Hotărârea CEDO în Cauza Martocian împotriva României

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 18.183/09 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Vasile Martocian („reclamantul”), a sesizat Curtea la 24 martie 2009, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2. Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, a fost reprezentat de L. Milos, avocat în Timișoara. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La 18 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

4. Reclamantul s-a născut în 1966 și locuiește în Timișoara. Acesta era măturător, angajat de o societate de utilitate publică care asigura serviciile de salubrizare a spațiilor publice în municipiul Timișoara („societatea”).

5. La 3 ianuarie 2002, reclamantul a fost concediat. Acesta a contestat decizia și Curtea de Apel Timișoara i-a admis acțiunea. După ce a fost reintegrat în muncă, reclamantul a demisionat pe motiv că a fost victima unei hărțuiri din partea conducerii societății.

6. Prin Hotărârea definitivă din 12 mai 2005, Curtea de Apel Timișoara a obligat societatea să îi plătească reclamantului despăgubiri pe motiv că a refuzat să îi restituie cartea de muncă.

7. La 1 iunie 2005, reclamantul a solicitat reangajarea ca măturător, dar societatea a răspuns că nu există niciun post disponibil.

8. Reclamantul s-a înscris ca solicitant al unui loc de muncă la agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă. La 18 august 2005, agenția l-a informat că i-a fost atribuit un post de măturător în cadrul aceleiași societăți și l-a invitat să se prezinte la sediul central al acesteia din urmă pentru formalitățile de angajare.

9. La 31 august 2005, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara cu o plângere penală cu constituire de parte civilă îndreptată împotriva persoanelor aflate la conducerea societății. Acestea au fost acuzate de abuz în serviciu, infracțiune prevăzută de art. 246 din Codul penal, reclamantul susținând că au refuzat să îl angajeze și au demonstrat o atitudine ostilă motivată de apartenența sa la minoritatea rromă. A mai explicat faptul că refuzul respectiv făcea ca familia lui numeroasă să fie privată de orice sursă de venit.

10. Prin Rezoluția din 2 februarie 2006, parchetul a decis neînceperea urmăririi penale pe motiv că nu exista niciun indiciu al vinovăției conducerii societății.

11. La 18 august 2006, prim-procurorul parchetului a admis contestația reclamantului. Observând că parchetul nu administrase nicio probă, prim-procurorul a dispus continuarea anchetei. În scrisoarea care însoțea rezoluția prim-procurorului se preciza că reclamantul avea posibilitatea de a contesta această decizie în fața unei instanțe în termen de 20 de zile de la data comunicării.

12. Prin Rezoluția din 22 februarie 2006, parchetul a decis pentru a doua oară neînceperea urmăririi penale, pe motiv că reclamantul nu s-ar fi prezentat la societate pentru a fi reangajat.

13. La 4 iunie 2006, prim-procurorul parchetului a admis contestația reclamantului. S-a considerat că parchetul nu a verificat suficient faptele prezentate de reclamant, care afirma că nu i s-a permis să intre în sediul societății. Scrisoarea reamintea că rezoluția prim-procurorului putea fi contestată în fața unei instanțe în termen de 20 de zile de la comunicare.

14. Prin Rezoluția din 16 ianuarie 2008, parchetul a decis pentru a treia oară neînceperea urmăririi penale pe motiv că nu exista niciun indiciu al vinovăției conducerii societății. La 11 aprilie 2008, reclamantul a contestat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale.

15. Contestația a fost respinsă la 16 mai 2008 de prim-procurorul parchetului, care a considerat că probele administrate susțineau neînceperea urmăririi penale. La 11 iulie 2008, rezoluția a fost comunicată reclamantului. Se preciza din nou că reclamantul avea posibilitatea de a contesta această rezoluție în fața unei instanțe în termen de 20 de zile de la data comunicării.

16. La 29 iulie 2008, reclamantul a formulat plângere în fața Judecătoriei Timișoara.

17. Prin Hotărârea din 15 septembrie 2008, instanța a respins plângerea reclamantului ca tardivă. Observând că prim-procurorul nu a răspuns reclamantului în termenul legal de 20 de zile, instanța a considerat că reclamantul trebuia să sesizeze instanțele interne până la sfârșitul acestui termen. Instanța a concluzionat că, introducând acțiunea la 29 iulie 2008, reclamantul a depășit termenul legal pentru a se adresa instanțelor interne. S-a considerat că omisiunea prim-procurorului de a răspunde în termenul legal și comunicarea tardivă a rezoluției nu au avut niciun impact asupra calculului termenului.

