menționează într‑un proces‑verbal, care se semnează de către persoana astfel citată.

(8) Citarea și comunicarea actelor procedurale se fac în plic închis, care va purta mențiunea „Pentru justiție. A se înmâna cu prioritate”.

VECHIUL CPP: art. 175.


Art. 258. Conținutul citației

(1) Citația este individuală și trebuie sa cuprindă următoarele:

  1. a) denumirea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată care emite citația, sediul său, data emiterii și numărul dosarului;
  2. b) numele și prenumele celui citat, calitatea în care este citat și indicarea obiectului cauzei;
  3. c) adresa celui citat;
  4. d) ora, ziua, luna și anul, locul de înfățișare, precum și invitarea celui citat să se prezinte la data și locul indicate;
  5. e) mențiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la termenul fixat;
  6. f) dacă este cazul, mențiunea că, potrivit art. 90 sau art. 93 alin. (4), apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu își alege un avocat, care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu;
  7. g) mențiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul aflat la arhiva instanței sau a parchetului;
  8. h) consecințele neprezentării în fața organului judiciar.

(2) Citația transmisă suspectului sau inculpatului trebuie să cuprindă încadrarea juridică și denumirea infracțiunii de care este acuzat, atențio­narea că, în caz de neprezentare, poate fi adus cu mandat de aducere.

(3) Citația se semnează de cel care o emite.

VECHIUL CPP: art. 176.


Art. 259. Locul de citare

(1) Suspectul, inculpatul, părțile în proces, precum și alte persoane se citează la adresa unde locuiesc, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului lor de muncă, prin serviciul de personal al unității la care lucrează.

(2) Suspectul sau inculpatul are obligația de a comunica în termen de cel mult 3 zile organului judiciar schimbarea adresei unde locuiește. Suspectul sau inculpatul este informat cu privire la această obligație în cadrul audierii și cu privire la consecințele nerespectării obligației.

(3) Suspectul sau inculpatul care a indicat, printr‑o declarație dată în cursul procesului penal, un alt loc pentru a fi citat este citat la locul indicat.

(4) Suspectul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului ales, dacă nu s‑a prezentat după prima citare legal îndeplinită.

(5) Dacă nu se cunosc nici adresa unde locuiește suspectul sau incul­patul și nici locul său de muncă, la sediul organului judiciar se afișează o înștiințare care trebuie să cuprindă:

  1. a) anul, luna, ziua și ora când a fost făcută;
  2. b) numele și prenumele celui care a făcut afișarea și funcția acestuia;
  3. c) numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, reședința, respectiv sediul celui citat;
  4. d) numărul dosarului în legătură cu care se face înștiințarea și denumirea organului judiciar pe rolul căruia se află dosarul;
  5. e) mențiunea că înștiințarea se referă la actul procedural al citației;
  6. f) mențiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citația în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația;
  7. g) mențiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citației în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citația se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;
  8. h) semnătura celui care a afișat înștiințarea.

(6) Bolnavii sau persoanele aflate, după caz, în spitale, așezăminte medicale ori de asistență socială se citează prin administrația acestora.

(7)1) Persoanele private de libertate se citează la locul de deținere, prin administrația acestuia. O copie a citației se comunică și administrației locului de deținere.

(71) Militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin coman­dantul acesteia.

(8) Pentru persoanele care alcătuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale, aflate în cursă, citarea se face la căpitănia portului unde este înre­gistrată nava.

(9) Dacă suspectul sau inculpatul locuiește în străinătate, citarea se face, pentru primul termen, potrivit normelor de drept internațional penal aplicabile în relația cu statul solicitat, în condițiile legii. În absența unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internațional aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandată. În acest caz, avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de des­tinatar, sau refuzul de primire a acesteia ține loc de dovadă a îndeplinirii procedurii de citare. Pentru primul termen de judecată, suspectul sau inculpatul va fi înștiințat prin citație că are obligația de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care nu se con­formează, comunicările i se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poșta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele care se expediază, ținând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.

(10) Personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare și cetățenii români trimiși să lucreze în cadrul organizațiilor interna­ționale, membrii de familie care locuiesc cu ei, cât timp se află în străinătate, precum și cetățenii români aflați în străi­nătate în interes de serviciu, inclusiv membrii de familie care îi însoțesc, se citează prin intermediul unităților care i‑au trimis în străinătate.

(11) La stabilirea termenului pentru înfățișarea suspectului sau inculpa­tului aflat în străinătate se ține seama de normele internaționale aplicabile în relația cu statul pe teritoriul căruia se afla suspectul sau inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citația în vederea înfățișării să fie primită cel mai târziu cu 30 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfățișare.

(12) Instituțiile, autoritățile publice și alte persoane juridice se citează la sediul acestora, iar în cazul neidentificării sediului, se aplică în mod corespunzător dispo­zițiile alin. (5).

(13) Citarea prin intermediul poștei electronice sau al unui sistem de mesagerie electronică se face la adresa electronică ori la coordonatele care au fost indicate în acest scop organului judiciar de către persoana citată sau de către reprezentantul ei.

VECHIUL CPP: art. 177.

1) Alin. (7) al art. 259 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 65 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 260. Înmânarea citației

(1) Citația se înmânează, oriunde este găsit, personal celui citat, care va semna dovada de primire.

(2) Dacă persoana citată refuză să primească citația, persoana însăr­cinată să comunice citația va afișa pe ușa destinatarului o înștiințare, încheind un proces‑verbal cu privire la împrejurările constatate. Înștiințarea trebuie să cuprindă:

  1. a) anul, luna, ziua și ora când afișarea a fost făcută;
  2. b) numele și prenumele celui care a făcut afișarea și funcția acestuia;
  3. c) numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, reședința, respectiv sediul celui înștiințat;
  4. d) numărul dosarului în legătură cu care se face înștiințarea și denumirea organului judiciar pe rolul căruia se află dosarul, cu indicarea sediului acestuia;
  5. e) mențiunea că înștiințarea se referă la actul procedural al citației;
  6. f) mențiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citația în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația;
  7. g) mențiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citației în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citația se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;
  8. h) semnătura celui care a afișat înștiințarea.

(21) Dacă persoana citată, primind citația, refuză sau nu poate să sem­neze dovada de primire, persoana însărcinată să comunice citația încheie despre aceasta proces‑verbal.

(3) În cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un suspect sau inculpat care locuiește în străinătate nu poate fi înmânată, precum și în cazul în care statul destinatarului nu permite citarea prin poștă, citația se va afișa la sediul par­chetului sau al instanței, după caz.

(4) Citarea se poate realiza și prin intermediul autorităților competente ale statului străin dacă:

  1. a) adresa celui citat este necunoscută sau inexactă;
  2. b) nu a fost posibilă trimiterea citației prin intermediul poștei;
  3. c) dacă citarea prin poștă a fost ineficientă sau necores­pun­zătoare.

(5) Când citarea se face potrivit art. 259 alin. (6)‑(8), unitățile acolo arătate sunt obligate a înmâna de îndată citația persoanei citate sub luare de dovadă, certificându‑i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s‑a putut obține sem­nătura acesteia. Dovada este predată agentului procedural, iar acesta o înain­tează organului de urmărire penală sau instanței de jude­cată care a emis citația.

(6) Citația destinată unei instituții sau autorități publice ori altei persoane juridice se predă la registratură sau funcționarului însăr­cinat cu primirea corespondenței. Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(7) Când citarea se realizează potrivit art. 257 alin. (5), persoana care realizează citarea întocmește un proces‑verbal.

VECHIUL CPP: art. 178.


Art. 261. Înmânarea citației altor persoane

(1) Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citația soțului, unei rude sau oricărei persoane care locuiește cu ea ori care în mod obișnuit îi primește cores­pondența. Citația nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de discernământ.

(2) Dacă persoana citată locuiește într‑un imobil cu mai multe apartamente sau într‑un hotel, în lipsa persoanelor arătate la alin. (1), citația se predă administratorului, portarului ori celui care în mod obișnuit îl înlocuiește.

(3) Persoana care primește citația semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea și semnătura, încheie proces‑verbal. Dacă aceasta refuză sau nu poate semna dovada de primire, agentul afișează citația pe ușa locuinței, încheind proces‑verbal.

(4) În lipsa persoanelor arătate la alin. (1) și (2), agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a‑i înmâna citația. Când persoana citată nu poate fi găsită, agentul afișează pe ușa locuinței persoanei citate o înștiințare care trebuie să cuprindă:

  1. a) anul, luna, ziua și ora când depunerea sau, după caz, afișarea a fost făcută;
  2. b) numele și prenumele celui care a făcut afișarea și funcția acestuia;
  3. c) numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, reședința, respectiv sediul celui înștiințat;
  4. d) numărul dosarului în legătură cu care se face înștiințarea și denu­mirea organului judiciar pe rolul căruia se află dosarul, cu indicarea sediului acestuia;
  5. e) mențiunea că înștiințarea se referă la actul procedural al citației;
  6. f) mențiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citația în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația;
  7. g) mențiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citației în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citația se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;
  8. h) semnătura celui care a afișat înștiințarea.

(5) În cazul când persoana citată locuiește într‑un imobil cu mai multe aparta­mente sau într‑un hotel, dacă în citație nu s‑a indicat apartamentul ori camera în care locuiește, agentul este obligat să facă investigații pentru a afla aceasta. Dacă investi­gațiile au rămas fără rezultat, agentul afișează citația pe ușa principală a clădirii, încheind proces‑verbal și făcând mențiune despre împrejurările care au făcut impo­sibilă înmânarea citației.

(6) Abrogat.

VECHIUL CPP: art. 179.


Art. 2611. Imposibilitatea de a comunica citația

Când comunicarea citației nu se poate face, deoarece imobilul nu există, este nelocuit ori desti­natarul nu mai locuiește în imobilul respectiv, sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul întocmește un proces‑verbal în care menționează situațiile constatate, pe care îl trimite organului judiciar care a dispus citarea.

  • VECHIUL CPP: art. 180.
  • CEDO. A se vedea art. 6§3 CEDO (sub art. 83 NCPP).


Art. 262. Dovada de primire și procesul‑verbal de predare a citației

(1) Dovada de primire a citației trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanței care a emis citația, numele, prenumele și calitatea persoanei citate, precum și data pentru care este citată. De asemenea, trebuie să cuprindă data înmânării citației, numele, prenumele, calitatea și semnătura celui care înmânează citația, certificarea de către acesta a identității și semnăturii persoanei căreia i s‑a înmânat citația, precum și arătarea calității acesteia.

(2) Ori de câte ori, cu prilejul predării, afișării sau transmiterii elec­tronice a unei citații se încheie un proces‑verbal, acesta va cuprinde în mod cores­punzător și mențiunile prevăzute la alin. (1). În situația în care citarea se reali­zează prin intermediul poștei elec­tronice sau prin orice alt sistem de mesa­gerie electronică, la procesul‑verbal se atașează, dacă este posibil, dovada transmiterii acesteia.

VECHIUL CPP: art. 181.


Art. 263. Incidente privind citarea

(1) În cursul judecății, neregula­ri­tatea cu privire la citare este luată în considerare doar dacă partea lipsă la termenul la care s‑a produs neregularitatea o invocă la termenul următor la care este prezentă sau legal citată, dispozițiile privind sancțiunea nulității aplicându‑se în mod corespunzător.

(2) Cu excepția situației în care prezența inculpatului este obligatorie, neregularitatea privind procedura de citare a unei părți poate fi invocată de către procuror, de către celelalte părți ori din oficiu numai la termenul la care ea s‑a produs.


Art. 264. Comunicarea altor acte procedurale

(1) Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispozițiilor prevăzute în pre­zentul capitol.

(2) În cazul persoanelor private de libertate, comunicarea celorlalte acte de procedură se face prin fax sau prin orice alt mijloc de comunicare electronică dispo­nibil la locul de detenție.

VECHIUL CPP: art. 182.


Art. 265. Mandatul de aducere

(1) O persoană poate fi adusă în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată pe baza unui mandat de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s‑a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezența ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citației și împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citației.

(2) Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi fost chemat prin citație, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei.

(3) În cursul urmăririi penale mandatul de aducere se emite de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanță.

(4) În cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesară pătrunderea fără consimțământ într‑un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de jude­cătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul.

(5) Cererea formulată de procuror, în cursul urmăririi penale, trebuie să cuprindă:

  1. a) motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1) și (2);
  2. b) indicarea infracțiunii care constituie obiectul urmăririi penale și numele suspectului sau al inculpatului;
  3. c) indicarea adresei unde se află persoana pentru care se solicită emiterea man­datului de aducere.

(6) Cererea prin care se solicită, în cursul urmăririi penale, emiterea unui mandat de aducere se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților.

(7) În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți dispune motivat, prin încheiere definitivă, admiterea solicitării parchetului și încuviințarea aducerii persoanei solicitate, emițând de îndată mandatul de aducere.

(8) Mandatul de aducere emis de judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să cuprindă:

  1. a) denumirea instanței;
  2. b) data, ora și locul emiterii;
  3. c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis man­datul de aducere;
  4. d) scopul pentru care a fost emis;
  5. e) numele persoanei care urmează a fi adusă cu mandat și adre­sa unde locuiește. În cazul suspectului sau inculpatului, mandatul de aducere trebuie să menționeze infracțiunea care constituie obiectul urmăririi penale;
  6. f) indicarea temeiului și motivarea necesității emiterii mandatului de aducere;
  7. g) mențiunea că mandatul de aducere poate fi folosit o singură dată;
  8. h) semnătura judecătorului și ștampila instanței.

(9) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt satis­făcute condițiile prevăzute la alin. (1), (2) și (4), dispune, prin încheiere definitivă, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

(10) Mandatul de aducere emis de organul de urmărire penală, în cursul urmăririi penale, sau de instanță, în cursul judecății, trebuie să cuprindă, în mod corespun­zător, mențiunile prevăzute la alin. (8).

(11) Organul judiciar ascultă, de îndată, persoana adusă cu mandat de aducere sau, după caz, efectuează de îndată actul care a necesitat pre­zența acesteia.

(12) Persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziția organului judiciar numai pe durata impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară prezența lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s‑a dispus reținerea ori arestarea preventivă a acestora.

VECHIUL CPP: art. 183.


Art. 266. Executarea mandatului de aducere

(1) Mandatul de aducere se execută prin organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de ordine publică. Persoana căreia i se încre­dințează executarea mandatului transmite man­datul persoanei pentru care acesta a fost emis și îi solicită să o însoțească. În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoțească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere.

(2) În vederea executării mandatului emis de judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanța de judecată, organele prevăzute la alin. (1) pot pătrunde în locuința sau sediul oricărei persoane, în care există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat și pro­porțional cu scopul urmărit.

(3) Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta într‑un proces‑verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală sau, după caz, instanței de judecată.

(4) Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găsește persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări și, dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces‑verbal care va cuprinde mențiuni despre cercetările făcute. Procesul‑verbal se înaintează, de îndată, organului de urmărire penală sau, după caz, instanței de judecată.

(5) Executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin comandantul unității militare sau prin poliția militară.

(6) Activitățile desfășurate cu ocazia executării mandatului de aducere sunt consem­nate într‑un proces‑verbal, care trebuie să cuprindă:

  1. a) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
  2. b) locul unde este încheiat;
  3. c) mențiuni despre activitățile desfășurate.

VECHIUL CPP: art. 184.


Art. 267. Accesul la bazele electronice de date

(1) În vederea reali­zării proce­durii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfășurarea procedurilor, procurorul sau instanța au drept de acces direct la bazele electronice de date deținute de organele administrației de stat.

(2) Organele administrației de stat care dețin baze electronice de date sunt obli­gate să colaboreze cu procurorul sau cu instanța de judecată în vederea asigurării accesului direct al acestora la infor­mațiile existente în bazele electronice de date, în condițiile legii.

  • VECHIUL CPP: art. 1841.


Capitolul II. Termenele (art. 268-271)
Art. 268. Consecințele nerespectării termenului

(1) Când pentru exer­citarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, neres­pectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.

(2) Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.

(3) Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de neres­pectare, dispo­zițiile privitoare la nulități.

VECHIUL CPP: art. 185.


Art. 269. Calculul termenelor procedurale

(1) La calcularea terme­nelor proce­durale se pornește de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel.

(2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește.

(3) Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârșitul zilei corespun­zătoare a ultimei luni ori la sfârșitul zilei și lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într‑o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni.

(4) Când ultima zi a unui termen cade într‑o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.

  • VECHIUL CPP: art. 186.


Art. 270. Acte considerate ca făcute în termen

(1) Actul depus înăuntrul terme­nului prevăzut de lege la administrația locului de deținere ori la unitatea militară sau la oficiul poștal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregis­trarea sau atestarea făcută de către administrația locului de deținere pe actul depus, recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus servesc ca dovadă a datei depunerii actului.

(2) Dacă un act care trebuia făcut într‑un anumit termen a fost comunicat sau transmis, din necunoaștere ori dintr‑o greșeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui organ judiciar care nu are competență, se consideră că a fost depus în termen, chiar dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului fixat.

(3) Cu excepția căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieșire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.

  • VECHIUL CPP: art. 187.


Art. 271. Calculul termenelor în cazul măsurilor privative sau res­trictive de drepturi

În calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restric­tive de drepturi, ora sau ziua de la care începe și cea la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia.

VECHIUL CPP: art. 188.


Capitolul III. Cheltuielile judiciare (art. 272-276)
Art. 272. Acoperirea cheltuielilor judiciare

(1) Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conser­varea mijloacelor materiale de probă, onorariile avo­caților, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți.

(2) Cheltuielile judiciare prevăzute la alin. (1), avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției, al Ministerului Public, precum și al altor ministere de resort.

  • VECHIUL CPP: art. 189.


Art. 273. Sumele cuvenite martorului, expertului și interpre­tului

(1) Martorul, expertul și interpretul chemați de organul de urmărire penală ori de instanță au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor.

(2) Martorul, expertul și interpretul care sunt salariați au dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanță.

(3) Martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndrep­tățit să primească o compensare.

(4) Expertul și interpretul au dreptul la o retribuție pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile și în condițiile prevăzute prin dispoziții legale.

(5) Sumele acordate potrivit alin. (1), (3) și (4) se plătesc pe baza dis­pozițiilor luate de organul care a dispus chemarea și în fața căruia s‑a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.

  • VECHIUL CPP: art. 190.


Art. 274. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunțarea la aplicarea pedepsei

(1)1) În caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunțare la apli­carea pedepsei, suspectul sau, după caz, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepția cheltuielilor privind avocații din oficiu și interpreții desemnați de organele judiciare, care rămân în sarcina statului.

(2) Când sunt mai mulți suspecți sau, după caz, inculpați, procurorul sau, după caz, instanța hotărăște partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părți se ține seama, pentru fiecare dintre suspecți sau, după caz, inculpați, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.

(3) Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta și la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

VECHIUL CPP: art. 191.

1) Alin. (1)-(2) ale art. 274 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 66 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 275. Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri

(1) Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează:

  1. în caz de achitare, de către:
  2. a) persoana vătămată, în măsura în care i se reține o culpă procesuală;
  3. b) partea civilă căreia i s‑au respins în totul pretențiile civile, în măsura în care i se reține o culpă procesuală;
  4. c) inculpatul care a fost obligat la repararea prejudiciului;
  5. în caz de încetare a procesului penal, de către:
  6. a) inculpat, dacă există o cauză de nepedepsire;
  7. b) persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea prealabilă a fost tardiv introdusă;
  8. c) partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penală;
  9. d) inculpatul și persoana vătămată, în caz de împăcare;
  10. dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de către:

a)1) persoana vătămată, atunci când aceasta și-a retras plângerea prea­labilă ori s-a dispus clasarea în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a)-c) sau achitarea inculpatului, în măsura în care i se reține o culpă procesuală;

  1. b) inculpat, atunci când se dispune clasarea pentru alte situații decât cele prevăzute în dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a)‑c) ori încetarea procesului penal;
  2. în caz de restituire a cauzei la parchet în procedura camerei preli­minare, chel­tuielile judiciare sunt suportate de către stat.

(2) În cazul declarării apelului, recursului în casație ori al introducerii unei con­testații sau oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s‑a respins ori care și‑a retras apelul, recursul în casație, contestația sau cererea.

(3) În toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

(4) În cazul când mai multe părți sau persoane vătămate sunt obligate la supor­tarea cheltuielilor judiciare, instanța hotărăște partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare.

(5) Dispozițiile alin. (1) pct. 1 și 2 și ale alin. (2)‑(4) se aplică în mod corespunzător în cazul dispunerii în cursul urmăririi penale a unei soluții de clasare și în situația respingerii unei plângeri formulate împotriva actelor și măsurilor dispuse de organele de urmărire penală.

(6)2) Cheltuielile privind avocații din oficiu și interpreții desemnați de organele judiciare, potrivit legii, rămân în sarcina statului.

(7)3) În situația contestațiilor formulate de către administrația peniten­cia­rului în cazurile prevăzute de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedep­selor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

  • VECHIUL CPP: art. 192.
  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. XXIX/2007 (M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007): „(…) în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului, potrivit art. 192 alin. (3) CPP [art. 275 alin. (3) NCPP]”.

Dec. ICCJ (SU) nr. LVIII/2007 (M. Of. nr. 574 din 30 iulie 2008): „Dispozițiile art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. a) și pct. 2 lit. b) și c) CPP [art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. a), b), pct. 2 lit. b), c), d), pct. 3 lit. a) NCPP] se interpretează în sensul că: în cazul în care partea vătămată este minor, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei vor fi suportate de minorul parte vătămată, prin reprezentant legal”.

Dec. ICCJ (SU) nr. LXXXII/2007 (M. Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008): „Dispo­zițiile art. 192 alin. (2) CPP [art. 275 alin. (2) NCPP] se interpretează în sensul că: În cazul respingerii plângerii formulate în condițiile art. 2781 CPP [art. 340 NCPP] împotriva rezoluției sau ordonanței procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziției de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia vor fi suportate de către persoana căreia i s-a respins plângerea”.

● JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 343/A/2015 (sub art. 396 NCPP).

1) Lit. a) a pct. 3 al alin. (1) al art. 275 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 67 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (6) al art. 275 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 68 din O.U.G. nr. 18/2016.

3) Alin. (7) al art. 275 a fost introdus prin art. II pct. 69 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 276. Plata cheltuielilor judiciare făcute de părți

(1) În caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum și părții civile căreia i s‑a admis acțiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.

(2) Când acțiunea civilă este admisă numai în parte, instanța îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parțială a cheltuielilor judiciare.

(3) În caz de renunțare la pretențiile civile, precum și în caz de tran­zacție, mediere ori recunoaștere a pretențiilor civile, instanța dispune asupra cheltuielilor conform înțelegerii părților.

(4) În situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), când sunt mai mulți inculpați ori dacă există și parte responsabilă civilmente, se aplică în mod cores­punzător dispozițiile
art. 274 alin. (2) și (3).

(5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plă­tească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente chel­tuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă.

(6) În celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.

  • VECHIUL CPP: art. 193.


Capitolul IV. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale și înlăturarea unor omisiuni vădite (art. 277-279)
Art. 277. Modificări în acte procedurale

(1) Orice adăugare, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este luată în consi­derare numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârșitul actului, de către cei care l‑au semnat.

