Mihail Udroiu: Schimbarea încadrării juridice a faptei

7 dec. 2016
13.648 views

Întrebare: În cazul în care procurorul cere schimbarea încadrării juridice spre infracțiune mai gravă, este întemeiată o asemenea cerere? Din nerespectarea regimului armelor și munițiilor în uz de armă de foc.

M. Udroiu: Mecanismul este următorul: Încadrarea juridică se evaluează în funcție de limita sesizării. Ceea ce înseamnă că eu nu pot să fac încadrarea juridică pe faptele sau împrejurările de fapt care-mi reies din probele administrate în cursul judecății. Eu, ca judecător, am o limită a sesizării cu privire la fapta și persoana trimisă în judecată. Ceea ce înseamnă că eu, în limita acestei fapte, mă pronunț dacă fapta cu care am fost sesizat e infracțiunea asta sau nu e infracțiunea asta. Dacă el este trimis în judecată, spre exemplu, pentru trimiterea infracțiunii de furt, că a sustras un bun de la o persoană, și în cursul cercetării judecătorești se constată că s-au exercitat acte de violență pentru sustragerea bunului, în niciun caz, chiar dacă tâlhăria e o formă mai gravă, în niciun caz nu se va putea schimba încadrarea juridică din furt în tâlhărie, pentru că limita sesizării nu a vizat niciodată exercitarea actelor de violență. Ca să înțelegeți mecanismul.

Pe codul vechi exista o procedură în care, dacă constatai că s-au exercitat acte de violență se făcea extinderea procesului penal pentru loviri sau alte violențe, procesul penal viza furt plus loviri sau alte violențe, procesul penal viza furt plus loviri sau alte violențe, egal tâlhărie, schimba încadrarea juridică, dar în urma extinderii procesului penal.

Acum, cum nu mai e reglementată instituția extinderii procesului penal, lucrurile sunt așa: Sunt sesizat că cineva i-a furat un telefon mobil unei persoane. Fără violență. Dacă în urma cercetării judecătorești rezultă că a săvârșit fapta cu violență, întrebarea este: Violența reieșită sub aspect probatoriu în decursul judecății îmi poate atrage schimbarea încadrării juridice în tâlhărie? Și răspunsul este: Doar dacă a fost descrisă în actul de sesizare. Pentru că dacă eu am fost învestit, atât, fapta și persoana, cineva a sustras și n-a spus nimeni procurorului, în descrierea situației de fapt din rechizitoriu, că a sustras prin violență, a-l acuza în acest moment de comiterea infracțiunii de tâlhărie înseamnă că instanța se autoînvestește cu privire la săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe, cu care nu a fost sesizată.

De aceea mecanismul pe care trebuie să-l înțelegeți este că în procesul penal, dincolo de corectitudinea încadrării juridice este esențială limita factuală a sesizării. Eu nu pot să judec orice, să fac dreptatea divină. Eu, ca judecător, mă uit strict la faptele cu privire la care am fost sesizat. Dau încadrarea juridică corectă, mai ușoară sau mai gravă, a faptelor care au fost sesizate. Spre exemplu, să vă dau o speță atipică. Știți care e diferența între furt și delapidare, da? Calitatea de funcționar administrator sau gestionar. Că ați văzut, delapidarea este însușirea, folosirea, traficarea de către funcționarul public care are calitatea de administrator sau gestionar a bunurilor pe care le administrează sau gestionează, iar furtul este însușirea unui bun al altuia. În toate ipotezele este bunul altuia, numai că aici fură gestionarul sau administratorul, elementul material fiind similar la furt și la delapidare.

Știți care e diferența între furt și înșelăciune? La furt ți-l ia, la înșelăciune te prostește ca să ți-l ia – ca să înțelegeți mai simplu.

