Hotărârea CEDO în Cauza M.C. şi A.C. împotriva României

24 ian. 2017
Vizualizari: 12027

S-a publicat Hotărârea CEDO din 12 aprilie 2016 în Cauza M.C. și A.C. împotriva României. Reproducem mai jos textul hotărârii, așa cum a fost acesta publicat în Monitorul Oficial:

Hotărârea (CEDO) din 12 aprilie 2016 în Cauza M.C. și A.C. împotriva României

(Cererea nr. 12.060/12)

– M. Of. nr. 61 din 20 ianuarie 2017 –

(extras) –

Dreptul intern

Regulamentul CEDOCEDO
– art. 173; art. 221-222; art. 224; art. 250; art. 323 din CPP

 

– art. 77; art. 247; art. 297; art. 317 din CP

 

– art. 1 alin. (2) lit. b); art. 2 alin. (7); art. 3; art. 10 lit. (a); art. 20; art. 27 din O.G nr. 137/2000

– art. 44 § 3; art. 47 § 4;– art. 3: art. 8; art. 11; art. 13; art. 14; art. 34; art. 35 § 1; art. 35 § 3 lit. a); art. 36 § 2; art. 41; 44 § 2

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea (nr. 12.060/12) îndreptată împotriva României, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția), prin care doi resortisanți români, M.C. și A.C. (reclamanții), au sesizat Curtea la 6 februarie 2012. Președintele secției a încuviințat cererea reclamanților pentru păstrarea anonimatului (art. 47 § 4 din Regulamentul Curții).

2. Reclamanții au fost reprezentați de doamna R.I. Ionescu, avocat în București. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanții au pretins, în special, că anchetarea acuzațiilor lor de rele tratamente motivate de discriminarea împotriva persoanelor LGBTI (lesbiene, gay, bisexuali, transgen și intersexuale) nu a fost efectivă.

4. La 30 ianuarie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

5. Atât reclamanții, cât și Guvernul au prezentat observații scrise. În plus, comentarii de la terțe părți au fost primite de la Federația Internațională a Ligilor Drepturilor Omului (FIDH), filiala europeană a Asociației pentru Persoane Lesbiene, Gay, Bisexuale, Transgen și Intersexuale (ILGA-Europe), Centrul de Consiliere pentru Drepturile Individuale în Europa (AIRE Centre) – toate reprezentate de ILGA – și Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, Comitetul Helsinki (APADOR-CH), cărora președintele le-a permis să transmită Curții observații în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulamentul Curții).

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

6. Reclamanții s-au născut în 1978 și, respectiv, în 1986 și locuiesc în București, respectiv în Curtea de Argeș.

A. Incidentele astfel cum sunt descrise de reclamanți

7. La 3 iunie 2006, reclamanții au participat la marșul gay anual din București. Acesta a fost organizat de Asociația ACCEPT, o organizație neguvernamentală ce are scopul de a furniza informații și de a sprijini comunitatea LGBTI. Marșul avea asigurată protecție din partea poliției. Mai multe persoane care și-au exprimat în mod activ dezaprobarea față de marșul gay au fost oprite de poliție și fotografiate, iar actele lor de identitate au fost verificate și notate.

8. În jurul orei 7 p.m., la finalul marșului, reclamanții și alți patru participanți au părăsit zona, folosind căile și mijloacele de transport recomandate de autorități în pliantele cu recomandări pregătite de organizatori pentru participanții la marș. Așa cum se recomanda în același pliant, nu purtau haine distinctive sau insigne care i-ar fi putut identifica drept participanți la marș.

9. După îmbarcarea în trenul metroului, au fost atacați de un grup format din șase bărbați tineri și o femeie, care purtau hanorace cu glugă. Atacatorii s-au apropiat direct de victime și au început să le lovească, în zona capului și a feței. De asemenea, se prindeau de barele de metal de deasupra capetelor lor, lovindu-și victimele cu picioarele. În timpul atacului, strigau în continuu: „Poponarilor, duceți-vă în Olanda!”

10. Victimele au fost împinse într-un colț al vagonului. Una dintre ele a încercat să le protejeze pe celelalte cu propriul corp, dar al doilea reclamant a rămas expus și a încasat mai multe lovituri.

11. Atacul a durat timp de aproximativ două minute. În timp ce ieșeau din vagon, atacatorii au lovit-o din nou în față pe prima reclamantă.