(2) Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă înțelesul frazei, rămân valabile.

(3) Locurile nescrise în cuprinsul unei declarații trebuie barate, astfel încât să nu se poată face adăugări.

VECHIUL CPP: art. 194.


Art. 278. Îndreptarea erorilor materiale

(1) Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuși organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară ori de instanța care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.

(2) În vederea îndreptării erorii, părțile pot fi chemate spre a da lămuriri.

(3) Despre îndreptarea efectuată organul judiciar întocmește, după caz, un proces‑verbal sau o încheiere, făcându‑se mențiune și la sfârșitul actului corectat.

  • VECHIUL CPP: art. 195.
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 145/2015 (www.scj.ro): „Acesta reprezintă un remediu procedural reglementat exclusiv pentru nereguli formale intervenite în actele procedurale, și nu pentru erori de judecată. Așa cum rezultă din încheierea (…), pe lângă o evidentă eroare materială referitoare la menționarea greșită a prenumelui unuia dintre inculpați, instanța de apel a dispus pe calea îndreptării erorii materiale și aplicarea pedepsei complementare (…), aspect ce vizează soluția ce trebuia pronunțată și constituie implicit o modificare a acestei soluții, astfel cum rezultă din minuta întocmită (…). Drept urmare, omisiunea aplicării pedepsei complementare (…) nu echivalează cu o eroare materială și nu putea fi îndreptată printr‑o încheiere pronunțată în temeiul art. 195 CPP [art. 278 NCPP], ci numai prin exercitarea căilor de atac”.


Art. 279. Înlăturarea unor omisiuni vădite

Dispozițiile art. 278 se aplică și în cazul când organul judiciar, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s‑a pronunțat asupra sumelor pretinse de martori, experți, interpreți, avocați, potrivit art. 272 și 273, precum și cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii.

VECHIUL CPP: art. 196.


Capitolul V. Nulitățile (art. 280-282)
Art. 280. Efectele nulității

(1) Încălcarea dispozițiilor legale care regle­mentează desfășurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condițiile prevăzute expres de prezentul cod.

(2) Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea și actul declarat nul.

(3) Atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar și dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispozițiilor legale.

  • VECHIUL CPP: art. 197.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. XXIV/2006 (M. Of. nr. 188 din 19 martie 2007).

● LPA. Art. 4. (…) (2) Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile Codului de procedură penală. (3) În cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispo­zițiilor legale privind prezența obligatorie a învinuitului sau a inculpatului ori asistarea obli­gatorie a acestora de către apărător poate fi invocată până la începerea dez­baterilor.


Art. 281. Nulitățile absolute

(1) Determină întotdeauna aplicarea nuli­tății încăl­carea dispozițiilor privind:

  1. a) compunerea completului de judecată;
  2. b) competența materială și competența personală a instanțelor judecă­torești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;
  3. c) publicitatea ședinței de judecată;
  4. d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
  5. e) prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când partici­parea sa este obligatorie potrivit legii;
  6. f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie.

(2) Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere.

(3) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)‑d) poate fi invocată în orice stare a procesului.

(4) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) și f) trebuie invocată:

  1. a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a inter­venit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;
  2. b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății;
  3. c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.
  • VECHIUL CPP: art. 197 alin. (2)‑(3).


Art. 282. Nulitățile relative

(1) Încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s‑a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.

(2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părți sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în res­pec­tarea dispoziției legale încălcate.

(3) Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4).

(4) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată:

  1. a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a inter­venit în cursul urmăririi penale sau în această procedură;
  2. b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încăl­carea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției;
  3. c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății.

(5) Nulitatea relativă se acoperă atunci când:

  1. a) persoana interesată nu a invocat‑o în termenul prevăzut de lege;
  2. b) persoana interesată a renunțat în mod expres la invocarea nulității.
  • VECHIUL CPP: art. 197 alin. (1), (4)‑(5).

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. XXIV/2006 (M. Of. nr. 188 din 19 martie 2007).


Capitolul VI. Amenda judiciară (art. 283-284)
Art. 283. Abateri judiciare

(1) Următoarele abateri săvârșite în cursul procesului penal se sancționează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:

  1. a) neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greșită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum și a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s‑au provocat întârzieri în desfășurarea procesului penal;
  2. b) neîndeplinirea ori îndeplinirea greșită a îndatoririlor de înmânare a citațiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum și neexecutarea manda­telor de aducere.

(2) Lipsa nejustificată a martorului, precum și a persoanei vătămate, părții civile sau părții civilmente responsabile, chemate să dea declarații, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate se sancționează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei.

(3) Lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condițiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apă­rarea, în condițiile în care s‑a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale, se sancționează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocați este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.

(4) Următoarele abateri săvârșite în cursul procesului penal se sancțio­nează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei:

  1. a) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuțiilor care revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanțelor jude­cătorești și al parchetelor, experților desemnați de organul judiciar în condițiile legii, agenților procedurali, precum și altor salariați ai instanțelor și parchetelor;
  2. b) lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat;
  3. c) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărci­nărilor primite;
  4. d) neîndeplinirea de către orice persoană a obligației de pre­zentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, a obi­ectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum și neîndeplinirea aceleiași obligații de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligații;
  5. e) nerespectarea obligației de păstrare, prevăzută la art. 160 alin. (3);
  6. f) neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efec­tuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum și împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condițiile legii;
  7. g) nerespectarea de către părți, avocații acestora, martori, experți, interpreți sau orice alte persoane a măsurilor luate de către președintele completului de judecată potrivit art. 352 alin. (9) sau art. 359;
  8. h) nerespectarea de către avocații părților a măsurilor luate de către președintele completului de judecată potrivit art. 359, cu excepția situațiilor când aceștia susțin cereri, excepții, concluzii pe fondul cauzei, precum și atunci când procedează la audierea părților, martorilor și experților;
  9. i) manifestările ireverențioase ale părților, martorilor, experților, inter­preților sau ale oricăror alte persoane față de judecător sau procuror;
  10. j) abrogată;
  11. k) nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligației de a încu­noștința în scris, în termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinței pe parcursul procesului penal;
  12. l) neîndeplinirea de către martor a obligației de a încunoștința organele judiciare, în termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinței pe parcursul procesului penal, potrivit art. 120 alin. (2) lit. c);
  13. m) neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cer­cetare penală a dispozițiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta;
  14. n) abuzul de drept constând în exercitarea cu rea‑credință a drepturilor procesuale și procedurale de către părți, reprezentanții legali ai acestora ori consilierii juridici;

o)1) neîndeplinirea obligației prevăzute la art. 142 alin. (2) sau a obligației prevă­zute la art. 152 alin. (3) de către furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului;

o1)2) neîndeplinirea obligației prevăzute la art. 1461 alin. (7) de către institu­țiile de credit sau entitățile financiare care efectuează tranzacțiile financiare;

  1. p) neîndeplinirea obligației prevăzute la art. 147 alin. (5) de către unitățile poștale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efec­tuează activități de transport sau transfer de informații;

q)3) neîndeplinirea obligației prevăzute la art. 153 alin. (3) de către furni­zorul de servicii sau de persoana în posesia căreia sunt sau care are sub control datele prevăzute la art. 153 alin. (1).

(5) Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându‑se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Afacerilor Interne, al Ministerului Justiției, după caz, potrivit legii.

(6) Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracțiune.

VECHIUL CPP: art. 198.

1) Lit. o) a alin. (4) al art. 283 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 70 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Lit. o1) a alin. (4) al art. 283 a fost introdusă prin art. II pct. 71 din O.U.G. nr. 18/2016.

3) Lit. q) a alin. (4) al art. 283 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 72 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 284. Procedura privitoare la amenda judiciară

(1) Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanță, iar de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară și de instanța de judecată, prin încheiere.

(2) Persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de anulare sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanței ori a încheierii de amendare.

(3) Dacă persoana amendată justifică de ce nu și‑a putut îndeplini obligația, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preli­minară sau instanța de judecată poate dispune anularea ori reducerea amenzii.

(4) Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordo­nanță va fi soluționată de judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere.

(5) Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi soluționată de un alt judecător de drepturi și libertăți, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet, prin încheiere.

  • VECHIUL CPP: art. 199.

PARTEA SPECIALĂ (art. 285-603)
Titlul I. Urmărirea penală (art. 285-341)
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 285-287)
Art. 285. Obiectul urmăririi penale

(1) Urmărirea penală are ca obiect strân­gerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identi­ficarea persoa­nelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

(2) Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică.

VECHIUL CPP: art. 200.


Art. 286. Actele organelor de urmărire penală

(1) Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordo­nanță, dacă legea nu prevede altfel.

(2) Ordonanța trebuie să cuprindă:

  1. a) denumirea parchetului și data emiterii;
  2. b) numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;
  3. c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
  4. d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora;

d1)1) atunci când este cazul, mențiunea căii de atac disponibile, cu ară­tarea termenului în care aceasta poate fi exercitată;

  1. e) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi;
  2. f) alte mențiuni prevăzute de lege;
  3. g) semnătura celui care a întocmit‑o.

(3) Abrogat.

(4) Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanță, asupra actelor și mă­surilor procesuale și formulează propuneri prin referat. Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

VECHIUL CPP: art. 203.

1) Lit. d1) a alin. (2) al art. 286 a fost introdusă prin art. II pct. 73 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 287. Păstrarea unor acte de urmărire penală

(1) Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviințată, autorizată sau confirmată, un exemplar al actului rămâne la procuror.

(2) În cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori alte auto­rități prevăzute de lege, în vederea soluționării propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi penale, va înainta copii nume­rotate și certificate de grefa par­chetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale.

VECHIUL CPP: art. 205.


Capitolul II. Sesizarea organelor de urmărire penală (art. 288-298)
Sectiunea 1. Reglementări generale (art. 288-294^1)

Art. 288. Modurile de sesizare

(1) Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu.

(2) Când, potrivit legii, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesi­zarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în lipsa acestora.

(3) În cazul infracțiunilor săvârșite de militari, sesizarea coman­dantului este necesară numai în ceea ce privește infracțiunile pre­văzute la art. 413‑417 din Codul penal.

  • VECHIUL CPP: art. 221, 226.


Art. 289. Plângerea

(1) Plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s‑a cauzat prin infracțiune.

(2) Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptui­torului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

(3) Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne atașată plângerii.

(4) Dacă este făcută în scris, plângerea trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar.

(5) Plângerea în formă electronică îndeplinește condițiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu preve­derile legale.

(6) Plângerea formulată oral se consemnează într‑un proces‑verbal de către organul care o primește.

(7) Plângerea se poate face și de către unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți. Persoana vătă­mată poate să declare că nu își însușește plângerea.

(8) Pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.

(9) Plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.

(10) În cazul în care plângerea este întocmită de către o per­soană care locuiește pe teritoriul României, cetățean român, străin sau persoană fără cetățenie, și prin aceasta se sesizează săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea și să o transmită organului competent din țara pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător.

(11)1) Persoana care nu vorbește sau nu înțelege limba română poate depune plân­gerea în limba pe care o înțelege. Odată cu depunerea plângerii aceasta poate solicita ca, atunci când este citată, să primească și o traducere a citației.

VECHIUL CPP: art. 222 alin. (1)‑(7), (9), 285.

1) Alin. (11) al art. 289 a fost introdus prin art. II pct. 74 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 290. Denunțul

(1) Denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni.

(2) Denunțul se poate face numai personal, dispozițiile art. 289 alin. (2), (4)‑(6) și (8)‑(10) aplicându‑se în mod corespunzător.

VECHIUL CPP: art. 223.


Art. 291. Sesizările făcute de persoane cu funcții de con­ducere și de alte persoane

(1) Orice persoană cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum și orice persoană cu atribuții de control, care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală și să ia măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă să nu dispară.

(2) Orice persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la înde­plinirea respectivului serviciu de interes public, care în exercitarea atribuțiilor sale a luat cunoștință de săvâr­șirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală.

VECHIUL CPP: art. 227.


Art. 292. Sesizarea din oficiu

Organul de urmărire penală se sesi­zează din oficiu dacă află că s‑a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289‑291 și încheie un proces‑verbal în acest sens.

  • VECHIUL CPP: art. 221.


Art. 293. Constatarea infracțiunii flagrante

(1) Este flagrantă infracți­unea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.

(2) Este de asemenea considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a‑l presupune parti­cipant la infracțiune.

(3) În cazul infracțiunii flagrante, organele de ordine publică și siguranță națională întocmesc un proces‑verbal, în care consem­nează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală.

(4) Plângerile și cererile prezentate în scris, corpul delict, precum și obiectele și înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracțiunii sunt puse la dispoziția organului de urmărire penală.

VECHIUL CPP: art. 465, 467.


Art. 294. Examinarea sesizării

(1) La primirea sesizării, organul de urmărire penală procedează la verificarea competenței sale, iar în cazul prevăzut la art. 58
alin. (3) înaintează procurorului cauza, împreună cu pro­punerea de trimitere a sesizării organului competent.

(2) În situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă petițio­narului, cu indicarea elementelor care lipsesc.

(3) Atunci când sesizarea îndeplinește condițiile legale de admi­sibilitate, dar din cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1), organele de cerce­tare penală înaintează procurorului actele, împreună cu propunerea de clasare.

(4) În cazul în care procurorul apreciază propunerea întemeiată, dispune, prin ordonanță, clasarea.

VECHIUL CPP: art. 222 alin. (2) și (8).


Art. 2941.1) Autorizări sau alte condiții prealabile efectuării în conti­nuare a urmăririi penale față de o persoană

Ori de câte ori este necesară o autorizare sau îndeplinirea unei alte condiții prealabile pentru a se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o anumită persoană, parchetul, odată cu sesizarea instituției competente, înaintează un referat întocmit de procuror, care va cuprinde date și informații cu privire la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicită autorizarea.

1) Art. 2941 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 75 din O.U.G. nr. 18/2016.


Sectiunea a 2-a. Plângerea prealabilă (art. 295-298)
Art. 295. Plângerea prealabilă

(1) Punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infrac­țiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.

(2) Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii.

(3) Dispozițiile art. 289 alin. (1)‑(6) și (8) se aplică în mod corespunzător.

  • VECHIUL CPP: art. 279.


Art. 296. Termenul de introducere a plângerii prealabile

(1) Plân­gerea pre­alabilă trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.

(2) Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei.

(3) În cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanelor prevăzute la alin. (2), termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.

(4) Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent.

(5) Plângerea prealabilă greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.

  • VECHIUL CPP: art. 284, 285.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 10/2008 (M. Of. nr. 840 din 15 decembrie 2008).


Art. 297. Obligațiile organului de urmărire penală în procedura plân­gerii prealabile

(1) La primirea plângerii prealabile, organul de urmărire penală verifică dacă aceasta îndeplinește condițiile de formă și dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. În cazul în care constată că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate împreună cu pro­punerea de clasare.

(2) Dacă într‑o cauză în care s‑au făcut acte de urmărire penală se constată că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz con­trar, înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.

VECHIUL CPP: art. 286.


Art. 298. Procedura în cazul infracțiunii flagrante

(1) În caz de infrac­țiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvâr­șirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile.

(2) După constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz contrar, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.

VECHIUL CPP: art. 280.


Capitolul III. Conducerea și supravegherea activității organelor de cercetare penală de către procuror (art. 299-304)
Art. 299. Obiectul supravegherii

(1) Procurorul supraveghează activi­tatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice infracțiune să fie des­coperită și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală.

(2) De asemenea, procurorul exercită supravegherea activității organelor de cer­cetare penală astfel ca niciun suspect sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

VECHIUL CPP: art. 216.


Art. 300. Modalitățile de exercitare a supravegherii

(1) Pro­curorul, în exerci­tarea atribuției de a conduce și supraveghea acti­vitatea organelor de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispo­zițiilor legale.

(2) Organele de cercetare penală sunt obligate după sesizare să îl informeze pe procuror despre activitățile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze.

(3) În exercitarea atribuției de a conduce activitatea de urmărire penală, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri. Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efec­tueze personal.

(4) În exercitarea atribuției de supraveghere a activității de urmărire penală, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele și datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării. Procurorul poate reține orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale.

VECHIUL CPP: art. 216 alin. (3)(4), 218.


Art. 301. Trimiterea la organul competent

(1) Când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent, procedând potrivit art. 63.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), actele sau măsurile procesuale legal efectuate rămân valabile.

(3) Când procurorul constată că există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 43, dispune reunirea cauzelor, trimițând ulterior cauza organului competent.

  • VECHIUL CPP: art. 210, 268.


Art. 302. Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul

(1) Procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într‑o cauză urmărirea penală să fie efectuată de un alt organ de cercetare decât cel sesizat.

(2) Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită suprave­gherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza.

VECHIUL CPP: art. 217.


Art. 303. Dispozițiile date de procuror

(1) Procurorul poate să dispună cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală de organele de cercetare penală ale poliției judiciare sau de organele de cercetare penală speciale, după caz.

(2) Dispozițiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii și prioritare pentru organul de cercetare, precum și pentru alte organe ce au atribuții prevăzute de lege în constatarea infracțiunilor. Organele ierarhic superioare ale poliției judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale nu pot da îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală.

(3) În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare penală a dispozițiilor date de procuror, acesta poate sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligația ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse, ori poate aplica sancțiunea amenzii judiciare pentru abaterile judiciare prevăzute la art. 283 alin. (1) lit. a) sau, după caz, alin. (4) lit. m) ori poate solicita retragerea avizului prevăzut la art. 55 alin. (4) și (5).

VECHIUL CPP: art. 219.


Art. 304. Infirmarea actelor procesuale sau procedurale

(1) Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cerce­tare penală nu este dată cu respectarea dispo­zițiilor legale sau este neînte­meiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior.

VECHIUL CPP: art. 220.


Capitolul IV. Efectuarea urmăririi penale (art. 305-326)
Sectiunea 1. Desfășurarea urmăririi penale (art. 305-311)

CEDO. A se vedea și art. 5 CEDO [CEDO–29.226/03] (sub art. 9 NCPP).

Art. 305. Începerea urmăririi penale

(1)1) Când actul de sesizare înde­plinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.

(2) Începerea urmăririi penale și respectiv continuarea efectuării urmăririi penale se dispun prin ordonanță care cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a)-c) și g).

(3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia și dosarul cauzei.

(4) Față de persoanele pentru care urmărirea penală este condiționată de obținerea unei autorizații prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obți­nerea autorizației ori după îndeplinirea condiției.

  • VECHIUL CPP: art. 228.

1) Alin. (1)-(3) ale art. 305 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 76 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 306. Obligațiile organelor de urmărire penală

(1) Pentru reali­zarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracți­unilor și iden­tificarea persoanelor care au săvârșit infrac­țiuni, să ia măsuri pentru limitarea conse­cințelor acestora, să strângă și să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 și 101.

(2) Organele de cercetare penală au obligația de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală.

(3) După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng și admi­nistrează probele, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspec­tului ori inculpatului.

(4) Organul de urmărire penală se pronunță, prin ordonanță motivată, în condițiile art. 100 alin. (3) și (4), asupra cererilor de administrare a probelor, în limita com­petenței sale.

(5) Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procu­rorului împreună cu dosarul cauzei.

(6) Secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după înce­perea urmăririi penale.

(7) Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru identificarea bunurilor și valorilor supuse confiscării speciale și confiscării extinse, potrivit Codului penal.

  • VECHIUL CPP: art. 202.


Art. 307. Aducerea la cunoștință a calității de suspect

Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu‑se în acest sens un proces‑verbal.

  • VECHIUL CPP: art. 202 alin. (3).


Art. 308.1) Procedura audierii anticipate

Atunci când există riscul ca persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente sau un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecății, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți în vederea audierii anticipate a acestuia.

(2) Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază cererea înte­meiată, stabilește de îndată data și locul audierii, dispunându-se citarea părților și subiecților procesuali principali. Când audierea are loc la sediul instanței, aceasta se desfășoară în camera de consiliu.

(3) Participarea procurorului este obligatorie.

(4) Dispozițiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător cu privire la audierea minorului martor sau parte civilă, precum și cu privire la audierea persoanei vătămate dacă, în raport cu persoana acestora sau cu natura cauzei, procurorul apreciază că evitarea audierii repetate pe parcursul procesului este în interesul acestora.

1) Art. 308 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 77 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 309. Punerea în mișcare a acțiunii penale

(1)1) Acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1).

(2) Punerea în mișcare a acțiunii penale este comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a‑l audia. Dispozițiile art. 108 se aplică în mod corespunzător, încheindu‑se în acest sens un proces‑verbal.

(3) La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanței prin care a fost dispusă măsura.

(4) Atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului și la comunicarea prevăzute la alin. (2).

(5) Organul de urmărire penală continuă urmărirea și fără a‑l audia pe inculpat atunci când acesta lipsește nejustificat, se sustrage sau este dispărut.

  • VECHIUL CPP: art. 235, 237.

1) Alin. (1) al art. 309 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. III pct. 4 din O.U.G. nr. 3/2014.


Art. 310. Dispoziții privind luarea unor măsuri față de făptuitor

(1) În cazul infracțiunii flagrante, orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor.

(2) Dacă făptuitorul a fost prins în condițiile alin. (1), persoana care l‑a reținut trebuie să îl predea de îndată, împreună cu corpurile delicte, precum și cu obiectele și înscrisurile ridicate, organelor de urmărire penală, care întocmesc un proces‑verbal.

VECHIUL CPP: art. 465.


Art. 311. Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice

(1) În cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice.

(2)1) Când urmărirea penală se efectuează față de o persoană, extin­derea dispusă de organul de cercetare penală se supune confirmării moti­vate a procurorului care supraveghează urmărirea penală, în termen de cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanței, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodată și dosarul cauzei.

(3) Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s‑a dispus extinderea.

(4) În cazul în care extinderea urmăririi penale s‑a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de urmărire penală are obligația să procedeze față de aceste persoane potrivit art. 307.

(5) Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu cu privire la ipotezele prevăzute la alin. (1) poate dispune extinderea acțiunii penale cu privire la aspectele noi.

VECHIUL CPP: art. 238.

1) Alin. (2) al art. 311 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 78 din O.U.G. nr. 18/2016.


Sectiunea a 2-a. Suspendarea urmăririi penale (art. 312-313)
Art. 312. Cazurile de suspendare

(1) În cazul când se constată printr‑o expertiză medico‑legală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale.

(2) Suspendarea urmăririi penale se dispune și în situația în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană.

(3) Suspendarea urmăririi penale se dispune și pe perioada desfășurării procedurii de mediere, potrivit legii.

  • VECHIUL CPP: art. 239.


Art. 313. Sarcina organului de urmărire pe timpul suspen­dării

(1) După suspen­darea urmăririi penale, procurorul restituie dosarul cauzei organului de cercetare penală ori poate dispune preluarea sa.

(2) Ordonanța de suspendare a urmăririi penale se comunică părților și subiecților procesuali principali.

(3) În timpul cât urmărirea este suspendată, organele de cerce­tare penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împie­dicată de situația suspectului sau inculpatului, cu res­pectarea dreptului la apărare al părților sau subi­ecților procesuali. La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului.

(4) Organul de cercetare penală este obligat să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale.

  • VECHIUL CPP: art. 240‑241.