Și acum: Eu sunt băiat dibaci. Și găsesc pe unul cu o societate și-i spun: Facem și noi o afacere bună. Uite, cumpărăm semințe din Republica Moldova și le vindem în Turcia. Dar eu sunt doar ăla care are ideile bune, dar n-am bani. Tu ai și bani, ești și în căutare de idei bune. Eu vrând să îți fac manevră, să-ți iau banii. Omul spune: Fii atent, uite – e interesantă afacerea, e bună ideea. Omul de la început neavând nicio dorință de a lua semințe din Republica Moldova și de a le duce în Turcia în vederea obținerii de profit. Vrea doar să pună mâna pe banii pe care cel care îi avea urmărea să-i aloce pentru achiziționarea de semințe din Republica Moldova în scopul obținerii unui profit fabulos prin revânzarea lor în Turcia.

Cel cu banii vine și spune: Domnule, ca să dăm o aparență de legalitate activității noastre și ca să justifici și tu un venit din chestia asta, te angajez o lună la societatea mea. Și-l angajează timp de o lună. Ca să justifice că-i dă banii, se duce omul în Moldova să cumpere semințe în numele societății, pe care aceasta să le vândă ulterior în Turcia. Omul primește banii pentru aceasta și dispare cu banii. Întrebare: delapidare, înșelăciune sau furt?

— Înșelăciune.

M. Udroiu: De ce?

— Intenția infracțională a fost luată înainte de momentul dobândirii calității de gestionar sau administrator la societatea respectivă și asta a urmărit în concret.

M. Udroiu: Întrebarea de bază: Era gestionar sau administrator? Îl angajează ca să se ducă să încheie afacerea și îi dă niște bani.

— Administrator. Încheie acte juridice în numele societății.

M. Udroiu: Bun. Prezintă vreo relevanță în privința încadrării juridice faptul că l-a angajat?

— Nu. De aici rezultă calitatea.

M. Udroiu: Problema de bază, ca să fie înșelăciune și să fie furt, este ca deposedarea să urmeze actului de inducere în eroare. El vine cu ideea bună să cumpere bunuri din Republica Moldova, cu intenția de a obține, evident, banii. Însă această idee e transpusă sub forma unui proiect al persoanei juridice care aparține celui care avea banii. Și persoana juridică intenționează să dobândească bunurile respective – subiect distinct de drept, persoana juridică – intenționează să obțină semințe din Republica Moldova, să le vândă în Turcia. Ca să le obțină, angajează persoana cu ideea bună, în cadrul persoanei juridice, pe post de salariat, șofer, orice post. Și administratorul persoanei juridice îi dă bani să cumpere semințele. Persoana prejudiciată este? A fost indusă persoana juridică în eroare?

— Au fost induse organele de administrare ale persoanei juridice.

M. Udroiu: Și se poate reține înșelăciunea? Te mai gândești, că problemele sunt nuanțabile. Eu vă dau premisele pe care trebuie să le aveți în raționamentul ăsta și după aceea trageți concluziile pe care le vreți.

Discuția se poartă între două persoane fizice – una cu bani și una fără bani. Persoana fizică care poartă inițial discuția interiorizează proiectul și vrea să-l transforme în proiectul societății sale, subiect de drept distinct. Ca să-l facă proiectul societății sale trebuie ca achiziția să se facă pe societatea sa. Și atunci el, în calitate de administrator al societății sale, vrea ca actele și profitul să rezulte că sunt ale societății sale – subiect distinct de drept, el care avusese discuția inițială.

Societatea sa, ca să poată să acționeze, trebuie să aibă un reprezentant care să se ducă să încheie contractul de vânzare-cumpărare și care să fie împuternicit să încheie contractul de vânzare a semințelor. Motiv pentru care îl angajează. Societatea, prin reprezentanții săi, decide să dea suma de bani care constituie obiectul viitorului contract de vânzare. Persoana respectivă are un singur contact material cu banii, pentru a pleca și a da banii care constituie prețul contractului de vânzare. Și dispare cu banii.

Problemă: Povestea inițială între două persoane fizice conduce la inducerea în eroare și a unei persoane fizice ulterioare dacă prima persoană era administratorul persoanei juridice?