12. În timpul atacului, ceilalți pasageri s-au retras spre partea opusă a vagonului. Printre ei se afla un fotograf, Z.E., care fusese, de asemenea, la marș. Victimele l-au rugat să facă fotografii ale incidentului, ceea ce acesta a și făcut. Drept urmare, atacatorii l-au lovit și pe el.

B. Examenele medicale

13. În aceeași seară, însoțite de un reprezentant al ACCEPT, victimele au mers la Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” și la Spitalul de Urgență „Bagdasar-Arseni”, pentru consultații medicale.

14. Certificatul medico-legal constata că prima reclamantă avea vânătăi care ar fi putut fi produse prin lovituri cu un obiect dur; acestea nu necesitau „zile de îngrijiri medicale”.

15. Al doilea reclamant a fost diagnosticat cu multiple contuzii (având legătură cu incidentele), traumatism cranio-cerebral minor, contuzie pe umărul stâng și pe partea stângă a feței, precum și vânătăi. Nu s-a constatat nicio fractură a oaselor. Certificatul medico-legal concluziona că, în cazul reclamantului, erau necesare una sau două zile de îngrijiri medicale.

C. Ancheta penală

16. Mai târziu, în noaptea de 3 spre 4 iunie 2006, victimele, inclusiv reclamanții, și un reprezentant al ACCEPT au mers la Secția nr. 25 de Poliție București. Au formulat o plângere penală împotriva atacatorilor și au declarat că atacul s-a bazat pe orientarea sexuală a victimelor. Au reafirmat că nu purtau semne vizibile care să dezvăluie faptul că se întorceau de la marșul gay. Au susținut că atacatorii îi identificaseră în timpul marșului (întrucât nu purtau măști) și, ulterior, i-au urmat, cu intenția de a le face rău. Au informat poliția despre remarcile ofensatoare făcute în timpul atacului.

17. Potrivit reclamanților, agenții de poliție au fost surprinși când și-au dat seama că reclamanții și celelalte victime, deși de orientare homosexuală, erau persoane cu situație financiară bună, cu locuri de muncă stabile și poziții de conducere. Agenții de poliție au încercat să-i descurajeze să depună plângere, avertizându-i că vor fi obligați să se confrunte cu agresorii lor în instanță.

18. La 5 iunie 2006, reprezentantul reclamanților a prezentat la poliție o serie de fotografii ale atacului făcute de Z.E. În unele dintre imagini fețele atacatorilor erau vizibile, glugile fiind date jos. Fotograful a dat declarații și l-a putut identifica pe unul dintre atacatori.

19. Primei reclamante i-au fost arătate, de asemenea, fotografii făcute de poliție în timpul marșului. Ea a putut identifica două dintre acele persoane, din fotografii. Poliția avea notate numele și adresele suspecților.

20. Victimele au dat declarații poliției.

21. La 8 iunie 2006, poliția a primit copii după 15 rapoarte ale poliției întocmite în ziua marșului, cu privire la amenzile administrative aplicate contrademonstranților.

22. Din cauza unei reorganizări în cadrul poliției, dosarul a fost mutat de la o secție de poliție la alta, iar la 4 aprilie 2007 a fost înregistrat la Serviciul de Poliție Metrou.

23. Întrucât părea că nimic nu se întâmplă în cauză, reclamanții au solicitat informații cu privire la evoluția anchetei, prin intermediul scrisorilor trimise de ACCEPT la 25 septembrie 2006, la 28 martie 2007 și la 20 iulie 2011. La 19 martie 2007, s-au plâns, de asemenea, Ministerului Afacerilor Interne cu privire la lipsa unei anchete efective în cauză, dar fără niciun rezultat.

24. La 27 aprilie 2007, au fost informați că, în urma reorganizării din cadrul poliției, dosarul a fost în cele din urmă înregistrat la Serviciul de Poliție Metrou. Scrisoarea îi informa, de asemenea, pe reclamanți că ancheta era în curs de desfășurare și că erau luate măsuri pentru a-i identifica pe cei vinovați.