Sectiunea a 3-a. Clasarea și renunțarea la urmărirea penală (art. 314-320)
Art. 314. Soluțiile de neurmărire și netrimitere în judecată

(1) După exami­narea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispozițiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluționează cauza prin ordonanță, dispunând:

  1. a) clasarea, când nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1);

b)1) renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.

(2) Procurorul întocmește o singură ordonanță chiar dacă lucrările dosarului privesc mai multe fapte ori mai mulți suspecți sau inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite conform alin. (1).

1) Lit. b) a alin. (1) al art. 314 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 79 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 315. Clasarea

(1) Clasarea se dispune când:

  1. a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite con­dițiile de fond și formă esențiale ale sesizării;
  2. b) există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).

(2) Ordonanța de clasare cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind:

  1. a) ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției;
  2. b) restituirea bunurilor ridicate sau a cauțiunii;
  3. c) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale;
  4. d) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris;

e)1) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranță prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, dispozițiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător;

  1. f) cheltuielile judiciare.

(3) Dacă în cursul urmăririi penale s‑a luat una dintre măsurile de sigu­ranță prevăzute de lege, se va face mențiune despre aceasta.

(4) În ordonanță se va face mențiune și cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză.

(5)2) Menționarea motivelor de fapt și de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu își însușește argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un suspect în cauză.

  • VECHIUL CPP: art. 242‑245.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 2/2011 (M. Of. nr. 372 din 27 mai 2011).

● LPA. A se vedea și art. 19 LPA (sub art. 17 NCPP).

1) Lit. e) a alin. (2) al art. 315 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 80 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (5) al art. 315 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 81 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 316. Înștiințarea despre clasare

(1) Ordonanța de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. Dacă ordonanța nu cuprinde motivele de fapt și de drept, se comunică și o copie a referatului organului de cercetare penală.

(2) În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul înștiin­țează prin adresă administrația locului de deținere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului.

  • VECHIUL CPP: art. 246.


Art. 317. Restituirea dosarului organului de cercetare penală

Procu­rorul sesizat cu propunerea de clasare de către organul de cercetare penală, atunci când constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a dispune clasarea sau când dispune clasarea parțial și disjunge cauza conform art. 46, restituie dosarul organului de cercetare penală.

VECHIUL CPP: art. 248.


Art. 318.1) Renunțarea la urmărirea penală

(1) În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.

(2) Interesul public se analizează în raport cu:

  1. a) conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a faptei;
  2. b) modul și mijloacele de săvârșire a faptei;
  3. c) scopul urmărit;
  4. d) urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii;
  5. e) eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia;
  6. f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate;
  7. g) existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.

(3) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

(4) Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunțarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) și g).

(5) Nu se poate dispune renunțarea la urmărirea penală pentru infracțiu­nile care au avut ca urmare moartea victimei.

(6) Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a incul­pa­tului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:

  1. a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
  2. b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
  3. c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
  4. d) să frecventeze un program de consiliere.

(7) În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să înde­plinească obligațiile prevăzute la alin. (6), stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței.

(8) Ordonanța de renunțare la urmărire cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind măsurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol și art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obli­gațiile prevăzute la alin. (6) din prezentul articol și sancțiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum și cheltuielile judiciare.

(9) În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (7), procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.

(10) Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ordonanța este verificată de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.

(11) Dispozițiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

(12) Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

(13) Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluțio­nare și dispune citarea persoanelor prevăzute la alin. (12).

(14) Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere moti­vată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cererii de confirmare.

(15) Judecătorul de camera preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, jude­cătorul de cameră preliminară:

  1. a) desființează soluția de renunțare la urmărire penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;
  2. b) desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și dispune clasarea.

(16) Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (15) este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confir­mare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

1) Art. 318 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 82 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 319. Continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpa­tului

(1)1) În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripția, retragerea plângerii prealabile sau a existenței unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, continuarea urmăririi penale.

(2) Dacă după introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de netrimitere în judecată decât cele prevăzute la alin. (1), procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta.

(3) Dacă nu se constată situația prevăzută la alin. (2), se va adopta prima soluție de netrimitere în judecată.

1) Alin. (1) al art. 319 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 83 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 320. Modul de sesizare a procurorului pentru soluționarea cauzei

Organul de cercetare penală care constată incidența unuia dintre cazurile care determină clasarea cauzei sau renunțarea la urmărire penală trimite dosarul la procuror cu propunere cores­punzătoare.

VECHIUL CPP: art. 243 alin. (1).


Sectiunea a 4-a. Terminarea urmăririi penale (art. 321-323)
Art. 321. Înaintarea dosarului privind pe inculpat

(1) De îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului, însoțit de un referat.

(2) Referatul trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (4), precum și date suplimentare privitoare la mijloacele mate­riale de probă și măsurile luate cu privire la ele în cursul cercetării penale, precum și locul unde acestea se află.

(3) Când urmărirea penală privește mai multe fapte sau mai mulți inculpați, referatul trebuie să cuprindă mențiunile arătate la alin. (2) cu privire la toate faptele și la toți inculpații și, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori se propune cla­sarea sau renunțarea la urmărire.

  • VECHIUL CPP: art. 258260.


Art. 322. Verificarea lucrărilor urmăririi penale

(1) În termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală potrivit art. 320 și
art. 321 alin. (1), procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale și se pronunță asupra acestora.

(2) Rezolvarea cauzelor în care sunt arestați se face de urgență și cu precădere.

VECHIUL CPP: art. 261.


Art. 323. Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire penală

(1) În situația în care procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale sau trimite cauza la alt organ de cercetare penală potrivit dispozițiilor art. 302.

(2) Atunci când completarea sau refacerea urmăririi penale este nece­sară numai cu privire la unele fapte sau la unii inculpați, iar disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de cercetare penală.

(3) Ordonanța de restituire sau de trimitere cuprinde, pe lângă mențiunile arătate la art. 286 alin. (2), indicarea actelor de urmărire penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi consta­tate și a mijloacelor de probă ce urmează a fi administrate.

VECHIUL CPP: art. 265‑266.


Sectiunea a 5-a. Dispoziții privind efectuarea urmăririi penale de către procuror (art. 324-326)
Art. 324. Efectuarea urmăririi penale de către procuror

(1) Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de lege.

(2) Procurorul poate dispune preluarea oricărei cauze în care exercită suprave­gherea, indiferent de stadiul acesteia, pentru a efectua urmărirea penală.

(3) În cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efec­tuarea unor acte de urmărire penală.

(4) Punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea sau propunerea mă­surilor restrictive de drepturi și libertăți, încuviințarea de probatorii ori dispu­nerea celorlalte acte sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul delegării prevăzute la alin. (3).

VECHIUL CPP: art. 217 alin. (4).


Art. 325. Preluarea cauzelor de la alte parchete

(1) Procurorii din cadrul par­che­tului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducă­torului parchetului ierarhic superior.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și când legea prevede o altă subordonare ierarhică.

  • VECHIUL CPP: art. 209 alin. (41)‑(42).

A se vedea și D.C.C. nr. 1058/2007 (M. Of. nr. 810 din 28 noiembrie 2007).


Art. 326. Trimiterea cauzei la un alt parchet

Când există o suspiciune rezo­nabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calității părților ori a subiecților procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părților, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad, dispozițiile art. 73 și 74 fiind aplicabile în mod corespunzător.

  • VECHIUL CPP: art. 2171.


Capitolul V. Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței (art. 327-331)
Art. 327. Rezolvarea cauzelor

Atunci când constată că au fost res­pectate dispo­zițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul:

  1. a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal;
  2. b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire, potrivit dispozițiilor legale.
  • VECHIUL CPP: art. 262.


Art. 328. Cuprinsul rechizitoriului

(1) Rechizitoriul se limitează la fapta și per­soana pentru care s‑a efectuat urmărirea penală și cuprinde în mod corespunzător mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele pri­vitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și înca­drarea juridică a acesteia, probele și mijloacele de probă, cheltu­ielile judiciare, mențiunile prevă­zute la art. 330 și 331, dispoziția de trimitere în jude­cată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei. Rechizitoriul este veri­ficat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim‑procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul‑șef de secție, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea duratei arestării preventive.

(2) În rechizitoriu se arată numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor în proces, și locul unde urmează a fi citate.

(3) Procurorul întocmește un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulți suspecți și inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327.

  • VECHIUL CPP: art. 263, 264 alin. (3).

RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. 9/2008 (M. Of. nr. 831 din 10 decembrie 2008): „Dispozițiile art. 264 alin. (3) CPP [art. 328 alin. (1) NCPP] se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conțină mențiunea «verificat sub aspectul legalității și temeiniciei»”.


Art. 329. Actul de sesizare a instanței

(1) Rechizitoriul consti­tuie actul de sesizare a instanței de judecată.

(2) Rechizitoriul însoțit de dosarul cauzei și de un număr necesar de copii certificate ale rechizitoriului, pentru a fi comunicate inculpaților, se trimit instanței com­petente să judece cauza în fond.

(3) În situația în care inculpatul nu cunoaște limba română, se vor lua măsuri pentru traducerea autorizată a rechizitoriului, care va fi atașată actelor menționate la alin. (2). Când nu există traducători autorizați, tradu­cerea rechizitoriului se face de o persoană care poate comunica cu inculpatul.

(4) Inculpatul, cetățean român aparținând unei minorități națio­nale, poate solicita să îi fie comunicată o traducere a rechizitoriului în limba maternă.

VECHIUL CPP: art. 264 alin. (1)‑(2), (4)‑(5).


Art. 330. Dispozițiile privitoare la măsurile preventive sau asigu­rătorii

Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechi­zitoriul poate să cuprindă și propunerea de luare, menținere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii.

  • VECHIUL CPP: art. 267.


Art. 331. Dispozițiile privitoare la măsurile de siguranță

Dacă apre­ciază că față de inculpat este necesară luarea unei măsuri de siguranță cu caracter medical, procurorul, prin rechizitoriu, propune luarea acelei măsuri.

  • VECHIUL CPP: art. 267.


Capitolul VI. Reluarea urmăririi penale (art. 332-335)
Art. 332. Cazurile de reluare a urmăririi penale

(1) Urmărirea penală este reluată în caz de:

  1. a) încetare a cauzei de suspendare;
  2. b) restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară;
  3. c) redeschidere a urmăririi penale.

(2) Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.

VECHIUL CPP: art. 270.


Art. 333. Reluarea urmăririi penale după suspendare

Reluarea urmăririi penale după suspendare are loc când se constată de procuror ori de organul de cercetare penală, după caz, că a încetat cauza care a determinat suspen­darea. Organul de cercetare penală care constată că a încetat cauza de suspendare înaintează dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluării.

VECHIUL CPP: art. 271.


Art. 334. Reluarea urmăririi penale în caz de restituire

(1) Urmărirea penală este reluată atunci când judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei la parchet în temeiul art. 346 alin. (3) lit. b).

(2) În cazul în care hotărârea se întemeiază pe dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. a), reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior prevăzut de lege, numai atunci când constată că pentru remedierea neregularității este necesară efectuarea unor acte de urmărire penală. Prin ordonanța de reluare a urmăririi penale se vor men­ționa și actele ce urmează a fi efectuate.

(3) În cazurile de restituire prevăzute la alin. (1) și (2) procurorul efec­tuează urmărirea penală ori, după caz, trimite cauza la organul de cercetare, dispunând prin ordonanță actele de urmărire penală ce urmează a fi efectuate.

  • VECHIUL CPP: art. 272.

RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 7/2011 (sub art. 346 NCPP).


Art. 335. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale

(1) Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. Dispozițiile art. 317 se aplică în mod corespunzător.

(2) În cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale.

(3)1) Când constată că suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile stabilite conform art. 318 alin. (6), procurorul revocă ordo­nanța și dispune redeschiderea urmăririi penale.

(4) Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității. Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea suspectului sau, după caz, a inculpatului și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cererii de confirmare.

(41)2) Judecătorul de cameră preliminară, soluționând cererea de confir­mare, verifică legalitatea și temeinicia ordonanței prin care s-a dispus re­deschi­derea urmăririi penale pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate. Încheierea judecătorului de camera preliminară este definitivă.

(5)3) În cazul în care s-a dispus clasarea, redeschiderea urmăririi penale are loc și atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împo­triva soluției și a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale. Dispozițiile judecă­torului de cameră preliminară sunt obli­gatorii pentru organul de urmărire penală.

(1)4) Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția infirmă soluția de netrimitere în judecată și dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanței care cuprinde această soluție, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de camera preliminară.

  • VECHIUL CPP: art. 273.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 11/2009 (M. Of. nr. 691 din 14 octombrie 2009).

● HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 27/2015 (M. Of. nr. 919 din 11 decembrie 2015): „(…) redeschiderea urmăririi penale prevăzută de art. 335 NCPP este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, atât în urma infirmării soluției procurorului de către procurorul ierarhic superior în procedura prevăzută de art. 336 și urm. din NCPP, cât și în cazul infirmării dispuse din oficiu”.

1) Alin. (3)-(4) ale art. 335 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 84 din O.U.G.
nr. 18/2016.

2) Alin. (41) al art. 335 a fost introdus prin art. II pct. 85 din O.U.G. nr. 18/2016.

3) Alin. (5) al art. 335 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 86 din O.U.G. nr. 18/2016.

4) Alin. (6) al art. 335 a fost introdus prin art. II pct. 87 din O.U.G. nr. 18/2016.


Capitolul VII. Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală (art. 336-341)
Art. 336. Dreptul de a face plângere

(1) Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s‑a adus o vătămare intereselor sale legitime.

(2) Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.

(3) Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii.

  • VECHIUL CPP: art. 275.

● RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 13/2011 (sub art. 340 NCPP).


Art. 337. Obligația de înaintare a plângerii

Când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu expli­cațiile sale, atunci când acestea sunt necesare.

  • VECHIUL CPP: art. 276.


Art. 338. Termenul de rezolvare

Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire și să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea un exemplar al ordonanței.

  • VECHIUL CPP: art. 277.


Art. 339. Plângerea împotriva actelor procurorului

(1)1) Plângerea împo­triva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(2) În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într‑o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

(4) În cazul soluțiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția.

(5) Ordonanțele prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior și se comunică persoanei care a făcut plângerea și celorlalte persoane interesate.

(6) Dispozițiile art. 336‑338 se aplică în mod corespunzător, dacă legea nu dispune altfel.

  • VECHIUL CPP: art. 278.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 15/2009 (M. Of. nr. 735 din 29 octombrie 2009).

  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. 1/2009 (M. Of. nr. 418 din 18 iunie 2009): „În aplicarea dispozițiilor art. 278 alin. (2) și (3) [art. 339 alin. (5) NCPP] și ale art. 2781 alin. (1) și (2) tz. II CPP [art. 340 NCPP] (…): Organul judiciar competent să soluționeze plân­gerea împotriva rezoluției sau ordonanței prim-procurorului, prin care s-a infirmat rezoluția sau ordonanța procurorului de netrimitere în judecată și s-a dat aceeași ori altă soluție de netrimitere în judecată, pentru alte motive sau pentru unele dintre motivele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior. Numai în situația în care, la rândul său, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plângerea și a menținut soluția prim-procurorului sau nu a soluționat plângerea în termenul legal prevăzut la art. 277 CPP [art. 340 NCPP], persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plângere instanței de judecată”.

1) Alin. (1)-(2) și (4) ale art. 339 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 88 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 340. Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netri­mitere în judecată

(1)1) Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

(2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluționată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comu­nicării modului de rezolvare.

(3)2) Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoana juridică, denumirea, sediul, indicarea reprezentantului legal ori convențional, data ordonanței sau a rechizitoriului atacat, numărul de dosar și denumirea parchetului, indicarea motivelor plângerii.

(4) Dispozițiile art. 289 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.

(5) În cazul în care nu cuprinde data ordonanței sau a rechizitoriului atacate, numărul de dosar și denumirea parchetului, plângerea se restituie pe cale admi­nistra­tivă, situație în care completarea plângerii poate fi efectuată nu mai târziu de 20 de zile de la data restituirii.

  • VECHIUL CPP: art. 2781 alin. (1)‑(2).

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. XIII/2005 (M. Of. nr. 119 din 8 februarie 2006); Dec. ICCJ (SU) nr. 27/2008 (M. Of. nr. 423 din 22 iunie 2009); Dec. ICCJ (SU) nr. 44/2008 (M. Of. nr. 423 din 22 iunie 2009); Dec. ICCJ (SU) nr. 17/2009 (M. Of. nr. 875 din 15 decembrie 2009).

  • LPA. Art. 15. (1) Plângerile împotriva soluțiilor procurorului de netrimitere în judecată, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii noi, continuă să se judece de către instanțele competente potrivit legii vechi, conform regulilor prevăzute de aceeași lege. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1), instanța care admite plângerea și reține cauza spre judecare conform art. 2781 alin. (8) lit. c) CPP 1968 face în mod corespunzător aplicarea dispozițiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 NCPP, cu privire la probele și actele de urmărire penală. Încheierea este supusă contes­tației, în condițiile legii noi. (3) Soluțiile de netrimitere în judecată cu privire la care ter­menul de formulare a plângerii la instanță nu a expirat la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse plângerii la judecătorul de cameră preliminară, în condițiile prevăzute de art. 340 NCPP. Plângerea se soluționează potrivit legii noi.
  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. LVII/2007 (M. Of. nr. 283 din 11 aprilie 2008): „(…) plân­gerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispozițiilor date de acesta, altele decât rezoluțiile sau ordo­nanțele procu­rorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 2781 alin. (1) CPP [art. 340 alin. (1) NCPP], este inadmisibilă”.

Dec. ICCJ (SU) nr. 15/2009 (M. Of. nr. 735 din 29 octombrie 2009): „Interpretând dispozițiile art. 278 alin. (3) și art. 2781 alin. (2) CPP [art. 340 alin. (1) NCPP] sub aspectul naturii juridice a termenelor, stabilesc că acestea sunt termene de decădere”.

Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 13/2011 (M. Of. nr. 794 din 9 noiembrie 2011): „(…) în aplicarea dispozițiilor art. 2781 alin. (1) CPP [art. 340 alin. (1) NCPP], Agenția Națională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 2781 alin. (8) lit. a) tz. II CPP [art. 341 alin. (6) lit. a), alin. (7) pct. 1 NCPP]”.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. LXXXII/2007 (sub art. 275 NCPP); Dec. ICCJ (SU) nr. 1/2009 (sub art. 339 NCPP).

● CEDO. A se vedea art. 3 CEDO [CEDO–13.524/05], [CEDO–36.605/04] (sub art. 11 NCPP).

1) Alin. (1) al art. 340 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 89 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (3)-(5) ale art. 340 au fost introduse prin art. II pct. 90 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 341. Soluționarea plângerii de către judecătorul de cameră pre­liminară

(1) După înregistrarea plângerii la instanța competentă, aceasta se trimite în aceeași zi judecătorului de cameră preliminară. Plân­gerea greșit îndreptată se trimite pe cale adminis­trativă organului judiciar competent.

(2)1) Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare și dispune citarea petentului și a intimaților și încunoștințarea procurorului, cu mențiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală, petentul și intimații pot formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

(3) Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.

(4) În situația în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanței competente.

(5) Plângerea se soluționează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu. Neprezentarea persoanelor citate conform alin. (2) nu împiedică soluțio­narea plângerii.

(51)2) Judecătorul de cameră preliminară, soluționând plângerea, verifică soluția atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate.

(6) În cauzele în care nu s‑a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, jude­cătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții:

  1. a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;
  2. b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la pro­curor pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;
  3. c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru per­soana care a făcut plângerea.

(7) În cauzele în care s‑a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:

  1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;
  2. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancți­onează potrivit art. 280‑282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii și:
  3. a) respinge plângerea ca nefondată;
  4. b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la pro­curor pentru a completa urmărirea penală;
  5. c) admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal admi­nistrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie;
  6. d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru per­soana care a făcut plângerea.

(71)3) În cazul în care, ulterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, procurorul ierarhic superior admite plângerea și dispune infirmarea soluției atacate, plângerea va fi respinsă ca rămasă fără obiect. Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

(8)4) Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) și d) și alin. (71) este definitivă.

(9) În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii procurorul, petentul și intimații pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Contestația nemotivată este inadmisibilă.

(10) Contestația se depune la judecătorul care a soluționat plângerea și se înaintează spre soluționare judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori, când instanța sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casație și Justiție, completului competent potrivit legii, care o soluționează în camera de consiliu, cu citarea petentului și a intimaților și cu participarea procurorului, prin înche­iere motivată, pronunțată în camera de consiliu, putând dispune una dintre urmă­toarele soluții:

  1. a) respinge contestația ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefon­dată, și menține dispoziția de începere a judecății;
  2. b) admite contestația, desființează încheierea și rejudecă plângerea potrivit
    (7) pct. 2, dacă excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greșit soluționate.

(11) Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.

  • VECHIUL CPP: art. 2781 alin. (3)-(13).

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. XV/2006 (M. Of. nr. 509 din 13 iunie 2006); Dec. ICCJ (SU) nr. XLVIII/2007 (M. Of. nr. 574 din 30 iulie 2008); Dec. ICCJ (SU) nr. 44/2008 (M. Of. nr. 423 din 22 iunie 2009); Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 13/2011 (M. Of. nr. 794 din 9 noiembrie 2011).

  • N.N. Pentru D.C.C. nr. 733/2015, a se vedea preambulul O.U.G. nr. 18/2016 (la finalul NCPP).
  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. XVII/2007 (M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008): „(…) cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) și b) CPP [art. 341 alin. (6)-(7) NCPP], este inadmisibilă”.

Dec. ICCJ (SU) nr. 26/2008 (M. Of. nr. 423 din 22 iunie 2009): „(…) în cazul soluției de admitere a plângerii împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 2781 alin. (8) lit. b) CPP [art. 341 alin. 6 lit. b), alin. (7) pct. 2 lit. b) NCPP], mențiunile privind faptele, împre­jurările ce urmează a fi constatate și mijloacele de probă se vor indica numai în considerentele hotărârii”.

Dec. ICCJ (SU) nr. 27/2008 (M. Of. nr. 423 din 22 iunie 2009): „1. Stabilesc că instanța învestită cu soluționarea plângerii formulate în temeiul art. 2781 CPP [art. 341 NCPP], în cazul retragerii acesteia de către persoana vătămată sau per­soana ale cărei interese legitime au fost vătămate, urmează să ia act de această manifestare de voință. 2. Hotărârea astfel pronunțată nu este supusă niciunei căi de atac”.

Dec. ICCJ (SU) nr. 17/2009 (M. Of. nr. 875 din 15 decembrie 2009): „(…) în aplicarea dispozițiilor art. 2781 CPP [art. 341 NCPP] (…): Soluțiile de netrimitere în judecată dispuse prin rechizitoriu nu pot fi atacate cu plângere direct la instanță, în cazul în care este sesizată cu o astfel de plângere, instanța o va trimite organului judiciar competent, conform art. 2781
alin. (13) CPP, în vederea parcurgerii etapelor prevăzute la art. 278 din același cod [art. 339 NCPP]”.

  • HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 33/2015 (M. Of. nr. 36 din 19 ianuarie 2016): „(…) în aplicarea dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. c) NCPP, judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluționarea plângerii împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală poate dispune admiterea plângerii și schimbarea soluției de renunțare la urmărirea penală în soluția de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca și consecință imediată pronunțarea unei soluții de clasare”.