18. Reclamantul a formulat recurs. Acesta a reafirmat că plângerea sa nu era tardivă, întrucât fusese introdusă înainte de expirarea termenului de 20 de zile calculat de la data comunicării rezoluției prim-procurorului (11 iulie 2008 – supra, pct. 15). Reclamantul a mai adăugat că, în scrisoarea care însoțea această rezoluție, se preciza în mod expres că dispunea de un termen de 20 de zile pentru a se adresa unei instanțe. Reclamantul a susținut că nerespectarea de către prim-procuror a termenului nu putea antrena nicio consecință negativă în privința sa și concluziona că interpretarea legii de către instanțele interne l-a privat de dreptul său de acces la o instanță.

19. Prin Hotărârea definitivă din 28 noiembrie 2008, Tribunalul Timiș a respins recursul.

20. Având în vedere agravarea mai multor afecțiuni neurologice de care suferă, reclamantul se află, începând din octombrie 2012, în incapacitate totală și permanentă de muncă.

II. Dreptul și practica interne relevante

21. Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală în ceea ce privește căile de atac disponibile pentru a contesta o rezoluție a parchetului, astfel cum erau în vigoare la data faptelor, erau următoarele:

Art. 275 alin. (1) – Dreptul de a face plângere

„Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime”.

Art. 277 – Termenul de rezolvare

„Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire și să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată”.

Art. 278 – Plângerea contra actelor procurorului

„Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului […]”.

22. Legea nr. 281 din 26 iunie 2003 (publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 2003) a introdus în Codul de procedură penală un nou articol 278¹, care avea următorul conținut:

Art. 278¹ – Plângerea în fața instanței împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată

„1. După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. […]

2. În cazul în care prim-procurorul parchetului […] nu a soluționat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului inițial de 20 de zile”.

23. În ceea ce privește interpretarea și aplicarea art. 278¹ din Codul de procedură penală, practica judiciară a cunoscut două opinii.

24. Potrivit opiniei majoritare, în lipsa unui răspuns din partea prim-procurorului, nerespectarea termenului de 20 de zile pentru a introduce o plângere în fața instanței nu antrena respingerea plângerii ca tardivă și, prin urmare, instanțele erau obligate să o examineze pe fond. Această opinie a fost adoptată de curțile de apel Constanța și Oradea care, în hotărârile definitive pronunțate la 13 martie și, respectiv, 17 aprilie 2008, au considerat, în baza prevederilor art. 6 § 1 din Convenție, că lipsa unui răspuns din partea prim-procurorului în termenul prevăzut de lege nu antrena pierderea dreptului de a formula o plângere.

25. Alte instanțe au adoptat o opinie contrară și au considerat că, în lipsa unei acțiuni în termenul de 20 de zile prevăzut la alineatul al doilea al art. 278¹, partea interesată era decăzută din dreptul de a contesta o rezoluție a parchetului. Acest punct de vedere este reflectat în motivarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție din 19 septembrie 2005.

26. Constatând o interpretare diferită a art. 278¹ din Codul de procedură penală, Comisia pentru unificarea practicii judiciare, compusă din reprezentanți ai celor mai înalte autorități judiciare ale țării, a adoptat, la 4 iunie 2008, opinia majoritară și a decis că, în lipsa unui răspuns din partea prim-procurorului, interpretarea corectă a art. 278¹ era cea care permitea persoanei interesate să sesizeze instanțele interne cu plângere împotriva unei măsuri a parchetului chiar și după depășirea termenului de 20 de zile.

27. La 6 aprilie 2009, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrunite pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general în vederea unificării jurisprudenței diferite, s-au raliat celei de-a doua opinii și au hotărât că, după depășirea termenului de 20 de zile, partea interesată era decăzută din dreptul de a sesiza instanța împotriva unei măsuri a parchetului.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

28. Reclamantul se plânge de respingerea ca tardivă a plângerii sale împotriva rezoluției parchetului de neîncepere a urmăririi penale. Acesta susține că prin respingerea plângerii sale a fost privat de dreptul de acces la o instanță, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil […]”.

A. Cu privire la admisibilitate

29. Cu titlu preliminar, Curtea observă că Guvernul nu contestă aplicabilitatea în speță a art. 6 § 1 din Convenție. Ea reamintește că o plângere cu constituire de parte civilă intră în domeniul de aplicare a art. 6 § 1 din Convenție, cu excepția cazurilor în care aceasta se interpretează ca o „răzbunare privată” sau o actio popularis și cu excepția cazurilor în care presupune o renunțare neechivocă a victimei la exercitarea dreptului de a intenta o acțiune civilă în cadrul procedurii penale [a se vedea, mutatis mutandis, Perez împotriva Franței (MC), nr. 47.287/99, pct. 70 și 71, CEDO 2004-I].