A doua întrebare: E posibil să induci în eroare administratorul persoanei juridice ca persoană indusă în eroare și prejudiciul să se producă în patrimoniul persoanei juridice subiect distinct? E posibil să induci în eroare un terț, iar prejudiciul să se producă în patrimoniul unei alte persoane? Și în orice formă, existența contractului face ca decizia persoanei juridice să fie o decizie indusă în eroare, ca urmare a discuțiilor anterioare și influențată de discuțiile anterioare sau să fie o decizie voluntară? Actul de însușire și de nerestituire  a bunurilor este un act de însușire sau un act de nerestituire sau este un abuz de încredere, sau este un litigiu pur civil? Pentru că sunt zece ipoteze. În realitate unul ia niște bani și nu-i mai restituie.

Problema de bază e următoarea aici: Sunt subiecți distincți. Că pot să te induc pe tine în eroare și să prejudiciez pe altcineva. La contractele de vânzare-cumpărare eu vin și te induc în eroare că îți vând ție mașina, tu semnezi contractul și apoi îl induci pe altul în eroare, căruia îi spui că mașina este în continuare a mea și vând de două ori aceeași mașină. Și celui de-al doilea îi dau mașina. L-am prejudiciat și pe primul indus în eroare că i-am luat banii, și pe al doilea, care a luat mașina altuia, cumpărată inițial de primul. Și litigiile se poartă în formație tripartită. Deci nu e o problemă dacă se poate sau nu înșelăciune.

Problema este: e înșelăciune, e furt, e abuz de încredere sau e… civil? Sau delapidare?

Ca strategie pentru interviu: Să știi, faptul că nu ești flexibil la a gândi alternative e un dezavantaj. Ideea e următoarea: Aici nu contează că ai sau nu dreptate. Și dacă n-ai dreptate, importantă este frumusețea raționamentului și modul în care te plimbi. Faptul că te încadrezi strict pe un raționament și nu analizezi sau nu cântărești variantele alternative, poate să fie un dezavantaj din perspectiva relaționării cu o comisie de interviu pe care n-o interesează foarte mult dacă ai dreptate sau dacă ai dat soluția corectă.

Eu, spre exemplu, la examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor stagiari, dau 10 la răspuns greșit cu raționament perfect. Dacă omul vine și spune: Asta-i soluția. Spun: Argumentează! Și vine și spune: 1, 2, 3, 4, 5, 6. Bun, perfect. Raționamentul perfect pentru soluția greșită. Și încerci să-i mai dai cinci teme să vezi… Anul ăsta, cel puțin, la examenul de capacitate la judecători am avut judecători care au stat după ce le-am dat câteva premise, au zis: Da, asta înseamnă că se merge pe raționamentul ăsta, se ajunge la concluzia asta, radical diferită de concluzia inițială; concluzia a doua cred că este corectă, revin asupra a ceea ce am spus inițial, când am spus că se poate așa, iar acum arăt că nu se poate așa, ci așa. Zece.

Flexibilitatea raționamentului, dar și faptul că prima soluție, greșită, avea un raționament perfect. Asta e esențial. Să știți că la școală e simplu, facem spețe, dăm soluția, ai găsit încadrarea juridică, e bine. Când treci dincolo de gard, e dacă omul ăla are cazier sau nu. Și când discuția e dacă are sau nu cazier, întrebarea este următoarea: De care tip de cazier are? Că la delapidare e nasol, că nu te poți împăca. La furt te poți împăca. La înșelăciune te poți împăca. La abuz de încredere e cu retragerea plângerii. Dar întrebarea și mai departe este următoarea: Și dacă e doar litigiu civil? Și n-ar mai trebui să treci printr-o traumă de proces penal. Pentru că procesul penal e frumos din teorie, dar dacă mâine primești mandat de aducere, îți tremură picioarele, te ia cu rău… Și ca martor, nu să fii subiect procesual principal. Dacă vine garda, te gândești: Doamne, plec martor, cu ce m-oi  întoarce?