1) Alin. (2) și (5) ale art. 341 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 91 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (51) al art. 341 a fost introdus prin art. II pct. 92 din O.U.G. nr. 18/2016.

3) Alin. (71) al art. 341 a fost introdus prin art. II pct. 93 din O.U.G. nr. 18/2016.

4) Alin. (8)-(10) ale art. 341 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 94 din O.U.G.
nr. 18/2016.


Titlul II. Camera preliminară (art. 342-348)
Art. 342. Obiectul procedurii în camera preliminară

Obiectul pro­cedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimi­terea în jude­cată, a compe­tenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

  • VECHIUL CPP: art. 300.


Art. 343. Durata procedurii în camera preliminară

Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță.


Art. 344. Măsurile premergătoare

(1) După sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară.

(2)1) Copia certificată a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părți și persoanei vătămate li se aduc la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară,
în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

(3) În cazurile prevăzute la art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

(4) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) și (3), dacă s-au formulat cereri sau excepții ori dacă a ridicat excepții din oficiu, judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul pentru soluționarea acestora, cu citarea părților și a persoanei vătămate și cu participarea procurorului.

1) Alin. (2)-(4) ale art. 344 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 9 din O.U.G.
nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).


Art. 345.1) Procedura în camera preliminară

(1) La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părților și ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum și ale procurorului.

(2) Judecătorul de cameră preliminară se pronunță în camera de consiliu, prin încheiere, care se comunică de îndată procurorului, părților și persoanei vătămate.

(3) În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare sau în cazul în care sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul reme­diază neregularitățile actului de sesizare și comunică judecătorului de cameră prelimi­nară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

1) Art. 345 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 10 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).


Art. 346. Soluțiile

(1)1) Dacă nu s-au formulat cereri și excepții în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) și (3) și nici nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății. Judecătorul de cameră preliminară se pronunță în camera de consiliu, fără citarea părților și a persoanei vătămate și fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora.

(2) Dacă respinge cererile și excepțiile invocate ori ridicate din oficiu, în condițiile art. 345 alin. (1) și (2), prin aceeași încheiere judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății.

(3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

  1. a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost reme­diată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă nere­gu­laritatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății;
  2. b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;
  3. c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.

(4) În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularități ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancționat potrivit
art. 280‑282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății.

(41)2) În cazurile prevăzute la alin. (3) lit. a) și c) și la alin. (4), judecătorul de cameră preliminară se pronunță prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părților și a persoanei vătămate și cu participarea procurorului. Înche­ierea se comunică de îndată procurorului, părților și persoanei vătămate.

(42) În cazul prevăzut la alin. (3) lit. b), restituirea cauzei la procuror se dispune prin încheierea prevăzută la art. 345 alin. (2).

(5) Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

(6) Dacă apreciază că instanța sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 50 și 51, care se aplică în mod cores­punzător.

(7) Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză.

  • VECHIUL CPP: art. 300 alin. (2), 332.
  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. LXV/2007 (M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008): „În inter­pretarea dispozițiilor art. 332 CPP [art. 346 NCPP], cu referire la art. 159 alin. (13) ult. tz. CPP [art. 236
    alin. (4) NCPP] (…) în situația restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, durata maximă a arestării preventive nu poate depăși 180 de zile, calculată prin adiționarea tuturor perioadelor anterioare din cursul urmăririi penale și ulterioare restituirii cauzei la procuror”.

Dec. ICCJ (SU) nr. 7/2011 (M. Of. nr. 447 din 27 iunie 2011): „(…) în situația restituirii cauzei, potrivit art. 272 CPP [art. 334 NCPP], dacă inculpatul este arestat și instanța menține arestarea preventivă, termenul de 30 de zile curge de la rămâ­nerea definitivă a hotărârii instanței prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale”.

1) Alin. (1)-(2) ale art. 346 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 11 din O.U.G.
nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).

2) Alin. (41)-(42) ale art. 346 au fost introduse prin art. I pct. 12 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).


Art. 347. Contestația

(1)1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(42), procurorul, părțile și persoana vătămată pot face contestație. Contestația poate privi și modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor.

(2) Contestația se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate. Când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se judecă de către completul competent, potrivit legii.

(3) Contestația se soluționează în camera de consiliu, cu citarea părților și a persoanei vătămate și cu participarea procurorului. Dispozițiile art. 345 și 346 se aplică în mod corespunzător.

(4)2) În soluționarea contestației nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, cu excepția cazurilor de nulitate absolută.

  • LPA. Art. 9. (…) (5) Sentințele prin care s‑a dispus, potrivit legii vechi, resti­tuirea cauzei procurorului cu privire la care termenul de declarare a recursului nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse contestației, potrivit art. 347 alin. (1) NCPP. (6) Contestația prevăzută la alin. (5) se soluționează de către judecătorul de cameră preliminară al instanței ierarhic superioare celei căreia îi revine, potrivit legii noi, competența să judece cauza în primă instanță ori, după caz, de către completul competent de la ICCJ. (7) Cererile de recurs împotriva sentințelor prevăzute la alin. (5), depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera contestații. (8) Termenul de declarare a contestației prevăzute la alin. (5) se calculează potrivit art. 332 alin. (4) CPP 1968.
    Art. 10. (…) (4) Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a NCPP, declarate împotriva sentințelor prin care s‑a restituit cauza procurorului, se solu­ționează conform dispozițiilor din legea nouă privitoare la contestație de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei căreia i‑ar reveni compe­tența să judece cauza în fond ori, după caz, de către completul competent de la ICCJ.

● RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 5/2014 (M. Of. nr. 80 din 30 ianuarie 2015):
„În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 348 și art. 347 NCPP (…): Judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecății a fost atacată cu contestație, are competența de a se pronunța asupra măsurilor preventive, conform dispozițiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră prelimi­nară, până la soluționarea contestației prevăzute în art. 347 NCPP”.

1) Alin. (1) și (3) ale art. 347 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).

2) Alin. (4) al art. 347 a fost introdus prin art. I pct. 14 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).


Art. 348. Măsurile preventive în procedura de cameră preli­minară

(1) Judecă­torul de cameră preliminară se pronunță, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.

(2)1) În cauzele în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecă­torul de cameră preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriu sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, învestit cu soluționarea contes­tației, verifică legalitatea și temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispo­zițiilor art. 207.

RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 5/2014 (sub art. 347 NCPP).

1) Alin. (2) al art. 348 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 15 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).


Titlul III. Judecata (art. 349-477^1)

  • JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 270/2015 (sub art. 1 NCPP).
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 349-370)
Art. 349. Rolul instanței de judecată

(1) Instanța de judecată solu­ționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.

(2) Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.

VECHIUL CPP: art. 287.


Art. 350. Locul unde se desfășoară judecata

(1) Judecata se desfă­șoară la sediul instanței.

(2) Pentru motive temeinice, instanța poate dispune ca judecata să se desfășoare în alt loc.

  • VECHIUL CPP: art. 288.


Art. 351. Oralitatea, nemijlocirea și contradictorialitatea

(1) Judecata cauzei se face în fața instanței constituite potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în contradictoriu.

(2) Instanța este obligată să pună în discuție cererile procurorului, ale părților sau ale celorlalți subiecți procesuali și excepțiile ridicate de aceștia sau din oficiu și să se pronunțe asupra lor prin încheiere motivată.

(3) Instanța se pronunță prin încheiere motivată și asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecății.

  • VECHIUL CPP: art. 289, 302.


Art. 352. Publicitatea ședinței de judecată

(1) Ședința de judecată este publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Ședința desfășurată în camera de consiliu nu este publică.

(2) Nu pot asista la ședința de judecată minorii sub 18 ani, cu excepția situației în care aceștia au calitatea de părți sau martori, precum și persoanele înarmate, cu excepția personalului care asigură paza și ordinea.

(3) Dacă judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnității sau vieții intime a unei persoane, inte­reselor minorilor sau ale justiției, instanța, la cererea procurorului, a părților ori din oficiu, poate declara ședință nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.

(4) Instanța poate de asemenea să declare ședință nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în ședință publică s‑ar aduce atingere siguranței ori demnității sau vieții intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidențialitatea unor informații.

(5) Declararea ședinței nepublice se face în ședință publică, după ascul­tarea părților prezente, a persoanei vătămate și a procurorului. Dispoziția instanței este executorie.

(6) În timpul cât ședința este nepublică, nu sunt admise în sala de ședință decât părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și celelalte persoane a căror prezență este autorizată de instanță.

(7) Părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și experții desemnați în cauză au dreptul de a lua cunoștință de actele și conținutul dosarului.

(8) Președintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoștința persoanelor ce participă la judecata desfășurată în ședință nepublică obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor obținute pe parcursul procesului.

(9) Pe durata judecății, instanța poate interzice publicarea și difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părții civile, a părții responsabile civilmente sau a marto­rilor, în condițiile prevăzute la alin. (3) sau (4).

(10) Informațiile de interes public din dosar se comunică în condițiile legii.

(11) În cazul în care informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluțio­narea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, decla­sificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într‑un alt grad de clasificare ori permi­terea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului.

(12) Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informațiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.

  • VECHIUL CPP: art. 290.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. 2/2009 (M. Of. nr. 469 din 7 iulie 2009); Dec. ICCJ (SU) nr. 1/2010 (M. Of. nr. 771 din 18 noiembrie 2010).

  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. 1/2010 (M. Of. nr. 771 din 18 noiembrie 2010): „În faza de judecată, cererea de prelungire a dreptului de circulație, întemeiată pe prevederile art. 111 alin. (6) O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, rep., cu modif. și compl. ult., se va soluționa în condiții de publicitate, cu citarea părților, conform prevederilor art. 290 [art. 352 NCPP] și 291 CPP [art. 353 NCPP], iar instanța de judecată se va pronunța prin încheiere motivată care poate fi atacată odată cu sentința sau decizia, conform art. 361 alin. (2) [art. 408 alin. (2) NCPP] și art. 3851 alin. (2) CPP”.
  • CEDO. Art. 6. Dreptul la un proces echitabil. 1. (…) Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într‑o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

A se vedea și art. 6§1 tz. I CEDO (sub art. 8 NCPP).

  • CDFUE. A se vedea și art. 47 tz. II CDFUE (sub art. 8 NCPP).


Art. 353. Citarea la judecată

(1) Judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită. Inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz, reprezentanții legali ai acestora se citează din oficiu de către instanță. Instanța poate dispune citarea altor subiecți procesuali atunci când prezența acestora este necesară pentru soluționarea cauzei. Înfățișarea persoanei vătămate sau a părții în instanță, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu persoana repre­zentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare.

(2) Partea sau alt subiect procesual principal prezent personal, prin reprezentant sau prin apărător ales la un termen, precum și acela căruia, personal, prin repre­zentant sau apărător ales ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, i s‑a înmânat în mod legal citația pentru un termen de judecată nu mai sunt citați pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu excepția situațiilor în care prezența acestora este obligatorie. Militarii și deținuții sunt citați din oficiu la fiecare termen.

(3) Pentru primul termen de judecată, persoana vătămată se citează cu mențiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești.

(4) Neprezentarea persoanei vătămate și a părților citate nu împiedică judecarea cauzei. Când instanța consideră că este necesară prezența uneia dintre părțile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata.

(5) Abrogat.

(6) Pe tot parcursul judecății, persoana vătămată și părțile pot solicita, oral sau în scris, ca judecata să se desfășoare în lipsă, în acest caz nemaifiind citate pentru termenele următoare.

(7) Când judecata se amână, părțile și celelalte persoane care participă la proces iau cunoștință de noul termen de judecată.

(8) La cererea persoanelor care iau termenul în cunoștință, instanța le înmânează citații, spre a le servi drept justificare la locul de muncă, în vederea prezentării la noul termen.

(9) Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie.

(10) Completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părților ori a persoanei vătămate, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoștință, cu respectarea principiului conti­nuității completului, în situația în care din motive obiective instanța nu își poate desfășura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluționării cu celeritate a cauzei. Preschimbarea termenului se dispune prin rezoluția jude­cătorului în camera de consiliu și fără citarea părților. Părțile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat.

  • VECHIUL CPP: art. 291.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 1/2010 (M. Of. nr. 771 din 8 noiembrie 2010).


Art. 354. Compunerea instanței

(1) Instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege.

(2) Completul de judecată trebuie să rămână același în tot cursul jude­cării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.

(3) După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compu­nerea completului atrage reluarea dezbaterilor.

  • VECHIUL CPP: art. 292.

CEDO. A se vedea art. 6§3 CEDO [CEDO–53.150/12] (sub art. 83 NCPP).


Art. 355. Judecata de urgență în cauzele cu arestați pre­ventiv sau aflați în arest la domiciliu

(1) Dacă în cauză sunt inculpați arestați preventiv sau aflați în arest la domiciliu, judecata se face de urgență și cu precădere, termenele de judecată fiind, de regulă, de 7 zile.

(2) Pentru motive temeinic justificate, instanța poate acorda termene mai scurte sau mai lungi.

  • VECHIUL CPP: art. 293.


Art. 356. Asigurarea apărării

(1) Persoana vătămată, incul­patul, cele­lalte părți și avocații acestora au dreptul să ia cunoștință de actele dosarului în tot cursul judecății.

(2) Când persoana vătămată sau una dintre părți se află în stare de deținere, președintele completului ia măsuri ca aceasta să își poată exercita dreptul prevăzut la alin. (1) și să poată lua contact cu avocatul său.

(3) În cursul judecății, persoana vătămată și părțile au dreptul la un singur termen pentru angajarea unui avocat și pentru pregătirea apărării.

(4) În situația în care persoana vătămată sau una dintre părți nu mai beneficiază de asistența juridică acordată de avocatul său ales, instanța poate acorda un alt termen pentru angajarea unui alt avocat și pregătirea apărării.

(5) În situațiile prevăzute la alin. (1)‑(4), acordarea înlesnirilor necesare pregătirii apărării efective trebuie să fie conformă res­pectării termenului rezonabil al procesului penal.

  • VECHIUL CPP: art. 294.


Art. 357. Atribuțiile președintelui completului

(1) Președintele com­pletului conduce ședința, îndeplinind toate îndatoririle prevăzute de lege, și decide asupra cererilor formulate de procuror, persoana vătămată și de părți, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului.

(2) În cursul judecății, președintele, după consultarea celorlalți membri ai com­pletului, poate respinge întrebările formulate de părți, persoana vătă­mată și de procuror, dacă acestea nu sunt concludente și utile soluționării cauzei.

(3) Dispozițiile președintelui completului sunt obligatorii pentru toate persoanele prezente în sala de ședință.

VECHIUL CPP: art. 296.


Art. 358. Strigarea cauzei și apelul celor citați

(1) Președintele comple­tului anunță, potrivit ordinii de pe lista de ședință, cauza a cărei judecare este la rând, dispune a se face apelul părților și al celorlalte persoane citate și constată care dintre ele s‑au prezentat. În cazul participanților care lipsesc verifică dacă le‑a fost înmânată citația în condițiile art. 260 și dacă și‑au justificat în vreun fel absența.

(2) Părțile și persoana vătămată se pot prezenta și participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citația, președintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora.

  • VECHIUL CPP: art. 297.


Art. 359. Asigurarea ordinii și solemnității ședinței

(1) Președintele veghează asupra menținerii ordinii și solemnității ședinței, putând lua măsurile necesare în acest scop.

(2) Președintele poate limita accesul publicului la ședința de judecată, ținând seama de mărimea sălii de ședință.

(3) Părțile și persoanele care asistă sau participă la ședința de judecată sunt obligate să păstreze disciplina ședinței.

(4) Când o parte sau oricare altă persoană tulbură ședința ori neso­cotește măsu­rile luate, președintele îi atrage atenția să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, dispune înde­părtarea ei din sală.

(5) Partea sau persoana îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor. Președintele îi aduce la cunoștință actele esențiale efectuate în lipsă și îi citește declarațiile celor audiați. Dacă partea sau persoana continuă să tulbure ședința, președintele poate dispune din nou îndepărtarea ei din sală, dezbaterile urmând a avea loc în lipsa acesteia.

(6) Dacă partea continuă să tulbure ședința și cu ocazia pro­nunțării hotărârii, președintele completului poate dispune înde­păr­tarea ei din sală, în acest caz hotă­rârea urmând a‑i fi comunicată.

VECHIUL CPP: art. 298.


Art. 360. Constatarea infracțiunilor de audiență

(1) Dacă în cursul ședinței se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, președintele com­pletului de judecată constată acea faptă și îl identifică pe făptuitor. Înche­ierea de ședință se trimite procurorului competent.

(2) În cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mișcare acțiunea penală și îl poate reține pe suspect sau pe inculpat.

VECHIUL CPP: art. 299.


Art. 361. Pregătirea ședinței de judecată

(1) Abrogat.

(2) Președintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare.

(3) În acest scop, dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de președintele completului, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecății, astfel încât să se asigure soluționarea cu celeritate a cauzei.

(4) În cazurile în care asistența juridică este obligatorie, președintele com­pletului va lua măsuri pentru desemnarea avocatului din oficiu.

(5) În situația în care în aceeași cauză au calitatea de inculpat atât persoana juridică, cât și reprezentanții legali ai acesteia, președintele verifică dacă inculpatul persoană juridică și‑a desemnat un reprezentant, iar în caz contrar, procedează la desemnarea unui reprezentant, din rândul practi­cienilor în insolvență.

(6) De asemenea, președintele verifică îndeplinirea dispozițiilor privind citarea și, după caz, procedează la completarea ori refacerea acestora.

(7) Președintele completului se îngrijește ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită și afișată la instanță, cu 24 de ore înaintea terme­nului de judecată.

(8) La întocmirea listei se ține seama de data intrării cauzelor la instanță, dându‑se întâietate cauzelor în care sunt deținuți sau arestați la domiciliu și celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgență.

  • VECHIUL CPP: art. 294 alin. (1), 295, 313.


Art. 362. Măsurile preventive în cursul judecății

(1) Instanța se pronunță, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.

(2) În cauzele în care față de inculpat s‑a dispus o măsură preventivă, instanța este datoare să verifice, în cursul judecății, în ședință publică, legalitatea și temeinicia măsurii preventive, proce­dând potrivit dispozițiilor art. 208.

  • VECHIUL CPP: art. 3001‑3002.


Art. 363. Participarea procurorului la judecată

(1) Participarea procu­rorului la judecată este obligatorie.

(2) În cursul judecății, procurorul exercită rol activ, în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale.

(3) În cursul judecății, procurorul formulează cereri, ridică excepții și pune concluzii. Cererile și concluziile procurorului trebuie să fie motivate.

(4) Când apreciază că există vreuna dintre cauzele care împiedică exercitarea acțiunii penale, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.

VECHIUL CPP: art. 301 alin. (1), 315-316.


Art. 364. Participarea inculpatului la judecată și drepturile acestuia

(1)1) Judecata cauzei are loc în prezența inculpatului. Aducerea inculpatului aflat în stare de deținere la judecată este obligatorie. Se consideră că este prezent și inculpatul privat de libertate care, cu acordul său și în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, și a interpretului, participă la judecată prin videoconferință, la locul de deținere.

(2) Judecata poate avea loc în lipsa inculpatului dacă acesta este dispărut, se sustrage de la judecată ori și‑a schimbat adresa fără a o aduce la cunoștința organelor judiciare și, în urma verificărilor efec­tuate, nu i se cunoaște noua adresă.

(3) Judecata poate de asemenea avea loc în lipsa inculpatului dacă, deși legal citat, acesta lipsește în mod nejustificat de la judecarea cauzei.

(4) Pe tot parcursul judecății, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu. În cazul în care inculpatul aflat în stare de deținere a solicitat să fie judecat în lipsă, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, ca acesta să poată pună concluzii în cadrul dezbaterilor și să i se dea cuvântul prin intermediul videoconferinței, în prezența apărătorului ales sau din oficiu.

(5) Dacă apreciază necesară prezența inculpatului, instanța poate dispune aducerea acestuia cu mandat de aducere.

(6) Inculpatul poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii, inclusiv în situația prevăzută la alin. (1) teza finală.

  • VECHIUL CPP: art. 23, 301 alin. (1), 314.

1) Alin. (1), (4) și (6) ale art. 364 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 95 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 365. Participarea celorlalte părți la judecată și drepturile acestora

(1) Partea civilă și partea responsabilă civilmente pot fi repre­zentate de avocat.

(2) Partea civilă și partea responsabilă civilmente pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii.

VECHIUL CPP: art. 301 alin. (1) și (3).


Art. 366. Participarea persoanei vătămate și a altor subiecți pro­cesuali la judecată și drepturile acestora

(1) Persoana vătămată poate fi reprezentată de avocat.

(2) Persoana vătămată poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii în latura penală a cauzei.

(3) Persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi repre­zentate de avocat și pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii cu privire la măsura confiscării.

VECHIUL CPP: art. 301.


Art. 367. Suspendarea judecății

(1) Când se constată pe baza unei expertize medico‑legale că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată, instanța dispune, prin încheiere, suspen­darea judecății până când starea sănătății incul­patului va permite partici­parea acestuia la judecată.

(2) Dacă sunt mai mulți inculpați, iar temeiul suspendării privește numai pe unul dintre ei și disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze.

(3) Suspendarea judecății se dispune și pe perioada desfășurării pro­cedurii de mediere, potrivit legii.

(4) Încheierea dată în primă instanță prin care s‑a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu contestație la instanța ierarhic superioară în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru procuror, părțile și persoana vătămată prezente, și de la comunicare, pentru părțile sau persoana vătă­mată care lipsesc. Contestația se depune la instanța care a pronunțat înche­ierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(5) Contestația nu suspendă executarea și se judecă în termen de 3 zile de la primirea dosarului.

(6) Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate parti­cipa la judecată sau la încheierea procedurii de mediere, potrivit legii.

(7) Instanța de judecată este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea judecății.

(8)1) Dacă inculpatul se află în arest la domiciliu sau este arestat pre­ventiv ori față de inculpat s-a dispus măsura controlului judiciar sau a con­trolului judiciar pe cauțiune, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 208.

(9) Ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu suspendă jude­carea cauzei.

  • VECHIUL CPP: art. 303.
  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. 9/2009 (M. Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009): „Dispo­zițiile art. 303 alin. (6) CPP [art. 367 alin. (9) NCPP] se interpretează în sensul că: Încheierea prin care instanța a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale (…) nu este supusă căii de atac a recursului”.

● JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 270/2015 (sub art. 1 NCPP).

1) Alin. (8) al art. 367 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 16 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).


Art. 368. Suspendarea judecății în caz de extrădare activă

(1) În cazul în care, potrivit legii, se cere extrădarea unei persoane în vederea judecării într‑o cauză penală, instanța pe rolul căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecății până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare. Înche­ierea instanței este supusă contestației în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă, la instanța ierarhic superioară.

(2) Dacă se solicită extrădarea unui inculpat judecat într‑o cauză cu mai mulți inculpați, instanța poate dispune, în interesul unei bune judecăți, disjungerea cauzei.