30. În speță, Curtea constată că reclamantul a formulat plângere penală cu constituire de parte civilă pentru abuz în serviciu, pe motiv că liderii societății ar fi refuzat să se conformeze unei decizii a agenției județene pentru ocuparea forței de muncă, care îi repartizase un loc de muncă ca măturător (supra, pct. 9). Întrucât reclamantul a cerut, în principal, repararea prejudiciului suferit ca urmare a pretinsei încălcări, Curtea nu poate considera că speța se referă la „răzbunare privată” sau că reclamantul ar fi renunțat la acțiunea sa civilă în cadrul procedurii penale. Prin urmare, art. 6 § 1 este aplicabil sub aspectul său civil în procedura penală în cauză.

31. În plus, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea observă că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

32. Reclamantul susține că, la momentul producerii faptelor și înainte de pronunțarea Hotărârii din 6 aprilie 2009 de către Secțiile Unite ale ICCJ (supra, pct. 27), interpretarea de către instanțele interne a dispozițiilor relevante ale Codului de procedură penală nu era unitară. Reclamantul concluzionează că aplicarea legislației interne cu privire la termenele-limită pentru contestarea deciziilor parchetului nu era previzibilă.

33. El reamintește că dreptul intern prevede obligația prim-procurorului de a comunica rezoluția sa părții interesate. Prin urmare, reclamantul consideră că respingerea acțiunii sale, drept urmare a nerespectării de către prim-procuror a obligațiilor sale, este disproporționată și contrară literei și spiritului art. 278¹ din Codul de procedură penală, care consacră dreptul de acces la o instanță pentru a contesta soluțiile adoptate de parchet.

34. Guvernul respinge argumentele reclamantului. Acesta susține că interpretarea art. 278¹ dată de instanțele interne era conformă cu practica națională, în special cu cea a Înaltei Curți, în timp ce poziția exprimată de Comisia pentru unificarea practicii judiciare (supra, pct. 26) nu avea caracter obligatoriu. Guvernul adaugă că această interpretare a fost confirmată în Hotărârea Secțiilor Unite ale ICCJ din 6 aprilie 2009 (supra, pct. 27).

35. De asemenea, Guvernul susține că speța reclamantului a fost examinată în mod echitabil și în contradictoriu, partea în cauză, asistată de un avocat, având posibilitatea să participe la ședințele de judecată și să își prezinte argumentele. Or, acesta a nu a reușit să prezinte în fața instanțelor interne exemple relevante de jurisprudență în sprijinul tezei sale.

2. Motivarea Curții

36. Curtea reamintește că legislația referitoare la formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru a formula o acțiune în fața instanței vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Persoanele în cauză trebuie să poată avea așteptări ca aceste norme să fie aplicate. Cu toate acestea, normele respective sau aplicarea acestora nu ar trebui să împiedice justițiabilii să utilizeze o cale de atac disponibilă [Perez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, pct. 44-45, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII; Tricard împotriva Franței, nr. 40.472/98, pct. 29, 10 iulie 2001; Aepi S.A. împotriva Greciei, nr. 48.679/99, pct. 23, 11 aprilie 2002; Popa împotriva României (dec.), nr. 43.768/06, pct. 16, 9 decembrie 2014].

37. Curtea notează că, în speță, plângerea cu constituire de parte civilă a reclamantului a fost respinsă, instanțele interne considerând că termenul prevăzut de art. 278¹ din Codul de procedură penală pentru a contesta neînceperea urmăririi penale a fost depășit.

38. Curtea reamintește că nu are competența de a se substitui instanțelor interne. Autoritățile naționale, în special instanțele judecătorești, sunt cele care au, în primul rând, competența de a interpreta legislația internă. Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei astfel de interpretări (a se vedea, printre multe altele, hotărârile Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997-VIII; Edificaciones March Gallego S.A. împotriva Spaniei, 19 februarie 1998, pct. 33, Culegere 1998-I; și Aepi S.A. împotriva Greciei, nr. 48.679/99, pct. 23, 11 aprilie 2002).

39. Curtea constată că dreptul intern prevede obligația parchetului de a comunica persoanei în cauză soluțiile adoptate (a se vedea art. 277 din Codul de procedură penală – supra, pct. 21). În acest sens notează că, în cursul procedurii, reclamantul a fost informat de 3 ori de prim-procuror despre respingerea contestațiilor sale, precum și despre posibilitatea de a ataca soluțiile parchetului, în termen de 20 de zile de la data comunicării (supra, pct. 11, 13 și 15).