25. În aceeași zi, poliția a înaintat o cerere Serviciului Român de Informații (SRI) pentru a confirma dacă R.S.A. – ofițer SRI care fusese identificat printre atacatori – se afla în misiune oficială în acea noapte. La 24 mai 2007, SRI a solicitat clarificări cu privire la natura cererii. Abia în septembrie 2007 poliția a reușit să obțină o declarație din partea lui R.S.A., care a declarat că era în afara serviciului în ziua respectivă și a oferit informații cu privire la o altă persoană din grupul de atacatori. Acțiunile întreprinse de poliție pentru a identifica celelalte persoane au rămas fără succes.

26. Poliția Metrou a primit, la 12 iunie 2007, o listă cu 45 de nume și date de identificare ale persoanelor care fuseseră amendate de poliție în timpul marșului gay.

27. Întrucât se credea că unul dintre suspecți este suporter al clubului de fotbal Steaua, anchetatorii au participat la 29 de meciuri de fotbal între 16 septembrie 2007 și 13 decembrie 2009, în încercarea de a-l identifica. La 12 februarie, 14 mai, 4 august și 7 decembrie 2010 și la 10 martie 2011, anchetatorii au încercat să identifice suspecții în stațiile de metrou. În perioada 12 iunie 2007 – 6 iulie 2011, procurorul a prelungit de 8 ori termenul-limită pentru finalizarea anchetei, la cererea anchetatorilor.

28. La 10 iunie 2011, organele de poliție au declarat că, în opinia acestora, ancheta trebuie clasată și s-a solicitat parchetului neînceperea urmăririi penale în cauză. Poliția a dat următoarea explicație pentru respectiva solicitare:

„[…] ancheta a fost îngreunată de faptul că dosarul a ajuns la Serviciul de Poliție Metrou […] la aproximativ un an după producerea incidentelor, iar agenții de poliție […] care fuseseră însărcinați cu cercetarea cauzei până în septembrie 2006 nu au putut să continue ancheta, întrucât SRI a refuzat să coopereze și să permită ca agentul său – singurul martor identificat în evenimente – să fie interogat; trebuie amintit faptul că poliția și-a pierdut motivarea de a utiliza informațiile pentru a descoperi adevărul în acest caz, pentru a-i identifica și a-i judeca pe cei vinovați. În plus, într-o anumită măsură, victimele și-au pierdut interesul cu privire la modul în care era tratată plângerea lor [nu au […] prezentat certificatele medicale […] care fuseseră obținute, la cererea poliției […] la 27 octombrie 2009, când s-a constatat că niciuna dintre victime nu a necesitat mai mult de două zile de îngrijiri medicale]. Se constată că toate metodele de colectare a probelor pentru acest tip de infracțiune au fost epuizate și, având în vedere timpul care s-a scurs de la data la care au fost formulate plângerile, validitatea și relevanța probelor colectate […] au scăzut, lăsând ancheta privind identitatea vinovaților fără rezultat. În același timp, se observă că […] faptele penale s-au prescris, înlăturând răspunderea penală a vinovaților”.

29. La 9 august 2011, ca răspuns la o cerere de informații din partea reclamanților, Poliția Metrou i-a informat despre intenția de a cere neînceperea urmăririi penale pe motivul intervenției prescripției speciale. Poliția a explicat că ancheta a fost îngreunată de faptul că dosarul nu a fost transmis la Serviciul de Poliție Metrou decât după un an de la producerea evenimentelor. În plus, toate acțiunile întreprinse de poliție de a-i identifica pe pretinșii făptuitori au eșuat.

30. Prin Rezoluția din 4 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București a susținut propunerea poliției și a decis încetarea urmăririi penale. Această decizie a fost comunicată la domiciliul primei reclamante la 27 februarie 2012.

31. La 19 martie 2012, reclamanții au contestat la prim-procurorul parchetului Rezoluția din 4 octombrie 2011. Ei au susținut că procurorul ar fi trebuit să ancheteze infracțiunea mult mai gravă de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, care nu se prescrisese. De asemenea, s-au plâns de faptul că anchetatorii nu au făcut cercetări privind acuzația conform căreia atacul ar fi fost motivat de orientarea lor sexuală.

Prin Rezoluția din 18 iunie 2012, prim-procurorul a respins contestația.

32. Reclamanții și-au reiterat obiecțiile împotriva ambelor rezoluții ale parchetului prin două plângeri separate depuse la judecătoria de sector București.