(3) Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea ata­cată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic supe­rioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(4)1) Contestația nu suspendă executarea și se judecă în ședință publică, în termen de 5 zile de la primirea dosarului, cu citarea părților și a persoanei vătămate și cu participarea procurorului.

VECHIUL CPP: art. 3031.

1) Alin. (4) al art. 368 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 96 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 369. Notele privind desfășurarea ședinței de judecată

(1) Desfă­șu­rarea ședinței de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio.

(2) În cursul ședinței de judecată grefierul ia note cu privire la desfă­șu­rarea procesului. Procurorul și părțile pot cere citirea notelor și vizarea lor de către președinte.

(3) După terminarea ședinței de judecată, participanții la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului.

(4) Notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor.

(5) În caz de contestare de către participanții la proces a notelor gre­fierului, acestea vor fi verificate și, eventual, completate ori recti­ficate pe baza înregistrărilor din ședința de judecată.

(6)1) La cerere, părțile, pe cheltuiala acestora, pot obține o copie electro­nică a înregistrării ședinței de judecată în ceea ce privește cauza lor, cu excepția situațiilor în care ședința nu a fost publică în tot sau în parte.

  • VECHIUL CPP: art. 304.

1) Alin. (6) al art. 369 a fost introdus prin art. II pct. 97 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 370. Felul hotărârilor

(1) Hotărârea prin care cauza este soluțio­nată de prima instanță de judecată sau prin care aceasta se dezînvestește fără a soluționa cauza se numește sentință. Instanța se pronunță prin sentință și în alte situații prevăzute de lege.

(2) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului în casație și recursului în interesul legii se numește decizie. Instanța se pronunță prin decizie și în alte situații prevăzute de lege.

(3) Toate celelalte hotărâri pronunțate de instanțe în cursul judecății se numesc încheieri.

(4) Desfășurarea procesului în ședința de judecată se consem­nează într‑o încheiere care cuprinde:

  1. a) ziua, luna, anul și denumirea instanței;
  2. b) mențiunea dacă ședința a fost sau nu publică;
  3. c) numele și prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului;
  4. d) numele și prenumele părților, avocaților și ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
  5. e) fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele de lege în care a fost încadrată fapta;
  6. f) mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contra­dictorii;
  7. g) cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părți și de ceilalți participanți la proces;
  8. h) concluziile procurorului, ale persoanei vătămate și ale părților;
  9. i) măsurile luate în cursul ședinței.

(5) Încheierea se întocmește de grefier în termen de cel mult 72 de ore de la terminarea ședinței și se semnează de președintele completului de judecată și de grefier.

(6) Când hotărârea se pronunță în ziua în care a avut loc judecata, nu se întoc­mește încheierea.

  • VECHIUL CPP: art. 305, 311.


Capitolul II. Judecata în primă instanță (art. 371-470)
Sectiunea 1. Desfășurarea judecării cauzelor (art. 371-390)
Art. 371. Obiectul judecății

Judecata se mărginește la faptele și la per­soanele arătate în actul de sesizare a instanței.

  • VECHIUL CPP: art. 317.


Art. 372. Verificările privitoare la inculpat

(1) La termenul de jude­cată, după strigarea cauzei și apelul părților, președintele verifică identitatea inculpatului.

(2) În cazul inculpatului persoană juridică, președintele face verificări cu privire la denumire, sediul social și sediile secundare, codul unic de iden­tificare, identitatea și calitatea persoanelor abilitate să îl reprezinte.

  • VECHIUL CPP: art. 318.


Art. 373. Măsurile premergătoare privind martorii, experții și inter­preții

(1) După apelul martorilor, experților și interpreților, președintele cere martorilor prezenți să părăsească sala de ședință și le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviințarea sa.

(2) Experții rămân în sala de ședință, în afară de cazul în care instanța dispune altfel.

(3) Martorii, experții și interpreții prezenți pot fi ascultați, chiar dacă nu au fost citați sau nu au primit citație, însă numai după ce s‑a stabilit identitatea lor, ținându‑se seama de dispozițiile art. 122.

  • VECHIUL CPP: art. 319.


Art. 374. Aducerea la cunoștință a învinuirii, lămuriri și cereri

(1) La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se află în stare de judecată, președintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s‑a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s‑a dispus începerea judecății sau să facă o prezentare succintă a acestuia.

(2) Președintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându‑i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaților, per­soanei vătămate, celorlalte părți, marto­rilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.

(3) Președintele încunoștințează partea civilă, partea responsabilă civilmente și persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse și care nu vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei și pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești.

(4)1) În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedep­sește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).

(5) Președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe.

(6) În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele și împre­jurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora.

(7) Probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecă­torești. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților, a persoanei vătă­mate și a procurorului și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.

(8) Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

(9) Procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere adminis­trarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești.

(10) Instanța poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

  • VECHIUL CPP: art. 320, art. 3201 alin. (1)‑(3), (7)‑(8), art. 322.

A se vedea și: D.C.C. nr. 1470/2011 (M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011); D.C.C. nr. 1483/2011 (M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011).

  • RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 16/2013 (M. Of. nr. 12 din 9 ianuarie 2014): „În inter­pretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3201 alin. (7) fraza II CPP [art. 374 alin. (4) NCPP] (…): Într‑un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracțiuni (concurs) în a cărei alcătuire intră și o infracțiune care se pedepsește cu deten­țiunea pe viață, iar săvârșirea tuturor infracțiunilor este recunoscută de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toate infracțiunile, potrivit procedurii de drept comun”.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) (Complet RIL) nr. 17/2012 (sub art. 64 NCPP).

1) Alin. (4) și (7) ale art. 374 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 98 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 375. Procedura în cazul recunoașterii învinuirii

(1) Dacă incul­patul solicită ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanța procedează la ascultarea acestuia, după care, luând con­cluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță asupra cererii.

(11)1) Inculpatul poate recunoaște faptele și solicita judecarea cauzei în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4) și prin înscris autentic.

(12) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (11), dacă inculpatul este minor, este necesară și încuviințarea reprezentantului său legal.

(2) Dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

(3) Dacă respinge cererea, instanța procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10).

  • VECHIUL CPP: art. 3201 alin. (1), (3), (8).
  • RIL. A se vedea și Dec. ICCJ (SU) (Complet RIL) nr. 17/2012 (sub art. 64 NCPP).

JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 3484/2013 (www.scj.ro): „(…) faptul că anumiți inculpați au fost condamnați prin aplicarea procedurii simplificate, pentru comiterea în parti­cipație penală a unor infracțiuni, nu creează o prezumție absolută cu privire la îndeplinirea condițiilor de condamnare în ce‑i privește pe inculpații care nu au uzitat de această procedură. Altfel spus, soluția pronunțată cu aplicarea art. 3201 CPP [art. 375 NCPP] pentru unii dintre participanți nu face dovada că fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă cu vinovăție de către ceilalți participanți, care nu au fost judecați în procedură simplificată”.

1) Alin. (11)-(12) ale art. 375 au fost introduse prin art. II pct. 99 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 376. Ordinea cercetării judecătorești

(1) Instanța începe efec­tuarea cer­ce­tării judecătorești când cauza se află în stare de judecată.

(2) Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este cea prevă­zută în dispozițiile cuprinse în prezenta secțiune.

(3) După audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, se procedează la administrarea probelor încuviințate.

(4) Administrarea de probe din oficiu poate fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătorești.

(5) Instanța poate dispune schimbarea ordinii, când aceasta este necesară.

  • VECHIUL CPP: art. 321.


Art. 377. Cercetarea judecătorească în cazul recunoașterii învinuirii

(1) Dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 375 alin. (1), instanța administrează proba cu înscrisurile încuviințate.

(2) Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanța se pronunță asuprea cererii prevăzute la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru prezentarea de înscrisuri instanța nu poate acorda decât un singur termen.

(3) Dispozițiile art. 383 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(4) Dacă instanța constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părților, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schim­bată, este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă. Dispozițiile art. 386 alin. (2) se aplică în mod cores­punzător.

(5) Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după schim­barea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanța, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea cercetării judecătorești, dispozițiile art. 374 alin. (5)‑(10) aplicându‑se în mod corespunzător.

  • VECHIUL CPP: art. 3201 alin. (1) și (6).

A se vedea și: D.C.C. nr. 1470/2011 (M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011); D.C.C. nr. 1483/2011 (M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011).

● RIL. A se vedea și Dec. ICCJ (SU) (Complet RIL) nr. 17/2012 (sub art. 64 NCPP).


Art. 378. Audierea inculpatului

(1) Inculpatul este lăsat să arate tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați, precum și de avocații acestora și de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Președintele și ceilalți membri ai com­pletului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluționare a cauzei.

(2) Instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de ședință.

(3) În situațiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, acesta va fi întrebat dacă își manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat.

(4) Când inculpatul nu își mai amintește anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declarațiile făcute de inculpat în instanță și cele date anterior, președintele îi cere acestuia explicații și poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare.

(5) Când inculpatul refuză să dea declarații, instanța dispune citirea declarațiilor pe care acesta le‑a dat anterior.

(6) Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.

VECHIUL CPP: art. 323, 325.


Art. 379. Audierea coinculpaților

(1) Dacă sunt mai mulți inculpați, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezența celorlalți inculpați.

(2) Când interesul aflării adevărului o cere, instanța poate dispune audierea vreunuia dintre inculpați fără ca ceilalți să fie de față.

(3) Declarațiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalți inculpați, după audierea lor.

(4) Inculpatul poate fi din nou audiat în prezența celorlalți inculpați sau a unora dintre ei.

  • VECHIUL CPP: art. 324.


Art. 380. Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții res­ponsabile civilmente

(1) Instanța procedează la audierea persoanei vătă­mate, a părții civile și a părții responsabile civilmente potrivit dispozițiilor art. 111 și 112, după ascultarea inculpatului și, după caz, a coinculpaților.

(2) Persoanele menționate sunt lăsate să arate tot ce știu despre fapta care face obiectul judecății, apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente și avocații acestora. Președintele și ceilalți membri ai completului pot de asemenea pune întrebări, dacă apre­ciază necesar, pentru justa soluționare a cauzei.

(3) Instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de ședință.

(4) Persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este necesar.

  • VECHIUL CPP: art. 326.


Art. 381. Audierea martorului și a expertului

(1) Audierea martorului se face potrivit dispozițiilor art. 119-124, care se aplică în mod cores­punzător.

(2) Dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părți, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată și de către celelalte părți.

(3) Președintele și ceilalți membri ai completului pot adresa întrebări marto­rului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa soluționare a cauzei.

(4) Instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de ședință.

(5) Martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziția făcută poate să îl citească în instanță. Procurorul și părțile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanța poate dispune reținerea înscri­sului la dosar, în original sau în copie.

(6) Când martorul nu își mai amintește anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declarațiile făcute în instanță și cele date anterior, după ce martorul a fost lăsat să declare tot ceea ce știe, preșe­dintele poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare.

(7) Dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat declarații în fața organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi și libertăți în condițiile art. 308, instanța dispune citirea depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale și ține seama de ea la judecarea cauzei.

(8) Dacă unul sau mai mulți martori lipsesc, instanța poate dispune motivat fie continuarea judecății, fie amânarea cauzei. Martorul a cărui lipsă nu este justificată poate fi adus cu mandat de aducere.

(9) Martorii audiați rămân în sală, la dispoziția instanței, până la termi­narea actelor de cercetare judecătorească care se efectuează în ședința respectivă. Dacă instanța găsește necesar, poate dispune retra­gerea lor sau a unora dintre ei din sala de ședință, în vederea reaudierii ori a confruntării lor.

(10) Instanța, luând concluziile procurorului, persoanei vătămate și ale părților, poate încuviința plecarea martorilor, după audierea lor.

(11) Dispozițiile alin. (1)‑(10) se aplică în mod corespunzător și în caz de audiere a expertului sau interpretului.

(12) Dispozițiile art. 130‑134 și art. 306 alin. (6) se aplică în mod cores­punzător.

  • VECHIUL CPP: art. 327, 328.
  • CEDO. A se vedea art. 6§3 CEDO [CEDO–26.504/06].


Art. 382. Consemnarea declarațiilor

Declarațiile și răspunsurile incul­paților, ale martorilor ori ale altor persoane audiate în cauză se consem­nează întocmai în con­dițiile prevăzute la art. 110 alin. (1)‑(4), întrebările respinse urmând a fi con­semnate în încheierea de ședință potrivit art. 378‑380.

VECHIUL CPP: art. 3271.


Art. 383. Renunțarea la probe și imposibilitatea administrării pro­belor

(1) Procurorul, persoana vătămată și părțile pot renunța la probele pe care le‑au propus.

(2) După punerea în discuție a renunțării, instanța poate dispune ca proba să nu mai fie administrată, dacă apreciază că nu mai este necesar.

(3) Dacă în cursul cercetării judecătorești administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă, instanța, după ce ascultă procurorul, per­soana vătămată și părțile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată.

(4) Dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală și încuviințată de instanță, aceasta este pusă în discuția părților, a persoanei vătămate și a procurorului și se ține seama de ea la judecarea cauzei.

  • VECHIUL CPP: art. 329.


Art. 384. Prezentarea mijloacelor materiale de probă

Când în cauza supusă judecății există mijloace materiale de probă, instanța, la cerere sau din oficiu, dispune aducerea și prezentarea acestora, dacă este posibil.

  • VECHIUL CPP: art. 330.


Art. 385. Amânarea pentru probe noi

Dacă din cercetarea judecă­to­rească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împre­jurărilor cauzei este necesară admi­nistrarea de probe noi, instanța dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor.

  • VECHIUL CPP: art. 331.


Art. 386. Schimbarea încadrării juridice

(1) Dacă în cursul judecății se consi­deră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea jude­cății, pentru a‑și pregăti apărarea.

(2) Dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere prealabilă. În situația în care persoana vătămată formulează plângere prea­labilă, instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispu­nând încetarea procesului penal.

VECHIUL CPP: art. 334.


Art. 387. Terminarea cercetării judecătorești

(1) Înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, președintele întreabă procurorul, per­soana vătămată și părțile dacă mai au de dat explicații ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătorești.

(2) Dacă nu s‑au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse ori dacă s‑au efectuat completările cerute, președintele declară terminată cercetarea judecătorească.

  • VECHIUL CPP: art. 339.


Art. 388. Dezbaterile și ordinea în care se dă cuvântul

(1) După termi­narea cerce­tării judecătorești se trece la dezbateri, dându‑se cuvântul în următoarea ordine: procurorului, persoanei vătămate, părții civile, părții res­pon­sabile civilmente și inculpatului.

(2) Președintele poate da cuvântul și în replică.

(3) Durata concluziilor procurorului, ale părților, ale persoanei vătămate și ale avocaților acestora poate fi limitată. Președintele completului poate hotărî că acestea trebuie să aibă o durată similară.

(4) Președintele are dreptul să îi întrerupă pe cei care au cuvântul, dacă în susținerile lor depășesc limitele cauzei ce se judecă.

(5) Abrogat.

(6) Pentru motive temeinice dezbaterile pot fi întrerupte. Întreruperea nu poate fi mai mare de 3 zile.

VECHIUL CPP: art. 340.


Art. 389. Ultimul cuvânt al inculpatului

(1) Înainte de a încheia dezba­terile, președintele dă ultimul cuvânt inculpatului personal.

(2) În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune între­bări. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru solu­țio­narea cauzei, instanța dispune reluarea cercetării judecătorești.

  • VECHIUL CPP: art. 341.
  • CEDO. A se vedea art. 6§1 CEDO [CEDO–36.605/04] (sub art. 8 NCPP).


Art. 390. Concluziile scrise

(1) Instanța poate cere părților, după închi­derea dezbaterilor, să depună concluzii scrise.

(2) Procurorul, persoana vătămată și părțile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanță.

  • VECHIUL CPP: art. 342.


Sectiunea a 2-a. Deliberarea și hotărârea instanței (art. 391-407)
Art. 391. Soluționarea cauzei

(1) Deliberarea și pronunțarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor.

(2) În situații excepționale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea și pronunțarea nu pot avea loc în termenul prevăzut la alin. (1), instanța poate amâna pronunțarea o singură dată pentru cel mult 15 zile.

(3) Președintele completului informează părțile prezente asupra datei la care se va pronunța hotărârea.

VECHIUL CPP: art. 306.


Art. 392. Deliberarea

(1) La deliberare iau parte numai membrii com­pletului în fața căruia a avut loc dezbaterea.

(2) Completul de judecată deliberează în secret.

VECHIUL CPP: art. 307.


Art. 393. Obiectul deliberării

(1) Completul de judecată deli­berează mai întâi asupra chestiunilor de fapt și apoi asupra chestiunilor de drept.

(2) Deliberarea poartă asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranță, dacă este cazul să fie luată, precum și asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate și a internării medicale.

(3) Completul de judecată deliberează și asupra reparării pagubei pro­duse prin infracțiune, asupra măsurilor preventive și asigurătorii, a mijloa­celor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum și asupra oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei.

(4) Toți membrii completului de judecată au îndatorirea să își spună părerea asupra fiecărei chestiuni.

(5) Președintele își spune părerea cel din urmă.

VECHIUL CPP: art. 343.


Art. 394. Luarea hotărârii

(1) Hotărârea trebuie să fie rezultatul acor­dului membrilor completului de judecată asupra soluțiilor date chestiunilor supuse deliberării.

(2) Când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate.

(3) Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru soluția cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.

(4) Motivarea opiniei separate este obligatorie.

(5) În situația în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergență.

  • VECHIUL CPP: art. 308.


Art. 395. Reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor

(1) Dacă în cursul deliberării instanța apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol. Prevederile privind citarea se aplică în mod cores­punzător.

(2) Dacă judecata a avut loc în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), iar instanța constată că pentru soluționarea acțiunii penale se impune admi­nistrarea altor probe în afara înscrisurilor prevăzute la art. 377 alin. (1)‑(3), repune cauza pe rol și dispune efectuarea cercetării judecătorești.

  • VECHIUL CPP: art. 344.


Art. 396. Rezolvarea acțiunii penale

(1) Instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renun­țarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

(2) Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

(3) Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80‑82 din Codul penal.

(4) Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83‑90 din Codul penal.

(5)1) Achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1)
lit. a)-d).

(6) Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)‑j).

(7) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 și se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)‑d), instanța de judecată pronunță achitarea.

(8) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 și se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)‑d), instanța de judecată pronunță încetarea procesului penal.

(9) În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, față de inculpat s‑a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune sau s‑a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune și incul­patul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanța dispune plata acesteia din cauțiune, potrivit dispozițiilor art. 217.

(10) Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1), (11) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpații minori, instanța va avea în vedere aceste aspecte la ale­gerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.

  • VECHIUL CPP: art. 11, 13, 345.
  • RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. XXVII/2006 (sub art. 17 NCPP).
  • HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 25/2014 (M. Of. nr. 935 din 22 decembrie 2014): „(…) în aplicarea dispozițiilor art. 480-485 NCPP, (…) procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să rețină disp. art. 396 alin. (10) NCPP, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită”.

A se vedea și Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 2/2014 (sub art. 16 NCPP).

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 343/A/2015 (www.scj.ro): „Renunțarea la aplicarea pedepsei este o măsură de individualizare a pedepsei care poate fi dispusă de instanța de judecată atunci când constată că infracțiunea săvârșită de inculpat prezintă o gravitate redusă, avându-se în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit. Totodată, soluția se dispune de instanță ținându-se seama de persoana infractorului, de conduita acestuia anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de el pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor acesteia, precum și de posibilitățile de îndreptare a autorului, apreciindu-se că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia. Renunțarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanței de judecată de a renunța la aplicarea unei pedepse persoanei găsite vinovată de comiterea unei infracțiuni, pentru îndreptarea căreia, ținându-se seama de infracțiunea concret săvârșită, persoana infractorului și de alte condiții, se consideră suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea unei pedepse, chiar cu amânarea aplicării sau cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, ar risca să producă mai mult rău decât să ajute la recuperarea inculpatului. Astfel reglementată, renunțarea la aplicarea pedepsei reprezintă o prelungire în faza de judecată a principiului oportunității urmăririi, oferind judecătorului posibilitatea nesancțio­nării unor fapte ca infracțiuni de gravitate redusă, pentru care acțiunea penală nu ar fi trebuit exercitată încă din faza de urmărire penală. Se conferă, așadar, instanței de judecată posibilitatea de a renunța la aplicarea pedepsei, chiar dacă o persoană este vinovată de comiterea unei infracțiuni, rațiunea de a-l feri pe inculpat de nocivitatea pedepsei fiind mult mai puternică și, din acest motiv, pentru reeducarea lui se găsesc alte mijloace, neprivative de libertate. Referitor la condițiile pozitive, oportunitatea aplicării instituției renunțării trebuie apreciată global, avându-se în vedere toate criteriile: a) Infracțiunea săvârșită să prezinte o gravitate redusă, în raport cu natura și întinderea urmărilor produse, cu mijloacele folosite, cu modul și împrejurările în care a fost comisă, precum și cu motivul și scopul urmărit. Gravitatea redusă a infracțiunii trebuie raportată atât la natura și întinderea urmărilor infracțiunii, la mijloacele folosite, la modul și împrejurările în care a fost comisă fapta, cât și la motivul și scopul urmărit. Astfel, în raport de această condiție, trebuie analizate atât elemente de factură obiectivă (precum modul, mijloacele de comitere), cât și elemente de factură subiectivă (scopul, motivul comiterii faptei). Aceste elemente trebuie apreciate în concret, în totalitatea lor, de către judecător și, dacă va considera suficientă și oportună aplicarea doar a unui avertisment, va dispune renunțarea la aplicarea pedepsei. Trebuie, de asemenea, precizat faptul că această condiție privește fapta efectiv comisă (condiție intrinsecă faptei) și nu comportamentul făptuitorului înainte sau după comiterea acesteia. Analizând condițiile impuse de lege pentru renunțarea la aplicarea pedepsei, ICCJ apreciază că, chiar dacă, formal, acestea ar putea fi considerate îndeplinite în speța de față, cererea inculpatului nu poate fi admisă pentru urmă­toarele considerente: Fapta săvârșită de inculpatul (…) reprezintă infracțiunea prevăzută de art. 337 NCP, fiind pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani. Contrar susținerii inculpatului, potrivit cu care infracțiunea săvârșită, aceea de refuz de a se supune prelevării de mostre biologice, ar prezenta o gravitate redusă nu poate fi împărtășită de instanță. Așa cum reiese din procesul-verbal încheiat de agenții de poliție, inculpatul se deplasa (…) pe sensul opus de mers punând în pericol siguranța participanților la traficul rutier. Un eventual accident rutier a fost împiedicat prin acțiunea echipajului de poliție , care a intervenit și a preîntâmpinat producerea unui eveniment rutier. Așa cum reiese din declarația martorului (…), «datorită stării avansate de ebrietate în care se găsea, inculpatul nu a putut coborî din autoturism, eu dându-i mâna și ajutându-l să coboare» și «dată fiind starea în care se afla, eu am fost cel care am eliberat intrarea în parcare, deoarece lăsase autoturismul într-o poziție care împiedica intrarea/ieșirea din parcare». În prezența martorilor asistenți, inculpatul a refuzat categoric să-i fie prelevate mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei, iar după prezentarea acestuia la sediul secției (…) de Poliție, întrucât a refuzat să intre, «am fost nevoiți să-l imobilizăm cu cătușele», iar acesta, sfidând orice regulă de drept, a refuzat categoric să dea orice declarație. Chiar dacă nu au fost victime sau pagube materiale, inculpatul, prin atitudinea sa de a conduce autoturismul sub influența băuturilor alcoolice, a pus în pericol pe ceilalți participanți la trafic, iar eventualitatea producerii unor consecințe nefaste era evidentă. Motivul și scopul urmărit constituie elementul subiectiv pe care instanțele judecătorești trebuie să îl aibă în vedere atunci când se pronunță asupra renunțării la aplicarea pedepsei. La interpelarea ICCJ (încheierea de dezbateri), în sensul de a preciza unde dorea să se deplaseze la acel moment, inculpatul a menționat că se îndrepta spre domiciliu. ICCJ constată că motivul deplasării – spre locuință – nu era de natură a-l determina pe inculpat, chiar dacă era noapte, să se urce la volan sub influența băuturilor alcoolice, acesta putând să ajungă la domiciliu în orice alt mod. b) Instanța să aprecieze că, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea urmărilor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acesteia. Aceasta este o condiție extrinsecă săvârșirii infracțiunii, care privește persoana făptuitorului și conduita pe care acesta a avut-o atât anterior, cât și ulterior săvârșirii infracțiunii. Combinarea elementelor care privesc săvârșirea faptei cu cele care privesc persoana autorului face posibilă evaluarea corectă a gravității infracțiunii și, în consecință, îi poate conferi judecătorului posibilitatea de a hotărî renunțarea la aplicarea pedepsei. Cu toate acestea, și în situația în care sunt îndeplinite condițiile privitoare la faptă și chiar unele condiții privitoare la persoana făptuitorului (de ex., acesta a avut o bună conduită anterior săvârșirii faptei), instanța poate să respingă cererea acestuia de a renunța la aplicarea unei pedepse, dacă își formează convingerea că inculpatul nu inspiră încrederea necesară că se va îndrepta fără aplicarea unei pedepse (cu sau fără executare efectivă). ICCJ constată că, deși inculpatul nu are antecedente penale, la data săvârșirii faptei a avut un comportament recalcitrant, a refuzat în mod repetat să se supună dispozițiilor organelor de poliție care constataseră fapta, încât a fost necesară imobilizarea lui pentru a putea fi asigurată prezența sa la întocmirea actelor procedurale necesare constatării faptei, toate acestea constituind, la rândul lor, elemente suplimentare în evaluarea gravității infracțiunii. Nu în ultimul rând, ICCJ constată că inculpatul avea calitatea de avocat și, contrar celor susținute – că de 15 ani profesează în materie fiscală și comercială – trebuia să cunoască rigorile legii și totodată obligațiile care incumbă oricărui conducător auto în momentul deplasării pe drumurile publice, și anume, interdicția de a conduce sub influența băuturilor alcoolice, cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Nefondată se apreciază a fi și susținerea inculpatului apelant, potrivit cu care impunerea obligației prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. g) NCP – de a nu conduce nici o categorie de autovehicule pe durata termenului de supraveghere – ar fi excesivă și deci netemeinică. Sub acest aspect se constată că instanța și-a motivat convingător opțiunea aplicării acestei măsuri de supraveghere, sens în care s-a referit în mod adecvat în considerente la natura infracțiunii și împrejurările comiterii acesteia și, în special, la starea concretă fizică și psihică a inculpatului la acel moment, concluzionând, întru totul judicios, că impunerea acestei măsuri este urmarea inevitabilă a comportamentului vădit ilegal asumat de inculpat – un profesionist al dreptului – și a pericolului pe care îl prezintă acesta pentru siguranța circulației pe drumurile publice. Oricum, inculpatul apelant are posibilitatea de a beneficia, în viitor, de prevederile art. 87 NCP. Astfel fiind și avându-se în vedere și faptul că, verificându-se sub toate aspectele de legalitate și temeinicie sentința atacată, nu se identifică existența altor motive, care, analizate din oficiu, să ducă la desființarea acesteia, urmează ca apelul declarat de inculpatul (…) să fie respins ca nefondat. În baza 275 alin. (2) NCPP, apelantul inculpat va fi obligat la plata sumei de (…), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de (…), reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției”.

1) Alin. (5) și (10) ale art. 396 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 100 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 397. Rezolvarea acțiunii civile

(1) Instanța se pronunță prin aceeași hotă­râre și asupra acțiunii civile.

(2) În cazul când admite acțiunea civilă, instanța examinează, potrivit
art. 249‑254, necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.

(3) De asemenea, instanța se pronunță prin hotărâre și asupra restituirii lucrurilor și restabilirii situației anterioare, potrivit dispozițiilor art. 255 și 256.

(4) Dispozițiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii și resti­tuirea lucrurilor sunt executorii.

(5) În cazul în care, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (5), instanța lasă neso­luționată acțiunea civilă, măsurile asigurătorii se mențin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

(6) În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, față de inculpat s‑a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune sau s‑a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune și este admisă acțiunea civilă, instanța dispune plata din cauțiune a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracțiune, potrivit dis­pozițiilor art. 217.

  • VECHIUL CPP: art. 346, 353.


Art. 398. Cheltuielile judiciare

Instanța se pronunță prin hotărâre și asupra cheltuielilor judiciare, potrivit dispozițiilor art. 272‑276.

VECHIUL CPP: art. 349.


Art. 399. Dispozițiile cu privire la măsurile preventive

(1) Instanța are obligația ca, prin hotărâre, să se pronunțe asupra menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul pro­ce­sului penal cu privire la inculpat.

(2) În caz de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv.

(3) De asemenea, instanța dispune punerea de îndată în libertate a incul­patului arestat preventiv atunci când pronunță:

a)1) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reținerii, arestului la domiciliu și arestării preventive;

  1. b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supra­veghere;
  2. c) o pedeapsă cu amendă, care nu însoțește pedeapsa închisorii;
  3. d) o măsură educativă neprivativă de libertate.

(4)2) Hotărârea pronunțată în condițiile alin. (1)-(3) cu privire la măsurile preventive este executorie.

(5) Când, potrivit dispozițiilor prevăzute la alin. (1)‑(3), inculpatul este pus în libertate, instanța comunică aceasta administrației locului de deținere.

(6) Inculpatul condamnat de prima instanță și aflat în stare de arest preventiv este liberat de îndată ce durata reținerii și cea a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunțate, deși hotărârea nu este definitivă. Libe­rarea se dispune de administrația locului de deținere, căreia i se comunică, îndată după pronunțarea hotărârii, o copie de pe dispozitiv sau extras.

(7) În caz de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății față de inculpat s‑a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune, instanța va dispune restituirea sumei depuse drept cauțiune, dacă nu s‑a dispus plata din aceasta a despăgubirilor acordate pentru repararea pagu­belor și dacă nu s‑a dispus plata din cauțiune prevăzută la art. 217 alin. (7).

(8) Instanța dispune confiscarea cauțiunii dacă măsura controlului judi­ciar pe cauțiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, pentru motivele arătate la art. 217 alin. (9), și nu s‑a dispus plata din cauțiune a sumelor prevăzute la art. 217.

(9) Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest la domiciliu cu o zi din pedeapsă.

(10) După pronunțarea hotărârii, până la sesizarea instanței de apel, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condițiile legii.

  • VECHIUL CPP: art. 350.

RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 7/2015 (M. Of. nr. 234 din 6 aprilie 2015):
„În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 399 alin. (3) lit. d) și alin. (4) NCPP: (…) La momentul soluționării, în primă instanță, a acțiunii penale, prin pronunțarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive, luată anterior față de inculpatul minor, încetează de drept, iar instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv”.

1) Lit. a) și d) ale alin. (3) al art. 399 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 101 din O.U.G. nr. 18/2016.

2) Alin. (4), (9) și (10) ale art. 399 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 102 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 400. Minuta

(1) Rezultatul deliberării se consemnează într‑o minută, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată.

(2) Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau instanța dispune asupra măsurilor preventive și în alte cazuri expres prevă­zute de lege.

(3) Minuta se întocmește în două exemplare originale, dintre care unul se ata­șează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de minute al instanței.

VECHIUL CPP: art. 309.


Art. 401. Cuprinsul hotărârii

Hotărârea prin care instanța penală solu­ționează fondul cauzei trebuie să conțină o parte intro­ductivă, o expunere și dispozitivul.

  • VECHIUL CPP: art. 354.


Art. 402. Conținutul părții introductive

(1) Partea introductivă cu­prinde men­țiunile prevăzute la art. 370 alin. (4).

(2) Când s‑a redactat o încheiere de ședință, potrivit dispozițiilor art. 370, partea introductivă se limitează numai la următoarele mențiuni: denumirea instanței care a judecat cauza, data pronunțării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, precum și numele și prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului și ale grefierului, făcându‑se mențiune că celelalte date au fost trecute în încheierea de ședință.

(3) În hotărârile instanțelor militare trebuie să se indice și gradul militar al membrilor completului de judecată și al procurorului. Când inculpatul este militar, se menționează și gradul acestuia.

VECHIUL CPP: art. 355.


Art. 403. Conținutul expunerii

(1) Expunerea trebuie să cuprindă:

  1. a) datele privind identitatea părților;
  2. b) descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului și locului unde a fost săvârșită, precum și înca­drarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;
  3. c) motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, și motivarea soluției cu privire la latura civilă a cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză;
  4. d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluțiile date în cauză.

(2) În caz de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amâ­narea aplicării pedepsei, expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reți­nută de instanță în sarcina inculpatului, forma și gradul de vinovăție, circumstan­țele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunțată, respectiv timpul care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunțării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, precum și actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă.

(3) Dacă instanța reține în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s‑a pronunțat condamnarea ori, după caz, renun­țarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei și pentru care anume fapte, încetarea procesului penal sau achitarea.

(4) În cazul renunțării la aplicarea pedepsei și al amânării aplicării pedepsei, precum și în cazul suspendării executării pedepsei sub supra­ve­ghere, se vor prezenta în hotărâre motivele care au determinat renunțarea sau amânarea ori, după caz, suspendarea și se vor arăta consecințele la care persoana față de care s‑au dispus aceste soluții se expune dacă va mai comite infracțiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

VECHIUL CPP: art. 356.


Art. 404. Conținutul dispozitivului

(1) Dispozitivul trebuie să cuprindă datele prevăzute la art. 107 privitoare la persoana inculpatului, soluția dată de instanță cu privire la infracțiune, indicându‑se denumirea acesteia și textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, și cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum și soluția dată cu privire la soluționarea acțiunii civile.

(2) Când instanța dispune condamnarea, în dispozitiv se men­ționează pedeapsa principală aplicată. În cazul în care dispune suspendarea exe­cutării acesteia, în dispozitiv se menționează și măsurile de supraveghere și obligațiile, prevăzute la
art. 93 alin. (1)‑(3) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecințele neres­pectării lor și ale săvârșirii de noi infracțiuni și se indică două entități din comunitate unde urmează a se executa obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, prevăzută la art. 93 alin. (3) din Codul penal, după consultarea listei privind posibilitățile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probațiune. Consilierul de probațiune, pe baza evaluării inițiale, va decide în care din cele două instituții din comunitate menționate în hotă­rârea judecătorească urmează a se executa obligația și tipul de activitate. Când instanța dispune măsura educativă a supravegherii, în dispozitiv se menționează persoana care realizează supra­vegherea și îndrumarea minorului.

(3) Când instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face mențiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 din Codul penal, iar când dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se mențio­nează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, precum și măsurile de supraveghere și obli­gațiile, prevăzute la art. 85 alin. (1) și (2) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în vedere acestuia consecințele nerespectării lor și ale săvârșirii de noi infracțiuni, iar dacă a impus obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, se menționează două entități din comunitate unde urmează a se executa această obligație, după consultarea listei privind posibilitățile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probațiune. Consilierul de probațiune, pe baza evaluării inițiale, va decide în care din cele două instituții din comunitate menționate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligația și tipul de activitate și îndrumarea minorului.

(4) Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanță cu privire la:

  1. a) deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate și a inter­nării medi­cale, indicându‑se partea din pedeapsă executată în acest mod;
  2. b) măsurile preventive;
  3. c) măsurile asigurătorii;
  4. d) măsurile de siguranță;
  5. e) cheltuielile judiciare;
  6. f) restituirea lucrurilor;
  7. g) restabilirea situației anterioare;
  8. h) cauțiune;
  9. i) rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei.

(5) Când instanța pronunță pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face mențiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 din Codul penal, pe durata prevă­zută în același articol.

(6)1) Când instanța a pronunțat pedeapsa închisorii, iar persoana vătă­mată a solicitat înștiințarea cu privire la eliberarea în orice mod sau eva­darea condamnatului, instanța face o mențiune în acest sens în dispozitivul hotărârii.

(61)2) Când instanța a dispus amânarea aplicării pedepsei sau interzicerea unuia sau mai multora dintre drepturile prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. l)-o) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, odată cu aplicarea pedepsei accesorii sau a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, dispozitivul va cuprinde mențiunea că persoana sau persoanele beneficiare ale măsurilor de protecție pot solicita emiterea unui ordin european de protecție în condițiile legii.

(7) Dispozitivul trebuie să cuprindă mențiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotă­rârea a fost pronunțată și a faptului că pronunțarea s‑a făcut în ședință publică.

  • VECHIUL CPP: art. 357.

● RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. XXIV/2006 (M. Of. nr. 188 din 19 martie 2007): „În apli­carea prevederilor art. 310, art. 357 alin. (4) și ale art. 358 CPP [art. 405 și art. 404 alin. (7) NCPP] (…): Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă mențiunea că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică. Nerespectarea acestei cerințe atrage nulitatea hotărârii, în condițiile reglementate prin art. 197 alin. (1) și (4) CPP [art. 282 NCPP], numai atunci când se dovedește că s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, iar anularea actului este nece­sară pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei”.

1) Alin. (6) al art. 404 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 103 din O.U.G.
nr. 18/2016.

2) Alin. (61) al art. 404 a fost introdus prin art. 27 din L. nr. 151/2016.


Art. 405. Pronunțarea hotărârii

(1) Hotărârea se pronunță în ședință publică de către președintele completului de judecată, asistat de grefier.

(2) La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează.

(3) Președintele completului pronunță minuta hotărârii.

  • VECHIUL CPP: art. 310, 358 alin. (1).
  • RIL. A se vedea Dec. ICCJ (SU) nr. XXIV/2006 (sub art. 404 NCPP).
  • CEDO. A se vedea și art. 6§1 tz. II CEDO (sub art. 352 NCPP).


(1) Hotărârea se redac­tează în cel mult 30 de zile de la pronunțare.

(2) Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunțare, și se sem­nează de toți membrii completului și de grefier.

(3) Dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta.

(4) În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de jude­cată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de președintele completului. Dacă și președintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de președintele instanței. Când împiedicarea îl pri­vește pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul‑șef. În toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.

  • VECHIUL CPP: art. 310 alin. (1), 312.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. XXIV/2006 (M. Of. nr. 188 din 19 martie 2007).


Art. 407. Comunicarea hotărârii

(1)1) După pronunțare, o copie a mi­nu­tei hotărârii se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac. În cazul în care inculpatul, partea civilă sau persoana vătămată nu înțelege limba română, o copie a minutei hotărârii i se comunică acesteia într-o limbă pe care o înțelege. După redactarea hotărârii, acestora li se comunică hotărârea în întregul său.

(2) În cazul în care instanța a dispus amânarea aplicării pe­depsei sau suspen­darea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comu­nică serviciului de probațiune și, după caz, organului sau autorității compe­tente să verifice respectarea obli­gațiilor dispuse de instanță.

  • VECHIUL CPP: art. 360.

1) Alin. (1) al art. 407 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 104 din O.U.G.
nr. 18/2016.


Capitolul III. Apelul (art. 408-425)
Art. 408. Hotărârile supuse apelului

(1) Sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel.

(2) Încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentința, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel.

(3) Apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor.

  • VECHIUL CPP: art. 361.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. 1/2010 (M. Of. nr. 771 din 18 noiembrie 2010); Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 12/2012 (M. Of. nr. 735 din 31 octombrie 2012).

  • PROTOCOLUL NR. 7 CEDO. Art. 2. Dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală. 1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt regle­mentate de lege. 2. Acest drept poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore, așa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.
  • LPA. Art. 8. Hotărârile pronunțate în primă instanță după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor și condițiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă. Art. 9. (1) Sentințele supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse apelului. (…) (2) Cererile de recurs împotriva sentințelor prevăzute la alin. (1) depuse anterior intrării în vigoare a legii noi se vor considera cereri de apel. (3) În cazul prevăzut la alin. (1), termenul de declarare a apelului se calculează potrivit art. 363 CPP 1968. (4) Deciziile pro­nunțate în apelurile soluționate potrivit alin. (1) sunt definitive, în condițiile art. 552 NCPP.
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 20/A/2015 (www.scj.ro): „(…) pot fi atacate cu apel exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege”.

A se vedea și Dec. ICCJ (SP) nr. 3/A/2016 (sub art. 469 NCPP).


Art. 409. Persoanele care pot face apel

(1) Pot face apel:

  1. a) procurorul, referitor la latura penală și latura civilă;
  2. b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;
  3. c) partea civilă, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, și partea res­ponsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă;
  4. d) persoana vătămată, în ceea ce privește latura penală;

e)1) martorul, expertul, interpretul și avocatul, în ceea ce privește amenzile judiciare aplicate prin sentință, precum și în ceea ce privește cheltuielile judiciare și indemnizațiile cuvenite acestora;

  1. f) orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr‑o măsură sau printr‑un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare.

(2) Pentru persoanele prevăzute la alin. (1) lit. b)‑f), apelul poate fi decla­rat și de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, și de către soțul acestuia.

  • VECHIUL CPP: art. 362.

A se vedea și D.C.C. nr. 190/2008 (M. Of. nr. 213 din 20 martie 2008).

1) Lit. e) a alin. (1) al art. 409 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 105 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 410. Termenul de declarare a apelului

(1) Pentru procuror, per­soana vătămată și părți, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, și curge de la comunicarea copiei minutei.

(2)1) În cazul prevăzut la art. 409 alin. (1) lit. e), apelul poate fi exercitat de îndată după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare și indemnizațiilor și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza sau, după caz, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței prin care a fost aplicată amenda judiciară sau prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare sau indemnizațiilor.

(3) Pentru persoanele prevăzute la art. 409 alin. (1) lit. f), termenul de apel este de 10 zile și curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.

  • VECHIUL CPP: art. 363.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. XXIX/2006 (M. Of. nr. 732 din 30 octombrie 2007).

1) Alin. (2) al art. 410 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 106 din O.U.G.
nr. 18/2016.


Art. 411. Repunerea în termen

(1) Apelul declarat după expi­rarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanța de apel constată că întârzierea a fost deter­minată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia.

(2) Hotărârea este definitivă până la momentul în care instanța de apel admite cererea de repunere în termen.

(3) Până la soluționarea repunerii în termen, instanța de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.

(4) Dispozițiile alin. (1) și (3) nu se aplică în situația redeschiderii pro­cesului penal cerute de persoana condamnată în lipsă.

VECHIUL CPP: art. 364.


Art. 412. Declararea și motivarea apelului

(1) Apelul se declară prin cerere scrisă, care trebuie să conțină următoarele:

  1. a) numărul dosarului, data și numărul sentinței sau încheierii atacate;
  2. b) denumirea instanței care a pronunțat hotărârea atacată;
  3. c) numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul, reședința sau locuința, precum și semnătura persoanei care declară apelul.

(2) Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanța a cărei hotărâre se atacă sau de avocat.

(3) Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanță de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită.

(4) Apelul se motivează în scris, arătându‑se motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.

VECHIUL CPP: art. 366, 374.


Art. 413. Instanța la care se depune apelul

(1) Cererea de apel întoc­mită în condițiile prevăzute la art. 412 se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă.

(2) Persoana care se află în stare de deținere poate depune cererea de apel și la administrația locului de deținere.

(3) Cererea de apel înregistrată sau atestată în condițiile alin. (2) ori procesul‑verbal întocmit de administrația locului de deținere se înaintează de îndată instanței a cărei hotărâre este atacată.

  • VECHIUL CPP: art. 367.

LPA. Art. 9. (1) Sentințele supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse apelului. Apelul se judecă de către instanța competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeași lege. (2) Cererile de recurs împotriva sentințelor prevăzute la alin. (1) depuse anterior intrării în vigoare a legii noi se vor considera cereri de apel. (…) Art. 10. (1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluționează de către aceeași instanță, potrivit dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel. (2) Recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a NCPP, declarate împotriva hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluționează de către aceeași instanță, con­form dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel. (3) Deciziile pronunțate în apelurile soluționate potrivit alin. (1) și (2) sunt definitive, în condițiile art. 552 alin. (1) NCPP.


Art. 414. Renunțarea la apel

(1) După pronunțarea hotărârii și până la expirarea termenului de declarare a apelului, părțile și persoana vătămată pot renunța în mod expres la această cale de atac.

(2) Asupra renunțării, cu excepția apelului care privește latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru decla­rarea apelului.

(3) Renunțarea sau revenirea asupra renunțării poate să fie făcută personal sau prin mandatar special.

VECHIUL CPP: art. 368.


Art. 415. Retragerea apelului

(1) Până la închiderea dez­baterilor la instanța de apel, persoana vătămată și oricare dintre părți își pot retrage apelul declarat. Retra­gerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr‑o decla­rație atestată sau consemnată într‑un proces‑verbal de către administrația locului de deținere. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de apel.

(2) Reprezentanții legali pot retrage apelul, cu respectarea, în ceea ce privește latura civilă, a condițiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.

(3) Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior.

(4) Apelul declarat de procuror și retras poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat.

  • VECHIUL CPP: art. 369.


Art. 416. Efectul suspensiv al apelului

Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce privește latura penală, cât și în ceea ce privește latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel.

VECHIUL CPP: art. 370.


Art. 417. Efectul devolutiv al apelului și limitele sale

(1) Instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l‑a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

(2) În cadrul limitelor prevăzute la alin. (1), instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept.

VECHIUL CPP: art. 371.


Art. 418. Neagravarea situației în propriul apel

(1) Instanța de apel, soluți­onând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel.

(2) De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația acesteia.

  • VECHIUL CPP: art. 372.

HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 10/2014 (M. Of. nr. 502 din 7 iulie 2014): „(…) în aplicarea art. 5 NCP, circumstanțele atenuante se apreciază global în raport de incriminare și sancțiune. În situația intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât și cu privire la circumstanțe atenuante, circumstanțele ca parte din instituția sancțiunii unei infracțiuni nu pot fi privite și analizate distinct față de instituția pedepsei. Înlăturarea circum­stan­țelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situației în propria cale de atac prevăzut în art. 418 NCPP, atunci când, în concret, pentru aceeași faptă se stabilește o sancțiune mai puțin severă”.


Art. 419. Efectul extensiv al apelului

Instanța de apel examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea.

VECHIUL CPP: art. 373.


Art. 420. Judecarea apelului

(1) Judecarea apelului se face cu citarea părților și a persoanei vătămate.

(2) Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere.

(3) Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie.

(4) Instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond.

(5) Instanța de apel poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, în condițiile art. 100.

(6) Când apelul este în stare de judecată, președintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului și pe urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află și apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.

(7) Procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Inculpatului i se acordă ultimul cuvânt.

(8) Instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe admi­nistrate în fața instanței de apel.

(9) În vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.

(10) Instanța se pronunță asupra tuturor motivelor de apel invocate.

(11) La judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziții contrare.

(12) Apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă în camera de consiliu fără prezența părților, care pot depune concluzii scrise, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanța apreciază că este necesară judecata în ședință publică.

  • VECHIUL CPP: art. 375‑378.

CEDO. A se vedea art. 6§1 CEDO [CEDO–36.605/04] (sub art. 8 NCPP).


Art. 421. Soluțiile la judecata în apel

Instanța, judecând apelul, pro­nunță una dintre următoarele soluții:

  1. respinge apelul, menținând hotărârea atacată:
  2. a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;
  3. b) dacă apelul este nefondat;
  4. admite apelul și:

a)1) desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond. Instanța de apel readministrează decla­rațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, dispozițiile art. 374 alin. (7)-(10) și ale art. 383 alin. (3) și (4) aplicându-se în mod corespunzător;

  1. b) desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acțiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, când se dispune rejudecarea de către instanța competentă.
  • VECHIUL CPP: art. 379.
  • LPA. Art. 14. (1) Rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată ori de către instanța competentă, dispusă după intrarea în vigoare a NCPP, se desfășoară conform legii noi. (2) În cauzele în care rejudecarea s‑a dispus anterior intrării în vigoare a NCPP, dispozițiile art. 5‑10 se aplică în mod corespunzător [Art. 5. (1) Cauzele aflate în cursul urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi rămân în competența organelor de urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluționate potrivit acesteia, cu excepția cauzelor de competența parchetelor militare și a secțiilor mili­tare din cadrul parchetelor competente. (2) Sesizarea instanței în cauzele prevă­zute la alin. (1) se va face potrivit normelor de com­petență din legea nouă. (3) La judecarea cauzelor și la soluționarea propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri în care cerce­tarea penală a fost efectuată de DNA potrivit legii vechi, precum și a celor care au rămas în competența acesteia în condițiile alin. (1), parti­cipă procurori din cadrul DNA. Art. 6. (1) Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s‑a început cercetarea judecătorească se solu­ționează de către instanța competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeași lege. (2) În situația prevăzută la alin. (1), instanța pe rolul căreia se află cauza o trimite jude­cătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit art. 342‑348 NCPP, ori, după caz, o declină în favoarea instanței competente. Art. 7. Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță în care s‑a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competența aceleiași instanțe, judecata urmând a se desfășura potrivit legii noi. Art. 8. Hotărârile pronunțate în primă instanță după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor și condițiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă. Art. 9. (1) Sentințele supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse apelului. Apelul se judecă de către instanța competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeași lege. (2) Cererile de recurs împotriva sentințelor prevăzute la alin. (1) depuse anterior intrării în vigoare a legii noi se vor considera cereri de apel. (3) În cazul prevăzut la alin. (1), termenul de declarare a apelului se calculează potrivit art. 363 CPP 1968. (4) Deciziile pronunțate în apelurile solu­ționate potrivit alin. (1) sunt definitive, în condițiile art. 552 NCPP. (5) Sentințele prin care s‑a dispus, potrivit legii vechi, restituirea cauzei procurorului cu privire la care termenul de declarare a recursului nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse contes­tației, potrivit art. 347 alin. (1) NCPP. (6) Contestația prevăzută la alin. (5) se soluționează de către judecătorul de cameră preliminară al instanței ierarhic superioare celei căreia îi revine, potrivit legii noi, competența să judece cauza în primă instanță ori, după caz, de către completul competent de la ICCJ. (7) Cererile de recurs împotriva sentințelor prevăzute la alin. (5), depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera contestații. (8) Termenul de declarare a contestației prevăzute la alin. (5) se calculează potrivit art. 332 alin. (4) CPP 1968. Art. 10. (1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluționează de către aceeași instanță, potrivit dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel. (2) Recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a NCPP, declarate împo­triva hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluționează de către aceeași instanță, conform dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel. (3) Deciziile pronunțate în apelurile soluționate potrivit alin. (1) și (2) sunt defi­nitive, în condițiile art. 552 alin. (1) NCPP. (4) Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a NCPP, declarate împotriva sentințelor prin care s‑a restituit cauza procurorului, se solu­ționează conform dispozițiilor din legea nouă privitoare la con­testație de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei căreia i‑ar reveni competența să judece cauza în fond ori, după caz, de către completul com­petent de la ICCJ].
  • CEDO. A se vedea art. 6§1 CEDO [CEDO–36.605/04] (sub art. 8 NCPP).
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 74/A/2015 (www.scj.ro): „În privința deciziei penale atacate, pronunțată în baza art. 421 pct. 2 lit. a) NCPP și definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac. Recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În materia apelului, inadmisibilitatea intervine, în principal, în două situații: când apelul este îndreptat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel și când a fost declarat de o persoană care nu are calitatea procesuală de a apela. Acestora li se adaugă și cazurile în care titularul dreptului de apel depășește limitele în care i se recunoaște dreptul său de apel, precum și cele în care se declară apel împotriva unei hotărâri pe care aceeași parte o atacase anterior printr‑un alt apel. În speță, apelul nu este obiectiv încuviințat de lege, hotărârea atacată făcând parte din cele care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel sau nu sunt supuse niciunei căi de atac. Dispozițiile legale invocate de partea civilă nu sunt incidente în prezenta cauză, potrivit art. 4251 alin. (1) NCPP calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel”.

A se vedea și Dec. ICCJ (SP) nr. 92/A/2015 (sub art. 432 NCPP).

1) Lit. a) și b) de la pct. 2 al art. 421 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 107 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 422. Chestiunile complementare

Instanța, deliberând asupra ape­lului, face, atunci când este cazul, aplicarea dispozițiilor privitoare la reluarea dezbaterilor și a celor privind rezolvarea acțiunii civile, măsurile asi­gurătorii, cheltuielile judiciare și orice alte aspecte de care depinde soluțio­narea completă a apelului. De asemenea, instanța de apel verifică dacă s‑a făcut o justă aplicare de către prima instanță a dispozițiilor privitoare la deducerea duratei reținerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale și adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pro­nunțarea hotărârii atacate cu apel.

  • VECHIUL CPP: art. 381.


Art. 423. Desființarea hotărârii

(1) În caz de admitere a apelului, hotă­rârea atacată se desființează, în limitele dispozițiilor privind efectul devolutiv și extensiv al apelului.

(2) Hotărârea poate fi desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce privește latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluționare a cauzei.

(3) În caz de desființare a hotărârii, instanța de apel poate menține măsura arestării preventive.

  • VECHIUL CPP: art. 382.


Art. 424. Conținutul deciziei instanței de apel și comunicarea acesteia

(1) Decizia instanței de apel trebuie să cuprindă în partea intro­ductivă mențiunile prevăzute la art. 402, iar în expunere temeiurile de fapt și de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum și temeiurile care au dus la adop­tarea oricăreia dintre soluțiile prevăzute la art. 421. Dispozitivul cuprinde soluția dată de instanța de apel, data pronunțării deciziei și mențiunea că pronunțarea s‑a făcut în ședință publică.

(2)1) Instanța de apel se pronunță asupra măsurilor preventive potrivit dispozițiilor referitoare la conținutul sentinței; când s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau instanței competente, instanța de apel poate face aplicarea corespunzătoare a art. 399 alin. (10).

(3) În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu, în expunere și dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă.

(4) Când s‑a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să își reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desființate de drept.

(5) Decizia instanței de apel se comunică procurorului, părților, per­soanei vătămate și administrației locului de deținere.

VECHIUL CPP: art. 383.

1) Alin. (2) al art. 424 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 108 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 425. Limitele rejudecării

(1) Instanța de rejudecare trebuie să se confor­meze hotărârii instanței de apel, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la soluționarea apelului.

(2) Dacă hotărârea a fost desființată în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanța care rejudecă poate agrava soluția dată de prima instanță.

(3) Când hotărârea este desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce privește latura penală sau civilă, instanța de rejudecare se pronunță în limitele în care hotă­rârea a fost desființată.

  • VECHIUL CPP: art. 385.

RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 4/2014 (sub art. 203 NCPP).

Capitolul III^1. Contestația (art. art. 425^1)
Art. 4251. Declararea și soluționarea contestației

(1) Calea de atac a contes­tației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile pre­zen­tului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.

(2) Pot face contestație procurorul și subiecții procesuali la care hotă­rârea atacată se referă, precum și persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunțare pentru procuror și de la comunicare pentru celelalte persoane, dispozițiile art. 411 alin. (1) aplicându‑se în mod corespunzător.

(3) Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți, judecă­torul de cameră preliminară sau, după caz, la instanța care a pronunțat hotărârea care se atacă și se motivează până la termenul stabilit pentru soluționare, dispozițiile art. 415 aplicându‑se în mod corespunzător.

(4) La soluționarea contestației, dispozițiile art. 416 și art. 418 se aplică în mod corespunzător; în cadrul acestor limite, la solu­ționarea contestației împotriva încheierii privind o măsură pre­ventivă se poate dispune o măsură mai puțin gravă decât cea solicitată sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori se pot modifica obligațiile din conținutul măsurii contestate.

(5) Contestația se soluționează de către judecătorul de drepturi și libertăți, res­pectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanța superioară celei sesizate, respectiv de com­pletul competent al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședință publică, cu parti­ciparea procurorului.

(6) La soluționarea contestației se citează persoana care a făcut con­testația, precum și subiecții procesuali la care hotărârea atacată se referă, dispozițiile art. 90 și art. 91 aplicându‑se în mod corespunzător.

(7) Contestația se soluționează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac, putându‑se pronunța una dintre următoarele soluții:

  1. respingerea contestației, cu menținerea hotărârii atacate:
  2. a) când contestația este tardivă sau inadmisibilă;
  3. b) când contestația este nefondată;
  4. admiterea contestației și:
  5. a) desființarea hotărârii atacate și soluționarea cauzei;
  6. b) desființarea hotărârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către judecă­torul sau completul care a pronunțat‑o, atunci când se constată că nu au fost respec­tate dispozițiile privind citarea.
  • RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 4/2014 (sub art. 203 NCPP).
  • JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 74/A/2015 (sub art. 421 NCPP), Dec. ICCJ (SP) nr. 386/2015 (sub art. 21 L. nr. 302/2004).


Capitolul V. Căile extraordinare de atac (art. 426-470)

  • N.N. Potrivit pct. 260 al art. 102 L. nr. 255/2013, Cap. IV (Contestația în anulare) din T. III al P. speciale devine Secț. 1 din Cap. V din T. III al P. speciale. Secț. 1-3 ale Cap. V devin, prin urmare, Secț. 2-4 ale Cap. V (potrivit pct. 261 al art. 102 L. nr. 255/2013).
Sectiunea 1. Contestația în anulare (art. 426-432)
Art. 426. Cazurile de contestație în anulare

Împotriva hotărârilor penale defi­nitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

  1. a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;
  2. b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c)1) când hotărârea din apel a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

  1. d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
  2. e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
  3. f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
  4. g) când ședința de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
  5. h) când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
  6. i) când împotriva unei persoane s‑au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
  • VECHIUL CPP: art. 386.
  • HP. A se vedea Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 5/2015 (sub art. 432 NCPP).
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 1479/2014 (www.scj.ro): „(…) dispozițiile art. 426
    lit. i) NCPP sunt expresia regulii «non bis in idem» potrivit căreia nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeași faptă, cazul de contestație, prevăzut de textul de lege anterior menționat, fiind incident în situația în care față de o persoană «s‑au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă». Prin urmare, acest motiv de contestație în anulare este incident numai în cazul în care există două sau mai multe hotărâri judecătorești penale defi­nitive prin care s‑a soluționat fondul cauzei”.

Dec. ICCJ (SP) nr. 268/2015 (www.scj.ro): „Examinând cererea de contestație în anulare formulată de condamnații (…)., prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, ICCJ constată că aceștia au invocat formal cazul prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) NCPP, argumentele acestora neputând fi circumscrise acestui text de lege. Astfel, în ceea ce privește cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) NCPP (…), contestatorii au arătat că instanța de recurs nu a procedat la încetarea procesului penal cu privire la cele două societăți comerciale, referitor la care existau cele două adrese din care rezulta că părțile au convenit împăcarea. (…) Or, potrivit celor statuate prin Dec. nr. 24/1/2006 pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul Legii, încetarea procesului penal în cazul infracțiunilor pentru care împăcarea părților înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanță numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voință al inculpatului și al persoanei vătă­mate de a se împăca total, necondiționat și definitiv, exprimat în ședința de judecată de aceste părți, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice, ori așa cum rezultă din actele dosarului, părțile nu au fost prezente în fața instanței de recurs. Așa fiind, întrucât la dosar nu există dovezi care să respecte dispozițiile general obligatorii ale deciziei anterior invocată”.

Dec. ICCJ (SP) nr. 3033/2014 (www.scj.ro): „Instanța constată că, pe fondul contestației în anulare, s‑a susținut că infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 CP anterior raportat la art. 6 L. nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) CP anterior, în modalitatea în care a fost reținută în sarcina inculpatului, nu mai este incriminată în actualul CP și, pe cale de consecință, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 291 CP, nicidecum ignorarea de către instanța de recurs a unei cauze de încetare a procesului penal. Cu privire la acest aspect, se reține că încetarea procesului penal poate fi dispusă doar pentru incidența unui caz prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e)‑h) și j) NCPP, în timp ce contestatorul invocă, în fapt, cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) tz. I NCPP – fapta nu este prevăzută de legea penală. Prin urmare, ICCJ constată că acest caz de contestație în anulare a fost invocat în mod formal, neregăsindu‑se în motivarea în fapt a contestației în condițiile în care, în realitate, contestatorul face referire la alte cauze de împiedicare a acțiunii penale decât cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)‑h) și j) NCPP. Mai mult, se reține că acest motiv de contestație în anulare nu poate fi încadrat în niciunul dintre cazurile de contestație în anulare prevăzute de art. 426 NCPP. În ceea ce privește motivul întemeiat pe dispozițiile art. 426 lit. d) NCPP, invocat pentru prima dată la termenul din data de 25 noi. 2014, cu ocazia dezbaterilor, după admiterea în principiu a contestației în anulare, se reține, pe de o parte că acesta nu poate fi invocat «omisio medio», prin eludarea etapei admisibilității în principiu a contestației în anulare, acesta putând face, eventual, obiectul unei noi contestații în anulare. În plus, față de temeiul de drept invocat și de momentul formulării acestui motiv de contestație în anulare, se pune problema admisibilității în principiu a acestuia, raportat la termenul de introducere a contestației în anulare prevăzut de art. 428 alin. (1) NCPP. Pentru aceste considerente, instanța va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de recurentul‑inculpat”.

1) Lit. c)-h) ale art. 426 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 109 din O.U.G.
nr. 18/2016.


Art. 427. Cererea de contestație în anulare

(1) Contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de către procuror.

(2) În cererea de contestație în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestație pe care le invocă, precum și motivele aduse în sprijinul acestora.

  • VECHIUL CPP: art. 387.


Art. 428. Termenul de introducere a contestației în anulare

(1) Con­­tes­tația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) și c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

(2) Contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) și i) poate fi introdusă oricând.

  • VECHIUL CPP: art. 388.

Potrivit comunicatului Compartimentului Relații externe, relații cu presa și protocol al Curții Constituționale din 30 iunie 2016 (www.ccr.ro): „(…) dispozițiile art. 428 alin. (1) [în forma anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr.18/2016] cu referire la art. 426 lit. i) NCPP sunt neconstituționale”.


Art. 429. Instanța competentă

(1) Contestația în anulare se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere.

(2) Contestația în anulare pentru cazul în care se invocă autori­tatea de lucru judecat se introduce la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre.

  • VECHIUL CPP: art. 389.


Art. 430. Suspendarea executării

Până la soluționarea contes­tației în anulare, instanța sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.

  • VECHIUL CPP: art. 390.


Art. 431. Admiterea în principiu

(1)1) Instanța examinează admisibil­i­tatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică exami­narea admisibilității în principiu.

(2) Instanța, constatând că cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

  • VECHIUL CPP: art. 391.
  • RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 10/2009 (M. Of. nr. 691 din 14 octombrie 2009): „În aplicarea dispozițiilor art. 391 alin. (1) CPP [art. 431 alin. (1) NCPP] (…): Examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare, fără citarea părților, nu încalcă dreptul acestora la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 CEDO [sub art. 8 NCPP]”.

Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 3/2015 (M. Of. nr. 150 din 2 martie 2015): „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 431 alin. (1) NCPP (…): Admisibilitatea în principiu a contestației în anulare se examinează în cameră de consiliu, fără citarea părților, cu participarea procurorului”.

1) Alin. (1) al art. 431 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 111 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 432. Procedura de judecare

(1) La termenul fixat pentru judecarea contes­tației în anulare, instanța, ascultând părțile și con­cluziile procurorului, dacă găsește contestația întemeiată, desfiin­țează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere și procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după des­ființare.

(2) În cazul în care prin contestația în anulare se invocă autori­tatea de lucru judecat, judecarea contestației se face cu citarea părților interesate în cauza în care s‑a pronunțat ultima hotărâre. Instanța, ascultând părțile și concluziile procurorului, dacă găsește contestația întemeiată, desființează prin decizie sau, după caz, prin sentință ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.

(3) Judecarea contestației în anulare nu poate avea loc decât în pre­zența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere.

(4) Sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.

  • VECHIUL CPP: art. 392.
  • HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 5/2015 (M. Of. nr. 248 din 10 aprilie 2015): „(…) hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contes­tației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului”.
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 92/A/2015 (www.scj.ro): „(…) contestatorul a declarat apel împotriva unei încheieri penale pronunțată într‑o contestație în anulare (…) formulată împotriva unei hotărâri pronunțată de instanța de apel (…). Or, conform art. 432 alin. (4) NCPP, hotărârea pronunțată în contestație în anulare de către instanța de apel este definitivă. Astfel, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii. Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 CEDO [Art. 13. Dreptul la un recurs efectiv. Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s‑ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale], NCPP a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru .toate persoanele aflate în situații juridice identice. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a prin­cipiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept. Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României. NCPP reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor. De asemenea, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile impli­cate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr‑un act neprocesual. Având în vedere faptul că a fost formulată o cale de atac nerecunoscută de legea procesual penală, ICCJ, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) NCPP, va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat”.


Sectiunea a 2-a. Recursul în casație (art. 433-451)
Art. 433. Scopul recursului în casație și instanța competentă

Recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.


Art. 434. Hotărârile supuse recursului în casație

(1) Pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s‑a dispus rejudecarea cauzelor.

(2) Nu pot fi atacate cu recurs în casație:

a)1) hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire;

  1. b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;
  2. c) hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor;
  3. d) hotărârile pronunțate în materia reabilitării;
  4. e) soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
  5. f) soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii;
  6. g) hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției.

(3) Recursul în casație exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s‑a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obținerea con­damnării acestuia de către instanța de recurs în casație.

  • VECHIUL CPP: art. 3851.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. XVIII/2006 (M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007); Dec. ICCJ (SU) nr. 1/2010 (M. Of. nr. 771 din 18 noiembrie 2010); Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 12/2012 (M. Of. nr. 735 din 31 octombrie 2012).

  • NECONSTITUȚIONALITATE. Potrivit comunicatului Compartimentului Relații externe, relații cu presa și protocol al Curții Constituționale din 12 iulie 2016 (www.ccr.ro): „(…) soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 434 alin. (1) tz. I NCPP, care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate de ICCJ, ca instanță de apel, este neconstituțională”.
  • LPA. Art. 11. (1) Deciziile pronunțate în apel înainte de intrarea în vigoare a NCPP cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casație. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1), termenul de 30 de zile de declarare a recursului în casație curge după cum urmează: a) de la data intrării în vigoare a NCPP, pentru procuror și pentru părțile cu privire la care legea anterioară ni prevedea obligația comunicării deciziei de apel, precum și pentru părțile cărora decizia le‑a fost comunicată anterior intrării în vigoare a NCPP; b) de la data comunicării, pentru părțile cărora decizia le‑a fost comu­nicată după data intrării în vigoare a NCPP. (3) Cererile de recurs împotriva deciziilor prevăzute la alin. (1), depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera cereri de recurs în casație. (4) Soluționarea recursului în casație este supusă dispozițiilor NCPP. (5) Deciziile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data intrării în vigoare a NCPP.
    Art. 12. (1) Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), prin derogare de la dispozițiile art. 552 alin. (1) NCPP, hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data soluționării recursului, dacă acesta a fost respins ori dacă a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs. (3) Hotărârile pronunțate în recursul solu­ționat potrivit alin. (1) nu pot fi atacate cu recurs în casație.
    Art. 13. Hotărârile rămase definitive anterior intrării în vigoare a legii noi nu pot fi atacate cu recurs în casație în condițiile legii noi.

1) Lit. a) și c) de la alin. (2) al art. 434 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 112 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 435. Termenul de declarare a recursului în casație

Recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

  • VECHIUL CPP: art. 3853.


Art. 436. Declararea recursului în casație

(1) Pot formula cerere de recurs în casație:

  1. a) procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;
  2. b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s‑a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pe­dep­sei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;
  3. c) partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă.

(2) Inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casație numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(3) Până la închiderea dezbaterilor la instanța de recurs, părțile și procurorul își pot retrage recursul în casație declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr‑o declarație atestată sau consemnată într‑un proces‑verbal de către conducerea locului de deținere. Declarația de retra­gere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de recurs.

(4) Reprezentanții legali pot retrage recursul în casație cu respectarea, în ceea ce privește latura civilă, a condițiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage recursul în casație declarat personal sau de reprezentantul său legal.

(5) Recursul în casație declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior.

(6) Decizia instanței de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată cu recurs în casație de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras.

  • VECHIUL CPP: art. 3852, 3854.
  • NECONSTITUȚIONALITATE. Potrivit comunicatului Compartimentului Relații externe, relații cu presa și protocol al Curții Constituționale din 22 iunie 2016 (www.ccr.ro): „(…) dispozițiile NCPP cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) tz. I și art. 440 alin. (2), cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat, sunt neconstituționale”.


Art. 437. Motivarea recursului în casație

(1) Cererea de recurs în casație se formulează în scris și va cuprinde:

  1. a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții, numele, prenu­mele și domiciliul profesional al avocatului sau, după caz, numele și pre­numele procurorului care exercită recursul în casație, precum și organul judiciar din care acesta face parte;
  2. b) indicarea hotărârii care se atacă;
  3. c) indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora;
  4. d) semnătura persoanei care exercită recursul în casație și/sau sem­nătura avocatului.

(2) La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.

  • VECHIUL CPP: art. 38510.


Art. 438. Cazurile în care se poate face recurs în casație

(1) Hotă­rârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

  1. în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;

2‑6. abrogate;

  1. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
  2. în mod greșit s‑a dispus încetarea procesului penal;

9‑10. abrogate;

  1. nu s‑a constatat grațierea sau în mod greșit s‑a constatat că pe­deapsa aplicată inculpatului a fost grațiată;
  2. s‑au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

13‑14. abrogate.