40. Având în vedere concluziile Judecătoriei Timișoara și ale Tribunalului Timiș, este necesar să se constate că informațiile furnizate reclamantului s-au dovedit a fi eronate. Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora faptul că, la momentul producerii faptelor, termenul de contestare indicat de parchet era aplicat de o parte din instanțele interne, unificarea jurisprudenței în ceea ce privește calcularea acestui termen neproducându-se decât începând cu 6 aprilie 2009 (supra, pct. 27), adică după pronunțarea hotărârii definitive a tribunalului din 28 noiembrie 2008 (supra, pct. 19).

41. Având în vedere informațiile furnizate oficial reclamantului de către parchet și practica internă divergentă, Curtea consideră că nu i se poate reproșa reclamantului că s-a bazat pe aceste informații și că a formulat plângerea adresată Judecătoriei Timișoara la 29 iulie 2008 (supra, pct. 16), adică înainte de expirarea termenului de 20 de zile de la comunicarea de către parchet a rezoluției.

42. Desigur, Curtea s-a pronunțat deja că o asociație care a fost informată tardiv cu privire la respingerea de parchet a plângerii sale putea sesiza instanța fără a mai aștepta răspunsul parchetului [Mișcarea pentru integrare spirituală în absolut împotriva României (dec.), nr. 18.916/10, pct. 51-54, 2 septembrie 2014].

43. Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să țină seama în mod corespunzător de context, fără a da dovadă de formalism excesiv și luând în considerare situația personală a celor în cauză. În speță, reclamantul, spre deosebire de asociația sus-menționată, este lipsit de orice resurse. Fără a beneficia de ajutor judiciar în faza inițială a procedurii, el s-a plâns, fără a avea asistență din partea unui avocat, împotriva refuzului de a fi reangajat, pe care el îl considera abuziv și discriminatoriu (supra, pct. 9). Prin urmare, pentru a contesta în mod eficient rezoluția parchetului în fața unei instanțe ar fi trebuit ca autoritățile competente să îl informeze în mod corect și în timp util cu privire la existența unei căi de atac. Or, Curtea reamintește că reclamantul a fost victima unor informații incorecte transmise de parchet în mai multe rânduri. Având în vedere circumstanțele particulare ale speței, Curtea consideră că eroarea care a făcut ca recursul reclamantului să fie respins nu îi este imputabilă.

44. Reprezentarea de către un avocat în fața tribunalului și prezența sa la dezbateri nu pot schimba această concluzie, întrucât reclamantul nu ar fi putut anticipa excepția întemeiată pe prescrierea dreptului de a sesiza instanțele interne și de a o corecta înainte de scurgerea termenului de decădere.

45. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că interpretarea dată art. 278¹ în speță l-a împiedicat pe reclamant să încerce să obțină anularea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și, prin urmare, să își apere în mod eficient drepturile care ar fi fost încălcate de conducerea societății. Prin urmare, această interpretare a adus atingere chiar esenței dreptului reclamantului de acces la o instanță.

46. Rezultă că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

47. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 12, reclamantul se plânge de o discriminare bazată pe originea sa rromă.

48. Curtea subliniază că prezenta cerere se referă la calcularea termenului de prescripție a dreptului de a sesiza instanțele interne și că originea reclamantului nu a fost deloc invocată în fața acestor instanțe.

49. În consecință, ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe asupra susținerilor formulate, Curtea nu constată nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocolul nr. 12. Curtea concluzionează așadar că această parte a cererii este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și al art. 4 din Convenție.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

50. În conformitate cu art. 41 din Convenție:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A. Prejudiciu

51. Reclamantul solicită, pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, 64.676 lei românești (RON), adică aproximativ 14.400 euro (EUR), reprezentând cuantumul salariilor neîncasate. De asemenea solicită 100.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru suferințele cauzate de respingerea acțiunii sale.

52. Guvernul contestă aceste pretenții. El consideră că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul material invocat și pretinsa încălcare a Convenției. De asemenea pretinde că un eventual prejudiciu moral ar fi suficient compensat printr-o constatare a încălcării. Cu titlu subsidiar, Guvernul consideră că pretențiile reclamantului sunt excesive.

53. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 3.600 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

54. Pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții, reclamantul solicită 1.650 EUR și 3.000 RON, adică aproximativ 670 EUR. El prezintă copii ale facturilor pentru cheltuieli de traducere.

55. Guvernul consideră cererea excesivă. În plus, observă că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru toate cheltuielile reclamate.

56. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor.

57. În speță, Curtea notează că reclamantul a beneficiat de asistență juridică pentru procedura în fața Curții. Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 100 EUR pentru toate cheltuielile coroborate și o acordă reclamantului.

C. Dobânzi moratorii

58. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

3. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât, la rata aplicabilă la data plății:

(i) 3.600 EUR (trei mii șase sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(ii) 100 EUR (o sută de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu 3 puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

(…)