33. La 9 august 2012, judecătoria a respins plângerea reclamanților împotriva Rezoluției procurorului din 4 octombrie 2011. Instanța a formulat următoarele observații:

„Este adevărat că autoritățile nu au depus aparent suficientă diligență în a efectua, într-un termen rezonabil, o anchetă efectivă care să identifice și să-i pedepsească pe făptuitori (perioadele lungi de inactivitate ale poliției, transferul dosarelor, lipsa de cooperare din partea anumitor autorități, toate au fost constatate în mod corespunzător). Pe de altă parte, această situație – cu toate că nu este imputabilă [reclamanților] – nu poate împiedica aplicarea prescripției răspunderii penale”.

34. La 12 noiembrie 2012, judecătoria a respins plângerea depusă împotriva Rezoluției procurorului din 18 iunie 2012 ca o simplă reiterare a plângerii deja examinate de instanță prin Hotărârea din 9 august 2012.

35. Pe parcursul procedurii, reclamanții au solicitat în repetate rânduri să consulte dosarul de urmărire penală. Accesul le-a fost acordat parțial la 9 mai 2012, iar reclamanții au dobândit deplin acces la dosar odată ce obiecțiile lor au fost formulate în fața instanței.

II. Dreptul și practica interne relevante

A. Dreptul și practica interne

36. Conform art. 250 din Codul de procedură penală, inculpatul are dreptul de a lua cunoștință de materialul de urmărire penală după punerea în mișcare a acțiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare. Din prevederile referitoare la cercetarea și urmărirea penală reiese că, înainte de data respectivă, conținutul dosarului penal nu este public (a se vedea Cășuneanu împotriva României, nr. 22.018/10, pct. 38, 16 aprilie 2013).

37. Articolul relevant din Codul de procedură penală este redactat după cum urmează:

Art. 173

Apărătorul părții vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente are dreptul de a formula cereri și de a depune memorii. Apărătorul are dreptul să asiste la efectuarea următoarelor acte de urmărire penală: ascultarea părții pe care o apără, cercetări la fața locului, percheziții și autopsii, prelungirea duratei arestării, iar la efectuarea altor acte de urmărire poate asista cu încuviințarea organului de urmărire penală”.

38. Noul Cod de procedură penală, aplicabil din februarie 2014, reglementează în mod explicit dreptul victimei sau al apărătorului său de a consulta dosarul de urmărire și de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală (cu puține excepții) (art. 81, 93 și 94).

39. Prevederile relevante din Codul penal aplicabile la momentul incidentului, care interzic violența sub diverse forme, în funcție de gravitatea rănilor provocate victimelor, pot fi găsite în Ciorcan și alții împotriva României (nr. 29.414/09 și 44.841/09, pct. 73, 27 ianuarie 2015). În plus, art. 323 interzicea asocierea în scopul săvârșirii de infracțiuni după cum urmează:

Art. 323

(1) Fapta de a se asocia sau de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni […], ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce intră în scopul asocierii.

(2) Dacă fapta de asociere a fost urmată de săvârșirea unei infracțiuni, se aplică celor care au săvârșit infracțiunea respectivă pedeapsa pentru acea infracțiune, în concurs cu pedeapsa prevăzută în alin. (1)”.

40. Începând cu 11 august 2006, art. 317 din Codul penal pedepsește instigarea la ură:

Art. 317. – Instigarea la discriminare

(1) Instigarea la ură pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”.

Înainte de data menționată și la momentul incidentului, orientarea sexuală nu era inclusă printre motivele de discriminare sancționate. În prezent, incitarea la ură sau discriminare este sancționată de art. 369 din noul Cod penal.

41. Începând cu luna octombrie 2006, art. 247 din Codul penal privind abuzul în serviciu menționează orientarea sexuală ca temei sancționat pentru îngrădirea drepturilor; infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Acest aspect nu era menționat în formularea anterioară a articolului respectiv. Art. 297 din noul Cod penal impune, la rândul său, sancțiuni pentru abuzul în serviciu: „fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de […] sex, orientare sexuală […]” se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. În plus, noul cod a menținut la art. 77 circumstanța agravantă prevăzută la art. 75 în vechiul cod, pentru cazul infracțiunilor săvârșite cu intenția de a discrimina, inclusiv pe temei de orientare sexuală.

Hotărârea CEDO în Cauza M.C. și A.C. împotriva României was last modified: mai 23rd, 2017 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.