De-asta spun: dacă ați văzut în materia drepturilor omului în civil nu e obligația dublului grad de jurisdicție. Asta nu înseamnă că judecătorii din civil sunt mai deștepți decât cei din penal. Nu. Înseamnă că în penal lucrurile sunt foarte sensibile. Și că dacă în civil poți să greșești pe o problemă fundamentală – pe patrimoniu, dar nu-ți trebuie să ai o dublă verificare în toate ipotezele, la penal trebuie să ai în toate ipotezele cel puțin două instanțe care să se uite de două ori pe speță, deoarece cazierul unei persoane afectează viața, indiferent că ești reabilitat  sau nu ulterior.

Trauma procesului penal e de nedescris. Și de asta cred că lucrurile, simplitatea în abordarea speței respective și fixismul mă duc pe mine la concluzia că n-ai interiorizat problema decât ca speță. Și că pe tine te interesează doar să găsești răspunsul corect la speță. Când în realitate e o problemă de se împacă sau nu se împacă omul. Asta e problema în cauză.

Că, vorba ceea, a scos banii din contabilitate, figurează cu banii ieșiți și cum să închidă societatea pe final de an din punct de vedere fiscal?

Când am dat examen la INM mi se părea că e mai interesant să fii judecător, că rezolvi tu cheile, ești acolo, când stai sus pe capră, ești deosebit. După aceea mi-am dat seama că fără experiența anterioară din parchet e foarte complicat să vezi lucrurile per ansamblu în penal. Fără să vezi cum iese dosarul de la sesizare, până se construiește cap-coadă. Nu e o regulă de urmat să fii înainte avocat sau să fii înainte procuror, că nu e școală de corecție la parchet și la avocat și după aceea, când te duci la judecător.

Dar mie mi s-a părut că îmi lipsea. Plus, a fost o chestie de infantilism. Terminasem INM-ul și profesoara mea de la civil era soția prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul București. Ea mi-a zis: Ce stai opt ani la judecătorie? Treci la procurori că imediat ajungi la tribunal. Spețele de la judecătorie nu sunt așa de interesante la parchet ca spețele de la tribunal. Recunosc. Și într-adevăr, am terminat INM-ul, am fost judecător stagiar, după aceea am dat examenul de capacitate, am terminat examenul de capacitate în mai 2003, am trecut de la judecători la procurori, am stat mai, iunie, iulie la Parchetul de pe lângă judecătoria sector 6 și apoi m-au luat la parchetul tribunalului, unde am stat august, septembrie, octombrie, noiembrie – și după aceea am plecat la parchetul Curții. La 26 de ani. Colegii mei se gândeau la pensie, eu venisem să fac treabă acolo.

Am lucrat o perioadă pe judiciar. Când intri cu niște judecători de 40-50 de ani și când m-am așezat pe banchetă și m-am uitat cum încep să vorbească și să pună întrebări, m-a luat cu transpirație. Mi-am zis: Ce caut aici? Mi-am revenit în vreo lună și ceva. Dar experiența practică – eram total nepregătit pentru activitate de curte de apel la 26 de ani, de-aia a fost o greșeală fantastică pe care am făcut-o, să ard etapele.

Între timp am învățat multe lucruri în parchet. La un moment dat, revenise o criză de judecători. Și m-au întrebat oamenii dacă nu vreau să mă întorc înapoi ca judecător la Tribunalul București, pe penal, având în vedere experiența din parchet acumulată. Oricum, mi s-a părut foarte delicat pentru mine să ajung atât de tânăr la un parchet așa de înalt. Că te ia depresia după aceea. Când urci, e frumos, dar când te uiți de sus și zici: Eu la 27 de ani de aici unde să mai urc, că am ajuns la Parchetul General. Și când te gândești cât mai e până la pensie… 30 de ani. N-avusesem ani de viață câți ani de profesie urma să am.

Și am zis că e mai ok să mă întorc să o iau încet. O să vedeți că în toate sistemele crescute în mod sănătos n-o să vedeți judecători tineri care decid în ultimă instanță, gen curțile de apel. Nu e normal și eu știu cum era când la 24-25 de ani eram judecător, de am arestat pe unul că băgase calul în casă cu familia. Nu l-aș mai fi arestat acum. Atunci mi s-a părut că e complicat.