(2) Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

(3) În cazul în care cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casație nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat.

  • VECHIUL CPP: art. 3859.

A se vedea și: D.C.C. nr. 783/2009 (M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009); Dec. ICCJ (SU) nr. 28/2008 (M. Of. nr. 423 din 22 iunie 2009); Dec. ICCJ (SU) nr. 8/2009 (M. Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009); Dec. ICCJ (SU) nr. 35/2009 (M. Of. nr. 291 din 14 mai 2010).

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 249/RC/2014 (www.scj.ro): „În ceea ce privește lega­litatea aplicării unei pedepse accesorii, independent de o pedeapsă complementară, se reține că o astfel de analiză nu poate fi făcută în calea de atac a recursului în casație, întrucât excede cazurilor de casare prevăzute de lege”.

Dec. ICCJ (SP) nr. 250/RC/2014 (www.scj.ro): „Aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută/menținută prin hotărârea atacată, instanța de recurs nefiind abilitată de lege să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei”.

Dec. ICCJ (SP) nr. 32/RC/2015 (www.scj.ro): „Este real că prin eroare materială se înțelege mențiunea greșită cuprinsă într‑un act procedural (încheiere, hotărâre etc), dacă inexactitatea este evidentă în sensul că rezultă în mod cert din însăși actele dosarului nefiind nevoie, pentru a o constata, de administrarea sau reaprecierea unor probe. Dar, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 NCPP, care prevăd că hotărârile sunt supuse casării când s‑au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, nu fac distincție între cauzele care au condus la stabilirea unei pedepse nelegale (nefiind reglementat, în mod distinct, calculul aritmetic greșit), iar cum pedeapsa aplicată constituie una din dispozițiile esențiale, în caz de condamnare, a unei hotărâri penale, conform art. 404 NCPP, este nejustificat a se considera că se poate stabili cuantumul pedepsei ce se execută de către un inculpat pe calea unei îndreptări de eroare materială”.

Dec. ICCJ (SP) nr. 33/RC/2015 (www.scj.ro): „Recursul în casație constituie o jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, ICCJ nu va proceda la judecarea procesului propriu‑zis, judecând exclusiv dacă, din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept. În contextul celor menționate, recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel”.

Dec. ICCJ (SP) nr. 55/RC/2015 (www.scj.ro): „Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 NCPC, invocat de recurentul inculpat, este corespondentul fostului art. 3859 alin. (1) pct. 14 CPP anterior, astfel cum a fost modif. prin L. nr. 2/2013. Drept urmare, jurisprudența referitoare la acest caz de casare poate fi valorificată pentru a stabili incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 CPP. Din această perspectivă, se constată că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate, erorile care se produc în legătură cu apli­carea pedepsei de către instanța de fond prin stabilirea unei pedepse neprevăzută de lege sau prin depășirea limitelor legale. Astfel orice critici sau constatări care ar viza greșita aplicare a dispozițiilor tranzitorii din noua lege, respectiv a legii penale mai favorabile, care nu se raportează la pedepsele aplicate în alte limite decât cele prevăzute de lege, nu pot fi analizate, recursul în casație fiind o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată doar în cazuri excepționale și numai pentru anumite motive de nelegalitate”.

Dec. ICCJ (SP) nr. 145/2015 (www.scj.ro): „Individualizarea pedepsei este o chestiune de apreciere, ce implică reanalizarea criteriilor de cuantificare și de stabilire a sancțiunii și nu verificarea modalității în care instanța de fond sau instanța de apel au aplicat sau au respectat o anumită dispoziție legală. Analizând critica strict prin raportare la cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 CPP [art. 438 alin. (1) pct. 12], se constată că pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită cu respectarea dispozițiilor legale, în limitele prevăzute de norma de incriminare aplicabilă la acel moment”.


Art. 439. Procedura de comunicare

(1) Cererea de recurs în casație împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoțite de copii pentru procuror și părți, la instanța a cărei hotărâre se atacă.

(2) Președintele instanței a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de către acesta va comunica procurorului și părților copii de pe cererea de recurs în casație și celelalte înscrisuri doveditoare, cu mențiunea că se pot depune concluziile scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeași instanță.

(3) Nedepunerea de către părți și procuror de concluzii scrise nu împie­dică judecarea recursului în casație.

(4) În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului de depunere a acestora, președintele instanței sau judecătorul delegat de către acesta va înainta Înaltei Curți de Casație și Justiție dosarul cauzei, cererea de recurs în casație, înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum și, după caz, concluziile scrise.

(41) În cazul în care cererea de recurs în casație nu este formulată prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție sau este formulată împotriva unei hotărâri prevăzute la art. 434 alin. (2), președintele instanței sau judecătorul delegat de către acesta restituie părții, pe cale admi­nistrativă, cererea de recurs în casație.

(5) În cazul în care nu este îndeplinită procedura de comunicare prevă­zută la
alin. (2) și (4) ori dacă aceasta nu este completă, magistratul‑asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de comu­nicare și de întocmire a raportului referitor la cererea de recurs în casație, va îndeplini sau va completa, după caz, procedura.

  • NECONSTITUȚIONALITATE. A se vedea comunicatul Compartimentului Relații externe, relații cu presa și protocol al Curții Constituționale din 22 iunie 2016 (sub art. 436 NCPP).


Art. 440. Admiterea în principiu

(1)1) Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părților și fără participarea procurorului.

(2) Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) și (6), art. 437 și 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

(3) Dacă cererea de recurs în casație a fost retrasă, instanța ia act de retragere, prin încheiere.

(4) În cazul în care instanța constată că cererea îndeplinește condițiile prevă­zute la
art. 434‑438, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.

  • VECHIUL CPP: art. 38510a.
  • NECONSTITUȚIONALITATE. A se vedea comunicatului Compartimentului Relații externe, relații cu presa și protocol al Curții Constituționale din 22 iunie 2016 (sub art. 436 NCPP).

1) Alin. (1)-(2) ale art. 440 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 17 din O.U.G. nr. 82/2014 (modificată prin art. unic L. nr. 75/2016).


Art. 441. Suspendarea executării

(1) Instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau în parte, exe­cutarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2).

(2) În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligațiile impuse prin încheiere, completul care va judeca recursul în casație, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării și reluarea executării pedepsei.

(3) Aducerea la îndeplinire a dispozițiilor de suspendare a exe­cutării hotărârii și supravegherea respectării obligațiilor impuse se fac prin instanța de executare.

  • VECHIUL CPP: art. 3855.


Art. 442. Efectul devolutiv și limitele sale

(1) Instanța judecă recursul în casație numai cu privire la persoana care l‑a declarat și la persoana la care se referă declarația de recurs în casație și numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces.

(2) Instanța de recurs în casație examinează cauza numai în limitele moti­velor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casație.

  • VECHIUL CPP: art. 3856.


Art. 443. Efectul extensiv și limitele sale

(1) Instanța examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat recurs în casație sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea.

(2) Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs în casație, poate cere extinderea recursului în casație declarat de el în termen și față de alte persoane decât acelea la care s‑a referit, fără a se putea crea acestora o situație mai grea.

  • VECHIUL CPP: art. 3857.


Art. 444. Neagravarea situației în propriul recurs în casație

(1) Instanța, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat recursul în casație.

(2) În recursul în casație declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de recurs în casație nu poate agrava situația acesteia.

  • VECHIUL CPP: art. 3858.


Art. 445. Prezența părților și a procurorului

(1) Judecarea recursului în casație admis în principiu se face cu citarea părților. Dispozițiile art. 90 și art. 93 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.

(2) Participarea procurorului la judecarea recursului în casație este obligatorie.

  • VECHIUL CPP: art. 38511.


Art. 446. Judecarea recursului în casație

(1) Președintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului și procurorului. Dacă între recursurile în casație declarate se află și recursul procu­rorului, primul cuvânt îl are acesta.

(2) Procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.

  • VECHIUL CPP: art. 38513.


Art. 447. Verificarea legalității hotărârii

Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

  • VECHIUL CPP: art. 38514.


Art. 448. Soluțiile la judecata recursului în casație

(1) Instanța, jude­când recursul în casație, pronunță una dintre următoarele soluții:

  1. respinge recursul în casație, menținând hotărârea atacată, dacă recursul în casație este nefondat;
  2. admite recursul în casație, casând hotărârea atacată, și:
  3. a) îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlă­tură greșita aplicare a legii;
  4. b) dispune rejudecarea de către instanța de apel ori de către instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente celelalte cazuri de casare prevăzute la art. 438.

(2) Dacă recursul în casație vizează greșita soluționare a laturii civile, instanța, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotă­râre a fost casată, în condițiile alin. (1) pct. 2 lit. b).

(3) În cazul prevăzut la alin. (1) pct. 2 lit. a) instanța de recurs în casație desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată aceleași încălcări de lege ca în decizia recurată.

(4) În cazul în care condamnatul se găsește în cursul executării pedepsei, instanța, admițând recursul în casație și pronunțând casarea cu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură preventivă.

  • VECHIUL CPP: art. 38515‑38516.
  • CEDO. A se vedea art. 6§3 CEDO [CEDO–40.107/04] (sub art. 83 NCPP).


Art. 449. Desființarea hotărârii și conținutul deciziei

(1) În caz de admitere a recursului în casație, hotărârea atacată se casează în limitele prevăzute la art. 442
și 443.

(2) Hotărârea poate fi desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce privește latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluționare a cauzei.

(3) Decizia instanței de recurs în casație trebuie să cuprindă, în partea intro­ductivă, mențiunile prevăzute la art. 402, iar în expunere, temeiurile de drept care au dus la respingerea sau admiterea recursului în casație. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluția pronunțată de instanța de recurs în casație, data pronunțării deciziei și mențiunea că pronunțarea s‑a făcut în ședință publică.

(4) Când s‑a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să își reia cursul.

  • VECHIUL CPP: art. 38517.


Art. 450. Limitele judecării

(1) Instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de recurs în casație, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la admiterea recursului în casație.

(2) Când hotărârea este desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane, instanța se pronunță în limitele în care hotă­rârea a fost casată.

  • VECHIUL CPP: art. 38518.


Art. 451. Procedura de rejudecare

. Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfășoară potrivit dispozițiilor cap. II sau III din titlul III al părții speciale, care se aplică în mod cores­punzător.

  • VECHIUL CPP: art. 38519.
  • LPA. A se vedea art. 14 LPA (sub art. 421 NCPP).


Sectiunea a 3-a. Revizuirea (art. 452-465)

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 3076/2014 (www.scj.ro): „Revizuirea este instituită, ca regulă, pentru înlăturarea erorilor de fapt săvârșite de instanțele de judecată ca urmare a necunoașterii, în momentul soluționării cauzei, a unor împrejurări esențiale în raport de care hotărârea definitivă nu mai corespundea adevărului; de asemenea, atunci când se descoperă că s‑au săvârșit infracțiuni care au influențat soluționarea cauzei. Reglementarea generală a revizuirii este cuprinsă în cadrul dispozițiilor art. 452‑464 NCPP. (…) Cererea de revizuire formulată în cazul hotărârilor CEDO reprezintă o regle­mentare specială, fiind prevăzută în art. 465 NCPP. Aceste dispoziții prevăd condițiile de exercitare, titularii cererii, instanța competentă, termenul de introducere, judecarea acesteia, soluțiile care pot fi dispuse și căile de atac. Conform principiului specialia generalibus derogant, în cazul revizuirii hotărârilor în care s‑a constatat, printr‑o hotărâre CEDO, încălcarea drepturilor sau libertăților fundamentale ori s‑a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, se aplică dispozițiile art. 465 NCPP”.

Dec. ICCJ (SP) nr. 38/A/2015 (www.scj.ro): „Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară”.

Art. 452. Hotărârile supuse revizuirii

(1) Hotărârile judecătorești defi­nitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă.

(2) Când o hotărâre privește mai multe infracțiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.

  • VECHIUL CPP: art. 393.
  • RIL. A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. XVII/2007 (sub art. 341 NCPP).


Art. 453. Cazurile de revizuire

(1) Revizuirea hotărârilor judecă­torești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:

  1. a) s‑au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pro­nunțate în cauză;
  2. b) hotărârea a cărei revizuire se cere s‑a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;
  3. c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împre­jurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;
  4. d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;
  5. e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia;

f)1) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotă­rârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

(2) Revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, potrivit Codului de procedură civilă.

(3) Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și f) pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s‑a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.

(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)‑d) și f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.

(5) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii.

  • VECHIUL CPP: art. 394, 4082.

A se vedea și: Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 9/2011 (M. Of. nr. 717 din 12 octombrie 2011).

  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. LX/2007 (M. Of. nr. 574 din 30 iulie 2008): „(…) cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 CPP [art. 453 NCPP] este inadmisibilă”.

Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 9/2011 (M. Of. nr. 717 din 12 octombrie 2011): „Hotărârile definitive în care persoana condamnată nu este autorul infracțiunii, o altă persoană utilizând în mod fraudulos identitatea celui condamnat, sunt supuse cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) CPP [art. 453 alin. (1) lit. a) NCPP]”.

1) Lit. f) a alin. (1) al art. 453 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. II pct. 113 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 454. Dovedirea unor cazuri de revizuire

(1) Situațiile care consti­tuie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)‑d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța s‑a pronunțat asupra fondului cauzei constatând existența falsului sau existența faptelor și săvârșirea lor de respectivele persoane.

(2) În cazurile în care dovada nu poate fi făcută potrivit alin. (1) datorită existenței unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)‑d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.

  • VECHIUL CPP: art. 395.


Art. 455. Persoanele care pot cere revizuirea

(1) Pot cere revizuirea:

  1. a) părțile din proces, în limitele calității lor procesuale;
  2. b) un membru de familie al condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condam­natului.

(2) Procurorul poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii.

  • VECHIUL CPP: art. 396.


Art. 456. Cererea de revizuire

(1) Cererea de revizuire se adresează instanței care a judecat cauza în prima instanță.

(2) Cererea se formulează în scris și trebuie motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază și a mijloacelor de probă în dove­direa acestuia.

(3) La cerere se vor alătura copii de pe înscrisurile de care cel ce a formulat cererea de revizuire înțelege a se folosi în proces, certificate pentru con­formitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într‑o limbă străină, ele se vor alătura în traducere efectuată de un traducător autorizat.

(4) În cazul în care cererea nu îndeplinește condițiile prevăzute la alin. (2) și (3), instanța pune în vedere celui ce a formulat cererea să o com­pleteze, într‑un termen stabilit de instanță, sub sancțiunea prevăzută la art. 459 alin. (5).

  • VECHIUL CPP: art. 397.

A se vedea și: Dec. ICCJ (SU) nr. 24/2009 (M. Of. nr. 275 din 28 aprilie 2010); Dec. ICCJ (SU) nr. 4/2010 (M. Of. nr. 866 din 23 decembrie 2010).


Art. 457. Termenul de introducere a cererii

(1) Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea condamnatului, cu excepția cazului prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f), când cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2) Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui față de care s‑a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge:

  1. a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)‑d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se poate face printr‑o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
  2. b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)‑d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale;
  3. c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.

(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică și în cazul când procurorul se sesizează din oficiu.

(4) Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a inter­venit o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.

  • VECHIUL CPP: art. 398, 4082 alin. (4).


Art. 458. Instanța competentă

Competentă să judece cererea de revi­zuire este instanța care a judecat cauza în prima instanță. Când temeiul cererii de revizuire constă în existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, com­petența se determină potrivit dispozițiilor art. 44.

  • VECHIUL CPP: art. 401.
  • RIL. Dec. ICCJ (SU) nr. XXX/2006 (M. Of. nr. 725 din 26 octombrie 2007): „În aplicarea dispozițiilor art. 401 CPP [art. 458 NCPP] (…): Instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă instanță, chiar dacă, la momentul introducerii cererii, datorită modificării dispo­zi­țiilor legii procesual penale, aceasta nu mai avea competența de a judeca fondul cauzei în primă instanță”.


Art. 459. Admiterea în principiu

(1) La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea admisibilității în prin­cipiu a cererii de revizuire, președintele dispunând atașarea dosa­rului cauzei.

(2)1) Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță, în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Nepre­zentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilității în principiu.

(3) Instanța examinează dacă:

  1. a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevă­zute la
    455;
  2. b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3);
  3. c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea proce­durilor penale;
  4. d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într‑o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;
  5. e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea;
  6. f) persoana care a formulat cererea s‑a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

(4) În cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevă­zute la
alin. (3), dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire.

(5) În cazul în care instanța constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute la
alin. (3), dispune prin sentință respingerea cererii de revizuire, ca inad­misibilă.

(6) Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat dece­dat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s‑a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepție de la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire își va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanța va hotărî potrivit dispozițiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător.

(7) Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este defi­nitivă. Sentința prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisi­bilității în principiu, este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea.

  • VECHIUL CPP: art. 402‑403.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 36/2009 (M. Of. nr. 414 din 22 iunie 2010).

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SP) nr. 121/2015 (www.scj.ro): „(…) sentința prin care instanța se pronunță asupra cererii de revizuire poate fi atacată cu apel, fiind singura cale de atac ordinară prevăzută de NCPP”.

1) Alin. (2) al art. 459 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 114 din O.U.G. nr. 18/2016.


Art. 460. Măsurile care pot fi luate odată cu sau ulterior admiterii în principiu

(1) Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia, instanța poate suspenda motivat, în tot sau în parte, exe­cutarea hotărârii supuse revizuirii și poate dispune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2).

(2) Împotriva încheierii prin care s‑a dispus suspendarea hotărârii supuse revizuirii, prevăzută la alin. (1), procurorul sau persoana interesată poate formula con­testație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă. Contestația formulată de procuror este suspensivă de executare. Dispozițiile art. 597 alin. (2)‑(5) se aplică în mod corespunzător.

(3) În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligațiile stabilite prin încheiere, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării și reluarea executării pedepsei.

(4) În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunțate se reunesc în vederea rejudecării.

  • VECHIUL CPP: art. 404.


Art. 461. Rejudecarea

(1) Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanță.

(2) Instanța, dacă găsește necesar, administrează din nou probele din cursul primei judecăți.

(3) În cazul în care instanța constată că situația de fapt nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau aceasta nu s‑ar putea face decât cu mare întârziere, dispune efec­tuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă această instanță, într‑un interval ce nu poate depăși 3 luni.

(4) După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material instanței competente.

(5) Persoanele prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) și d) nu pot fi audiate ca martori în cauza supusă revizuirii, dacă dovada acestor cazuri de revizuire s‑a făcut prin hotărâre judecătorească.

  • VECHIUL CPP: art. 399, 405.

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 4/2010 (M. Of. nr. 866 din 23 decembrie 2010).


Art. 462. Soluțiile după rejudecare

(1) Dacă se constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanța anulează hotărârea, în măsura în care a fost admisă revi­zuirea, sau hotărârile care nu se pot concilia și pronunță o nouă hotărâre potrivit dispo­zițiilor art. 395‑399, care se aplică în mod cores­punzător.

(2) Instanța rejudecă cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au formulat cerere de revizuire, putând hotărî și în privința lor, fără să le poată crea acestora o situație mai grea.

(3) Instanța ia măsuri pentru restabilirea situației anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite și a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s‑a admis revizuirea nu era ținut să le suporte sau alte asemenea măsuri.

(4) Dacă instanța constată că cererea de revizuire este neînte­meiată, o respinge și dispune obligarea revizuientului la plata cheltu­ielilor judiciare către stat, precum și reluarea executării pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendată.

  • VECHIUL CPP: art. 406.


Art. 463. Calea de atac

Sentința prin care instanța se pronunță asupra cererii de revizuire, după rejudecarea cauzei, este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea.

  • VECHIUL CPP: art. 407.


Art. 464. Efectele respingerii cererii de revizuire

În cazul respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu va putea fi formulată o nouă cerere pentru aceleași motive.

  • VECHIUL CPP: art. 403 alin. (31).

A se vedea și Dec. ICCJ (SU) nr. 36/2009 (M. Of. nr. 414 din 22 iunie 2010).


Art. 465. Revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului

(1) Hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a proto­coalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi reme­diată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

(2) Pot cere revizuirea:

  1. a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
  2. b) membrii de familie ai condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condam­natului;
  3. c)

(3) Cererea de revizuire se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.

(4) Cererea de revizuire se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii definitive pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

(5) După sesizare, instanța poate dispune, din oficiu, la propunerea procuro­rului sau la cererea părții, suspendarea executării hotărârii atacate. Dispozițiile art. 460 alin. (1) și (3) se aplică în mod corespunzător.

(6) Participarea procurorului este obligatorie.

(7) La judecarea cererii de revizuire, părțile se citează. Partea aflată în stare de deținere este adusă la judecată.

(8) Atunci când părțile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire, instanța ascultă și concluziile acestora.

(9) Instanța examinează cererea în baza actelor dosarului și se pronunță prin decizie.

(10) Instanța respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă, inadmisibilă sau nefondată.

(11) Atunci când instanța constată că cererea este fondată:

  1. a) desființează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încăl­cat și, rejudecând cauza, cu aplicarea dispozițiilor secțiunii 1 a cap. V din titlul III al părții speciale, înlătură consecințele încălcării dreptului;
  2. b) desființează hotărârea și, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța în fața căreia s‑a produs încălcarea dreptului, aplicându‑se dispozițiile secțiunii 1 a cap. V din titlul III al părții speciale.

(12) Hotărârea pronunțată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

  • VECHIUL CPP: art. 4081.
  • HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/P) nr. 2/2015 (M. Of. nr. 159 din 6 martie 2015): „(…) în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii regle­mentată în procedura prevăzută de art. 465 NCPP, în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și regle­mentarea prevăzută de lege la data judecării recursului inițial”.
  • CEDO. Art. 46. Forța obligatorie și executarea hotărârilor. 1. Înaltele părți contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care sunt părți. 2. Hotărârea definitivă a Curții se transmite Comitetului Miniștrilor care supraveghează executarea acesteia. 3. În cazul în care Comitetul Miniștrilor consideră că supra‑vegherea executării unei hotărâri definitive este împiedicată de o dificultate de interpretare a acestei hotărâri, el poate sesiza Curtea pentru a se pronunța asupra acestei probleme de interpretare. Decizia cu privire la sesizarea Curții se ia prin vot cu o majoritate de două treimi din numărul reprezentanților cu drept de a participa la lucrările Comitetului Miniștrilor. 4. În cazul în care Comitetul Miniștrilor consideră că o înaltă parte contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive pronunțate într‑un litigiu în care este parte, acesta poate, după ce a pus în întârziere Înalta parte contractantă, să sesizeze Curtea cu privire la problema respectării de către aceasta a obligației prevăzute la alin. (1), printr‑o decizie luată cu votul majorității de două treimi din numărul reprezentanților cu drept de a participa la lucrările Comitetului Miniștrilor. 5. Dacă Curtea constată o încălcare a prevederilor alin. (1), trimite cauza Comitetului Miniștrilor pentru ca acesta să examineze măsurile care se impun. Dacă Curtea constată că nu s‑a produs o încălcare a prevederilor alin. (1), va transmite cauza Comitetului Miniștrilor, care va decide încetarea supravegherii executării.
  • JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SP) nr. 3076/2014 (la începutul prezentei secț., înaintea art. 452).