Apropo de asta, m-a sunat un amic, care e foarte conservator, în sensul că nu-și schimbă telefonul. Eu îi spun să renunțe la Blackberry de vreo doi ani. Și îmi spune: L-am avut pe unul hoț într-un dosar și a furat un Blackberry, s-a dus la amanet și nu l-au primit ăia. Atunci am zis că dacă nici la amanet… Trebuie să-mi schimb și eu telefonul, că nici dacă mi-l fură n-are ce face cu el.

În parchet am trecut ca să învăț lucrurile de la cap la coadă. Eu am avut o opțiune din capul locului pe penal, clar. Am citit și civil suficient de mult cât să reușesc să deslușesc raționamentele din civil, pentru că sunt tipuri radical diferite de raționament între materia penală și materia civilă și pe mine mă interesează foarte mult structurile logice și tipurile de raționament, nu neapărat soluțiile. După ce am văzut lucrurile per ansamblu, cum se fac de la sesizare, de la ce acte fac serviciile de informații până iese un dosar și care sunt vulnerabilitățile pe care le poate avea un dosar – în momentul în care am văzut dacă un dosar poate să aibă sau nu probleme de cum i-a tremurat mâna omului când a scris ordonanța de continuare a efectuării urmăririi penale față de suspect, cât a încercat el s-o mascheze, să explice, să pară mai întemeiată situația de fapt – am trecut în partea cealaltă, a catedrei.

Însă viața de procuror e mai simplă. Dacă ești de judiciar, stai la greșeală: A greșit judecătorul, cale de atac. Ai ieșit din ședință, te duci acasă, n-ai nicio treabă. Judecătorul rămâne să facă minuta, să vadă cum este. Răspunderea e a celui care semnează; pentru că nu-i prost ăla care cere, e prost ăla care dă. Ca procuror poți să spui ce vrei. Cine a scris-o? Tu ai scris. Tu i-ai dat cu pușcărie. Ca procuror plătesc la 24 de ore, la reținere. În rest, dl președinte, care a zis că e de arestare, care a zis că-i de condamnare.

Și în general, dificultatea la soluții, că lucrurile nu sunt întotdeauna albe și negre. Ar fi cel mai simplu să ai un dosar care să fie speță. X a făcut și a dres aia. Lucrurile sunt nuanțabile.

Magistrații sunt foarte uniți când e vorba de salarii; în rest nu sunt.

Și dintr-o infracțiune mai ușoară în una mai gravă, și invers, în orice. Cum poate să te trimită în judecată pentru forma de bază a infracțiunii, să țină în variantă agravată – spre exemplu te trimite procurorul că nu observă că de fapt violul e săvârșit de două sau mai multe persoane împreună și trimite doi violatori pentru forma de bază a infracțiunii și când te duci tu în judecată spui: Stai o secundă, că ăștia doi înseamnă variantă agravată nu înseamnă variantă de bază. În mod greșit i-a trimis procurorul în judecată pe fiecare pentru o variantă de bază. Atunci schimbi din forma de bază în varianta mai gravă. Sau dintr-o formă mai gravă într-o formă mai ușoară. Spre exemplu, trimiți pentru infracțiunea de furt calificat pentru violarea sediului profesional că a furat dintr-un depozit aflat pe un câmp unde societatea își gestiona deșeurile – viață privată, e importantă, când arunci gunoaiele pe un câmp unde ai un depozit, e viață privată societară brici acolo. Și procurorul a zis: Domnule, a furat de la societate, e treabă. Și te uiți și spui: Stai o secundă, că ăsta nu e furt calificat, pentru că nu este furt prin violarea sediului profesional, că locul de depozitare a deșeurilor pe câmp nu este sediu profesional al societății. Pe cale de consecință, schimbi în furt calificat.

Se poate și așa, și așa.

Mihail Udroiu: Schimbarea încadrării juridice a faptei was last modified: decembrie 7th, 2016 by Universul Juridic

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor: