EMISIUNEA TV „LEGAL POINT” 30 – Marieta Avram: Legea dării în plată după decizia CCR din 25.10.2016
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
De la început Legea Dării în Plată a ridicat probleme
Cornel Dărvășan: Bună seara, dragi prieteni. Bine v-am regăsit la emisiunea Legal Point. În această seară suntem împreună cu dl Nicolae Cîrstea, președintele trustului editorial Universul Juridic. Bună seara, dle președinte, bine ați revenit!
Nicolae Cîrstea: Bună seara! Spunem împreună bine ați venit dnei prof. Marieta Avram, Senior Partener Stoica și Asociații, cu care vom încerca să intrăm în amănunte cu privire la Legea dării în plată și mai ales la decizia Curții Constituționale pronunțate în cursul zilei de ieri.
Marieta Avram: Bună seara!
C.D. Ne bucurăm că avem un invitat deosebit, un profesor universitar, un avocat în același timp. D-na profesor, spuneți-ne câteva lucruri generale despre Legea dării în plată și pentru cei neavizați care ne urmăresc în aceste momente.
M.A. Bună seara tuturor! Mulțumesc foarte mult pentru invitație. Este, într-adevăr, un moment important după decizia Curții Constituționale, după soluțiile pe care Curtea ni le-a oferit în cursul zilei de ieri.
Legea dării în plată a născut multe emoții, multe pasiuni în jurul acestei legi. Cred că a fost în ultima perioadă cea mai dezbătută lege adoptată de Parlament. Și a reușit să polarizeze atât comunitatea juridică academică, cât și viața socială, oamenii.
Aș începe prin a spune câteva cuvinte despre lege în general, ca să înțelegem cumva care este destinul acestei Legi a dării în plată. Legea este ca o ființă – sigur, ea este abstractă, spirituală, dar este tot o ființă. Trece printr-un proces de concepție – se naște, există și moare atunci când este abrogată. De la început Legea Dării în Plată a ridicat probleme – a fost ca un copil foarte dorit de unii, nedorit de alții – și din această tensiune extraordinară s-a născut, aș spune, încă de la început cu niște grave malformații. Să nu uităm faptul că Legea Dării în Plată a avut și un parcurs, o traiectorie legislativă destul de complicată. A fost întoarsă de la promulgare de către Președintele României, supusă unui proces de reexaminare. Și până la urmă, iată, a ieșit sub forma Legii 77/2016. Dar a ieșit, în continuare, cu malformații –spun eu. Și până la urmă, lecția de viață și de legiferare pe care trebuie să o învățăm din această lege este următoarea: Oricât de mare este miza socială la un moment dat – și aici vorbim de o lege cu o miză socială, cu un impact social foarte mare. Nu avem de ce să ne ascundem după deget. Oricât de mare este miza chiar economică, politică la un moment dat, o lege trebuie să fie echilibrată. Asta este, după părerea mea, esența, caracteristica ei principală. Și atunci când destinatarii legii – așa cum sunt consumatorii pe de o parte, și băncile – sunt într-un război, aproape, de atâta timp, nu poți să construiești o lege pentru unii contra celorlalți. Nolens, volens, trebuie să găsești punctul acela de echilibru în care interesele, cât de cât, să fie convergente și armonizate; ținând cont și de unii, și de ceilalți. De ce acest lucru? Pentru că altfel legea nu este acceptată. Dacă nu este acceptată, nu se poate aplica. Și să faci o lege care să se aplice numai prin constrângere, violând în totalitate voința uneia dintre părți, apelând doar la instanța de judecată, nu este o lege normală, nu este o lege sănătoasă; este o lege cu malformații; cu probleme.
Această lege, din momentul în care a fost adoptată, a ridicat aceste probleme și, iată, una dintre părți – vorbim de comunitatea bancară – a rejectat-o, a respins-o în totalitate; este copilul nedorit. E adevărat, de unii foarte dorit, dar de ceilalți nedorit. Și dacă vorbim de părțile unui contract – vorbim de contractul de credit, de instituția de credit, pe de o parte, vorbim de consumatori pe de altă parte – până la urmă legea este „produsul”, creația legiuitorului, dar până la urmă destinatarii, „părinții” care vor trebui să aplice legea sunt cele două părți. Și dacă o parte și-o dorește, dar cealaltă parte respinge cu vehemență aplicarea legii respective, ceva nu este în regulă.
Iată de ce, imediat după apariția Legii dării în plată, toată reacția a fost primară. Reacția solidară, de această dată – și aici fac o precizare: Cred că nu a existat o altă lege înaintea Legii Dării în Plată cu impact atât de mare, în jurul căreia să se coaguleze toate energiile, fără nicio deosebire.
Așa se explică faptul că imediat legea a fost atacată la Curtea Constituțională – un număr extraordinar de mare de sesizări de neconstituționalitate – și că, practic, atât corpul legii, cât și corpul constituției, au fost exploatate la maximum, aproape fiecare text de lege și legea în integralitatea ei și foarte multe texte din Constituție au fost invocate în cadrul acestor sesizări de neconstituționalitate.
C.D. Dna profesor, dumneavoastră spuneți foarte frumos – în orice business, în orice contract trebuie să existe echitate, trebuie să existe echilibru. Dar vedeți dumneavoastră, cei care au forțat, într-un fel, poate, darea acestei legi, consideră că s-a făcut, în sfârșit, o dreptate. Pentru că inițial partea cealaltă a manipulat, nu a spus exact care sunt termenii ș.a.m.d. Atunci, cum stau lucrurile? Adică, din punct de vedere al atacării legii la Curtea Constituțională au fost niște argumente. În același timp, darea legii însăși a avut iarăși, alte argumente.
M.A. Ceea ce spuneți este adevărat. Și am spus și eu: problema este una reală. Dar trebuie să vedem cu ochi lucizi, nu cu patimă, această problemă, și trebuie să găsim instrumentele juridice cele mai adecvate pentru a rezolva această problemă. Și asta ne arată și Curtea Constituțională prin decizia pe care a dat-o ieri. S-a dat o lege, s-a încercat să se rezolve într-un fel această problemă a consumatorilor care au luat credite într-o anumită perioadă – sub imperiul vechiului Cod civil, 2006-2009 – înainte de criza economică, s-a dorit rezolvarea sau o soluție prin Legea dării în plată. Problema este, însă, în ce măsură o asemenea soluție respectă niște principii de drept; în ce măsură o asemenea soluție asigură echilibrul și nu încalcă principiile fundamentale ale Dreptului. Pentru că altminteri intrăm într-un arbitrariu. Dacă eu vreau să fac dreptate, nu pot să fac dreptate trecând peste principii fundamentale.
Asta este esența problemei în cazul Legii dării în plată. Poți să ai un scop legitim, poți să urmărești un scop social bun, dar cum o faci, prin ce instrumente? Pentru că altminteri intrăm într-un arbitrariu. Înseamnă că putem să reglementăm oricând, oricum, orice vrem.
N.C. Și din punct de vedere al argumente, d-na profesor, care au fost argumentele celor care au atacat această lege la Curtea Constituțională? Sau principalele argumente, pe ce s-au concentrat avocații?
M.A. Argumentele au fost foarte multe, excepțiile invocate au fost foarte multe, s-a dezbătut public foarte mult și s-a și scris în acest sens. Nu aș vrea să le dezvolt ca să ocupăm foarte mult timp cu aceste argumente. Am să încerc doar să le exprim sintetic. În primul rând, a fost atacată legea pentru încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. 2, mai exact este vorba de art. 11, care se referă la faptul că legea se aplică și contractelor aflate în curs de derulare. În al doilea rând a fost atacată pentru că s-ar încălca dreptul de proprietate, ca drept fundamental, în condițiile în care legea prevede că atunci când dorește consumatorul, el poate să dea în plată imobilul și să se stingă datoria. Esența legii nu este darea în plată; esența ei este stingerea datoriei față de bancă. Stingere a datoriei care se poate realiza fie prin darea în plată a imobilului, fie, dacă imobilul deja a fost valorificat, executat silit, atunci nu mai rămâne decât stingerea datoriei. Și sub acest aspect, al dreptului de creanță al băncii, a fost atacată legea la Curtea Constituțională.
În al treilea rând, a fost atacată pentru că s-a considerat că sunt încălcate dispozițiile din Constituție referitoare la libertatea economică – și în componența acesteia, libertatea contractuală.
De asemenea, s-a mai invocat principiul discriminării, principiul accesului liber la justiție. Și, nu în ultimul rând – poate cu acesta trebuia să încep – principiul care ține de claritatea și previzibilitatea legii, art. 1 alin. 5 din Constituție.
C.D. Explicați-ne și nouă ce înseamnă „parțial neconstituțională”?
M.A. Așteptăm să ne explice Curtea Constituțională mult mai multe. Parțial neconstituțională – înțeleg că o parte din excepții au fost admise, unele au fost respinse. Cred că asta ar trebui să înțelegem acum, la prima vedere, din comunicatul Curții Constituționale.
N.C. Am ajuns, iată, la un punct principal al deciziei de ieri, unde se vorbește de impreviziune a contractelor. Băncile ar putea invoca art. 7 din Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, conform căreia nu se aplică regulile impreviziunii actelor juridice încheiate anterior, în vigoarea noului Cod civil. Este posibilă o asemenea abordare din partea băncilor, inaplicabilitatea impreviziunii cu privire la aceste contracte?
C.D. Oricum, băncile, până acum mai toate au contestat în instanță toate cererile clienților, așa că nu au sărăcit cu mare lucru până în acest moment, de la adoptarea Legii dării în plată. Eu am, așa, impresia că noi încercăm să menajăm foarte mult băncile. Nu știu de ce am eu impresia asta; din punct de vedere al Dreptului constituțional.
N.C. Nu știu dacă este neapărat…
C.D. Nu sunt împotriva băncilor, să nu mă înțelegeți greșit, dar am impresia că parcă deranjăm atunci când dorim să stabilim anumite lucruri.
N.C. Aș veni eu din punctul celălalt de vedere, Cornel. Atunci când ai un plan de business, ai niște investiții făcute, toate lucrurile astea se așază pe un anumit calapod. Băncile au investit în această zonă. Creditarea este obiectul lor principal de activitate. Și atunci, este normal să-și protejeze patrimoniul, investițiile pe care le au. Dar s-o ascultăm pe dna profesor, ca specialist.
M.A. N-am să intru în această discuție, cine dorește să protejeze și pe cine – băncile sau pe consumator? Aș vrea să mă refer la soluția Curții Constituționale. Este o soluție foarte interesantă; o soluție care cumva a depășit așteptările tuturor – și ale consumatorilor, care se așteptau Curtea Constituțională să respingă în totalitate excepțiile de constituționalitate invocate – și ale băncilor, care se așteptau la o admitere a unor excepții de neconstituționalitate, o admitere mai fermă, directă. Însă, așa cum a declarat ieri președintele Curții Constituționale, este într-adevăr o soluție solomonică, o soluție în spiritul a ceea ce spuneam mai devreme, a echilibrului.
Aș caracteriza cumva această decizie a Curții Constituționale cu un cuvânt care apare și în comunicatul Curții Constituționale frecvent – imprevizibilă. Mai mult decât atât, nu vă ascund că de ieri, de când Curtea Constituțională a anunțat soluția parțială – pentru că în câteva dosare s-a amânat pronunțarea pentru mâine; urmează să mai vedem și alte soluții – am intrat cu toții într-o roată, ne învârtim, încercăm să înțelegem și să descifrăm soluția Curții Constituționale, care, repet, este una destul de atipică, după părerea mea. Ceea ce a făcut Curtea Constituțională depășește – dar nu este un reproș, neapărat – cumva menirea strictă pe care o avea, de a se pronunța cu privire la constituționalitatea sau neconstituționalitatea unor texte din Legea Dării în Plată.
C.D. După cunoștințele mele, nu stăpânesc această informație, s-a mai întâmplat în deciziile Curții Constituționale să declare parțial…?
M.A. Se mai întâmplă. De această dată ceea ce a făcut Curtea Constituțională, după părerea mea, a recroit legea. Atunci când a admis două excepții de neconstituționalitate și a respins două. Observați balanța, echilibrul pe care a încercat să îl asigure în această situație. Dar de ce spun că a recroit legea? Pentru că, dacă mă raportez la cele două excepții admise de Curtea Constituțională, o să observăm faptul că în realitate Curtea Constituțională a făcut un efort de a interpreta legea, de a califica legea, de a o clarifica, excepțiile de neconstituționalitate fiind admise în raport cu art. 1 alin. 5 din Constituție și art. 21. Ce înseamnă art. 1, alin. 5 din Constituție? Înseamnă că în acest caz Curtea Constituțională a spus: Această lege nu este clară, nu asigură predictibilitate, nu este previzibilă, ceea ce în cadrul unui proces se reflectă, în planul art. 21 din Constituție, accesul la justiție.
C.D. Nu era mai simplu, atunci, să spună: nu este constituțională?
M.A. Iar spun: Curtea Constituțională a vrut să „salveze” această lege, nu să o declare neconstituțională, după părerea mea, deși ea avea serioase vicii de neconstituționalitate. Dar a spus: Să vedem ce putem corecta. Și a făcut această corecție pornind de la art. 11 din Legea Dării în Plată și, dacă observați comunicatul Curții Constituționale, practic toate excepțiile – și în măsura în care sunt admise, și în măsura în care sunt respinse – gravitează, se referă la acest articol 11, care este coroborat cu diverse alte articole din Legea Dării în Plată.
C.D. După părerea dumneavoastră, i-a mulțumit pe toți, sau i-a supărat pe toți această decizie?
M.A. Așa sunt deciziile solomonice – supără pe toată lumea. Întotdeauna așa se întâmplă.
Art. 11 din Legea dării în plată ce prevede? Spune că scopul legii respective (în teza I) îl constituie echilibrarea raporturilor dintre părți, în condițiile în care a apărut un risc, legat de contract sau de devalorizarea imobilelor. Aici aș vrea să mă opresc puțin cu o scurtă explicație. În momentul în care a apărut Legea Dării în Plată a fost o euforie generală din partea consumatorilor, în sensul că s-a spus: Această lege este una simplă, o lege cu câteva articole; condițiile pentru a se aplica această lege sunt cele din art. 4 – să ai contract de credit până la o anumită valoare, garantat cu ipotecă; le știm, nu le mai enumăr; sunt cele câteva condiții din art. 4 – dacă ele sunt îndeplinite, totul merge foarte simplu. Lucrurile s-au dovedit că nu stăteau așa. Pentru că, în lumina art. 11 din lege, acele condiții prevăzute în art. 4 s-au dovedit a nu fi suficiente ca să opereze darea în plată. Adică nu-i suficient să am un credit până la un anumit plafon, garantat cu ipotecă, asupra unui imobil cu destinație. Pentru ca eu, oricând doresc, oricum, să fac operațiunea de dare în plată și să mi se șteargă datoria. Lipsea ceva. Acest ceva care să asigure echilibru a fost găsit în prima etapă, pe cale de interpretare, în art. 11. Și atunci, încă din vară, când am publicat primul studiu pe marginea dării în plată, am spus: Atenție la art. 11. Acolo găsim nu doar o declarație politică. Când spune art. 11 că această lege se aplică în vederea echilibrării riscurilor ș.a.m.d., asta nu e o declarație politică. Acolo vedem chiar niște condiții, o normă juridică. Asta a făcut, practic, Curtea Constituțională mai departe: s-a dus la art. 11 și l-a pus sub lupă, sub analiză. Ce condiții găsim în art. 11, care completează condițiile de admisibilitate din art. 4 și face ca această lege să devină rațională. Pentru că altminteri, numai cu condițiile de admisibilitate din art. 4, era o lege dezechilibrată, era o lege care nu făcea dreptate; ci crea arbitrariu.
Imaginați-vă că s-ar fi luat un credit acum un an de zile, un credit în valută sau în lei – nu contează – și după un an, după ce am plătit câteva rate, spun: nu mai vreau să mai plătesc, îmi pare rău; condițiile de admisibilitate sunt cele din art. 4, eu le îndeplinesc. Nu mai vreau să mai plătesc, îți dau imobilul în plată, se stinge datoria.
Asta a fost viziunea inițială, simplistă. Dar această viziune nu putea să reziste. Pentru că un contract nu poate să fie la discreția uneia dintre părți. De aceea s-a dus Curtea Constituțională la art. 11, încercând să găsească acolo soluții care să facă rațională aplicarea legii.
N.C. Și soluțiile pe care le-a găsit sunt…
M.A. Și soluțiile pe care le-a găsit se reflectă în admiterea celor două excepții de neconstituționalitate. Și observați cum a croit, ca un croitor, ca să nu spun ca un chirurg, că a tăiat ceva și a pus altceva în loc. N-a fost doar o operație estetică făcută asupra Legii dării în plată. Să zicem ca un croitor a ajustat și a spus: În art. 11 găsim, practic, două condiții mari, și anume: Dincolo de condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 4, am în art. 11 condiții care reflectă ceva ce se întâmplă după încheierea contractului. Și s-a și întâmplat în realitate, cum a fost criza economică, creșterea cursului francului ș.a.m.d. Deci am un eveniment ulterior încheierii contractului, care apare pe parcursul acestuia, imprevizibil și care creează un dezechilibru.
În art. 11 din Legea dării în plată apare această idee a riscului legat de contract, respectiv a devalorizării bunurilor imobile. Curtea Constituțională cred că s-a concentrat pe ideea de risc, și de la ideea de risc în contract până la impreviziune nu este decât un pas. Și atunci, Curtea Constituțională, după părerea mea, a făcut aici o operațiune importantă, în primul rând de calificare juridică a instituției. Ce este, până la urmă, această lege a dării în plată? De ce intervine, de ce este necesară? Ce s-a întâmplat între timp? S-a întâmplat că s-a creat un asemenea dezechilibru. Și, deci, am asistat, după părerea mea, citind comunicatul Curții Constituționale, care vorbește de teoria impreviziunii și de faptul că trebuie respectate condițiile impreviziunii, am asistat la o ajustare a condițiilor necesare pentru a se aplica Legea Dării în Plată. Și anume: pe de o parte, Curtea a înlăturat o condiție ca fiind neconstituțională – aici este o surpriză, nimeni nu se aștepta la așa ceva – respectiv condiția devalorizării imobilelor, spunând că aceasta nu este o condiție care ține strict de obligația asumată prin contract și de executarea propriu-zisă a contractului. Și a lăsat doar cealaltă condiție, care se referă la riscul decurgând din contract, care este legat de riscul ce decurge dintr-un element al contractului, cum ar fi obiectul contractului, în cazul în care împrumutul s-a acordat în valută; cum ar fi francul elvețian, care a ridicat atâtea probleme.
Dar a venit mai mult Curtea și a spus: Nu numai că înlătur această condiție, devalorizarea imobilului, ci adaug: înțeleg toate condițiile referitoare la impreviziune din Codul Civil, care trebuie să se aplice pentru ca să se nască dreptul consumatorului de a i se stinge datoria prin darea în plată. Deci cumva, prin calificarea juridică pe care a făcut-o, Curtea Constituțională a completat legea. De aceea spun: nu este o soluție despre care să spunem că nu s-a schimbat nimic. Altă Mărie cu aceeași pălărie. S-a schimbat, în sensul că prin această decizie, după părerea mea, Curtea Constituțională a integrat Legea dării în plată în sistemul Codului civil și a spus în felul următor: legea dării în plată nu este ceva – cum am spus eu la un moment dat – paranormal. E o lege specială, dar nu este paranormală, nu e scoasă din sistemul de drept constituțional și din sistemul Codului civil. Ci voi trebuie să o înțelegeți și să o aplicați completând legea cu dreptul comun, adică art. 1271 din Codul civil referitor la impreviziune.
Da. Și atunci înseamnă că intrăm pe un făgaș cât de cât echilibrat și normal. Înseamnă că cel care vrea să facă operațiunea de dare în plată nu o face pentru că așa dorește el, nu o face pentru că la un moment dat nu mai vrea să execute contractul din motive subiective – fiecare putem să avem, la un moment dat, asemenea motive –, ci pentru a recurge la operațiunea dării în plată și respectiv la stingerea datoriei trebuie să fie îndeplinite niște condiții. Acestea sunt condițiile impreviziunii, adică: obligația a devenit excesiv de oneroasă, este injust să mai fie executat contractul așa cum părțile au convenit inițial, pentru că între timp au intervenit niște împrejurări excepționale, exterioare voinței părților, și trebuie să realizăm o adaptare a contractului sau o încetare a contractului.
Asta este, după părerea mea, viziunea care se reflectă din decizia Curții Constituționale prin admiterea celor două excepții de neconstituționalitate. Sigur, vom vedea motivarea Curții Constituționale, rațiunile, resorturile în adoptarea acestei soluții, dar cred că în esență, din acest punct de vedere, soluția Curții Constituționale remediază sau înlătură o anomalie pe care Legea dării în plată a avut-o de la concepție.
N.C. Am putea anticipa anumite efecte în zona celor două părți ale contractului – banca și consumatorul – în această discuție și în această decizie? Ce se va întâmpla după această croială și așezare în sistemul de Drept.
M.A. E nevoie să vedem mai mult în motivarea Curții Constituționale. De aceea sunt puțin rezervată, pentru că și din comunicatul Curții Constituționale rezultă că trebuie aplicate toate condițiile impreviziunii. Numai că, realizând acest lucru nu la nivel legislativ, ci la nivelul unei decizii a Curții Constituționale, cu siguranță în practică vor fi foarte multe probleme. Pentru că înseamnă că nu mai ai numai Legea dării în plată pe care trebuie să o aplici; ai și textele din Codul civil, 1271; trebuie să vezi în ce măsură Legea dării în plată derogă, în ce măsură aplici textele din Codul civil, Dreptul comun, deci cum faci îmbinarea celor două reglementări. Și, cu siguranță, în practică va fi complicat; vor fi multe probleme. Mai mult decât atât: sub aspectul procedurii, lucrurile sunt diferite. Pentru că în cazul teoriei impreviziunii, potrivit Codului civil, debitorul care se află într-o asemenea situație, obligația lui a devenit excesiv de oneroasă și dorește să se elibereze cumva sau să se realizeze o adaptare a contractului, încearcă negocierea prealabilă cu cealaltă parte. Dacă negocierea eșuează, el are deschisă calea la instanță. Însă, vedeți, Legea dării în plată stabilește o altă procedură: notificarea, cu un efect special și foarte puternic, respectiv suspendarea executării oricărei obligații decurgând din contractul de credit, respectiv suspendarea executărilor silite. Mă pune pe mine, bancă, în postura să fac contestație; și dacă, după ce se soluționează contestația, încă nu realizez darea în plată forțată, nu mă supun, atunci consumatorul are posibilitatea să se adreseze instanței de judecată.
Deci cele două instituții, deși sunt apropiate în ceea ce privește condițiile de fond, în ceea ce privește procedurile și natura drepturilor care stau la baza lor, există suficient de multe deosebiri. De aceea vom vedea în practica instanțelor de judecată cum se va realiza armonizarea celor două. Oricum, Curtea Constituțională a lansat, ca să zic așa, această provocare. Și a zis: țineți cont, în aplicarea Legii dării în plată, și de teoria impreviziunii, pentru că numai dacă țineți cont de teoria impreviziunii legea este constituțională. Altfel este neconstituțională.
C.D. Eu constat, ca un observator al acestui joc, pentru că este, în fond un joc – cine câștigă?
N.C. Îmi dau seama că sunteți de partea consumatorilor.
C.D. Vă dați seama bine, în contextul ăsta. Bineînțeles că accept și argumentele, pentru că sunt niște argumente clare, nu poți să mergi cu capul în zid doar pentru că eu sunt consumator și banca are bani. Deci nu mergem pe principiul acesta. Însă, vedeți dumneavoastră, cred că lucrurile sunt un pic mai profunde decât nivelul la care discutăm. Noi discutăm pe o lege dată într-un anumit context social. Ce înseamnă acest context social? Cum a apărut această lege? A apărut pentru că oamenii au luat credite aiurea, fără să se gândească foarte bine mulți dintre ei, fără să citească toți termenii contractului, pentru că era vremea în care se dădea credit cu buletinul, era vremea în care primeai bani serioși pentru câteva hârțoage pe care le adunai, iar datorită acelor vremuri acum lucrurile sunt invers: oameni care chiar au posibilitatea să plătească sunt refuzați pentru chichițe de către bănci. Adică există un balans din punct de vedere al contextului social, din cauza căruia noi am ajuns aici. Iar dacă lucrurile se făceau cu băgare de seamă, din perspectiva mea din punct de vedere politic, pentru că de aici pleacă totul. Și chestia asta este, așa cum ați amintit și dumneavoastră la un moment dat, tot cu un pic de agățare politică, având în vedere că suntem cu o lună înainte de alegeri. Era mult mai echilibrată situația în România, sunteți de acord cu mine?
M.A. Până la urmă, Legea dării în plată, ca și legea conversiei – și acest lucru nu este un secret pentru nimeni – vizează trecutul. Nu ne mai ascundem după degete. Deși chiar din decizia Curții Constituționale rezultă faptul că se completează Legea dării în plată cu dispozițiile Codului civil, deci vizăm contracte încheiate sub imperiul noului Cod civil, în realitate scopul acestei legi l-a reprezentat trecutul. Repet, însă, ceea ce am spus la început: Nimeni nu neagă ceea ce s-a întâmplat ca realitate – și economică, și relație bancă-client – în perioada 2006-2009. Era perioada de expansiune economică; era perioada în care cine n-avea credit nu era în rândul lumii; ca acum cu Facebook-ul – cine nu este pe Facebook nu este în rândul lumii. La fel eram în perioada respectivă și știu acest lucru ca om de bancă. Exact în perioada respectivă am lucrat într-o bancă. Știu cum erau vremurile. Cine nu lua credit parcă nu era în apele lui. Și mai mult decât atât: se luau credite de consum, dar erau credite garantate cu ipotecă, multe din ele erau luate pentru speculație imobiliară. Era foarte ușor, pentru că te gândeai… Creștea în perioada respectivă continuu prețul imobilelor. Luam credit, nu-i nimic. Îl iau, plătesc o parte din el, crește prețul imobilului, vând, rambursez integral, îmi rămâne ceva; și tot așa. Iar situația creditelor în CHF este una cu totul specială. Toată lumea știe că aceste persoane în realitate nici nu se calificau pentru un credit în euro, pentru un credit în lei. CHF-ul a fost salvarea lor pentru a lua un credit la momentul respectiv, dat fiind cursul CHF, extrem de avantajos. Dar dacă era să ia un credit în euro sau în lei, aceste persoane nu puteau să-l ia; nu se calificau, nu îndeplineau condițiile bancare pentru a lua un credit în euro sau în lei.
Bun, au luat credite în CHF. Ce s-a întâmplat mai departe – ca să mergem la fapte, așa cum spuneți dumneavoastră? A intervenit criza economică; i-a lovit pe toți. A fost creșterea cursului CHF. Nu cred că trebuie să mergem – și asta ne spune și Curtea Constituțională, calificând instituția dării în plată din perspectiva impreviziunii: Nu vă mai întoarceți atât la trecut – că am fost înșelat… Da, ai fost înșelat; nici nu citeai niciodată contractele. Lăcomia – iertați-mă că spun acest lucru – a fost de ambele părți. Dar nu vreau să mai discutăm acest aspect al trecutului. Am luat creditul, m-am bucurat atunci, a fost bine când l-am luat; mi-am satisfăcut niște nevoi. Ei, după aceea, poate n-am citit foarte bine contractul și toate clauzele contractuale. Dar minima reprezentare că eu trebuie să-l rambursez și că trebuie să plătesc dobânzi și comisioane am avut-o, indiscutabil. Am luat un credit în valută. Eu nu vreau să cred că toți cei care au luat credite în perioada respectivă, iertați-mi expresia, erau în incapacitate. Exista discernământ; știam că vor fi variații, puteam să anticipez acest lucru.
C.D. Dar duble?
M.A. Dar, iată ce s-a întâmplat. Asta este problema. S-a întâmplat că a scăzut extraordinar de mult cursul francului. Adică mă gândeam că o să crească, poate o să mai scadă… c-așa este valuta. N-ai cum să ai controlul asupra valutei, este o legitate economică obiectivă, în afara noastră. Nu mă așteptam să se întâmple, însă, o asemenea creștere economică, să se creeze un asemenea dezechilibru. Ei bine, trecând acum din planul acesta strict economic în plan juridic, traduc: Criza economică, respectiv creșterea cursului francului, care nu este imputabilă nici băncii, nici consumatorului – este politica băncii centrale elvețiene – se traduc din punct de vedere juridic în ceea ce spune Curtea Constituțională: am un caz de impreviziune. Adică s-a întâmplat ceva după ce noi ne-am înțeles foarte bine atâta timp și relația contractuală a decurs bine; un eveniment exterior, iată, criza economică, creșterea cursului francului pe fondul crizei economice și s-a creat dezechilibru și obligația a devenit excesiv de oneroasă. Asta spune Curtea Constituțională: într-o asemenea situație poți să recurgi la teoria impreviziunii.
N.C. Ați făcut o legătură între Legea dării în plată și legea conversiei creditelor – chiar și aceasta din urmă este atacată la Curtea Constituțională. Care ar fi legăturile dintre aceste două legi?
M.A. Legătura pe care o văd, naturală, substanțială – dacă vreți – ține de faptul că ambele vor să rezolve aceeași problemă: aceea despre care vă vorbeam. Problema este una singură: noi căutăm, din punct de vedere legislativ, mereu soluții. Și Legea dării în plată vrea să răspundă și să rezolve această problemă, prin mecanismul dării în plată, a stingerii datoriilor. Legea conversiei, la fel, tot de trecut se ocupă. De fapt, numai de trecut; pentru că în ceea ce privește viitorul este o altă reglementare. Se ocupă numai de trecut și se ocupă strict de problematica pe care am anticipat-o, respectiv a creditelor în CHF.
C.D. Îmi place foarte mult viziunea dumneavoastră, vă spun sincer. Adică tot s-au aruncat acuze de la consumatori la bănci și de la bănci la consumatori – că voi n-ați citit, că voi ați făcut mișmașuri, că ne-ați manipulat… Viziunea dumneavoastră este cea mai corectă: Domnule, ce a fost nu mai putem schimba. E atât de simplu de înțeles treaba asta. Să vedem ce putem face acum în funcție de ceea ce a fost. Și cred că asta este cel mai important lucru, pe asta trebuie să accentuăm în acest moment.
M.A. Însă eu am spus acest lucru, am vorbit de teoria impreviziunii încă din 2013, când vorbeam de clauze abuzive, când erau procesele colective în curs ș.a.m.d. Și am spus: soluția impreviziunii este la îndemână; dar este la îndemâna oricui, acum. Nimeni nu a împiedicat pe nimeni, chiar pe contractele sub imperiul vechiului cod civil, niciun consumator nu a fost împiedicat de nicio lege să formuleze o acțiune la o instanță și să spună: Da, ce a fost la încheierea contractului a fost; acum, însă, situația mea este grea. Nu mai pot. Este excesiv de oneroasă. Dar nimeni n-a făcut acest lucru.
C.D. Am un prieten care a făcut.
M.A. Sau, să nu exagerez. Cuvintele nimeni, niciodată, nu sunt… Nu s-a mers pe această cale. Toată lumea a mers pe ideea că sunt clauze abuzive în contract, hai să dăm lege să obligăm banca să facă nu știu ce… Or, soluția aceasta era oricum la îndemână, chiar potrivit Dreptului comun, chiar potrivit reglementării anterioare Codului civil de la 1864.
N.C. Pentru că ne apropiem oarecum de ultima parte a emisiunii, aș vrea să intrăm un pic și în acele articole sau zone ale legii care n-au fost declarate neconstituționale. Bănuiesc că e o discuție întreagă și pe această parte a legii.
M.A. Sunt două puncte în comunicatul Curtea Constituțională din care rezultă respingerea unor excepții de neconstituționalitate. Unele sunt respinse ca neîntemeiate și una dintre excepții este respinsă ca inadmisibilă. Chiar doresc să mă opresc puțin asupra acestor aspecte.
În ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 din lege prin raportare la criticile formulate, aici nu pot să fac prea multe comentarii, pentru că rămâne să vedem care va fi motivarea Curții Constituționale. Însă părerea mea este că toate excepțiile au fost respinse din momentul în care Curtea Constituțională a virat, să zic așa, către teoria impreviziunii, Codul civil, art. 1271, și atunci sigur că din această perspectivă, completând Legea dării în plată cu textele din Codul Civil, practic a așezat Legea dării în plată pe tărâmul Codului civil. Art. 1271 din Codul civil nu e neconstituțional. Așa văd eu modul în care Curtea Constituțională a ieșit, ca să zic așa, din sfera neconstituționalității și a făcut legea constituțională.
Cele mai multe discuții în rândul juriștilor și nu numai sunt legate de punctul 3: respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a art. 11. Dar nu atât în sine, pentru că dacă citim punctul 3 din comunicatul Curții Constituționale nu înțelegem mare lucru, cât explicația dată de Curtea Constituțională.
Iar explicația este în sensul că din oficiu, din câte am înțeles, Curtea Constituțională a făcut o analiză – dincolo de ceea ce s-a susținut prin excepțiile de neconstituționalitate – și a constatat că în speță contractele la care se referă excepțiile și cauzele respective sunt încheiate în perioada 2007-2009. Aceste contracte despre care am vorbit.
Și atunci, una din problemele cele mai delicate după intrarea în vigoare a Legii dării în plată a fost aceasta: legea se aplică trecutului; retroactivează sau nu retroactivează? Însă problema cu trecutul este mai complicată ceva din punct de vedere juridic. Pentru că trecutul nu e omogen. Din 2006 până în 2016 din punct de vedere juridic s-au întâmplat multe lucruri.
C.D. Inclusiv lansarea noului Cod, care este capul de afiș.
M.A. Exact. Asta este problema principală. Iar art. 11 din Legea dării în plată spune: Această lege se aplică și contractelor în curs de derulare. Or, contracte în curs de derulare înseamnă, în realitate, două categorii distincte de contracte, cu regimuri juridice diferite: contracte încheiate în această perioadă, adică înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil – 1 octombrie 2011 – și ele sunt cele care ridică problemele despre care am discutat. Și a doua categorie de contracte – cele încheiate după intrarea în vigoare a noului Cod civil. Deci trecutul nostru, când vorbim de contracte în curs de derulare, este unul complex. Am un trecut apropiat – contracte sub imperiul noului Cod civil – și am un trecut îndepărtat. Dacă vorbesc de trecutul apropiat, după părerea mea, aici, în viziunea Curții Constituționale, care așează Legea dării în plată în contextul noului Cod civil, lucrurile se simplifică. Pentru că înseamnă că această lege se completează și practic înseamnă că nu fac decât să aplic Codul civil, plus o reglementare specială, Legea dării în plată devine o aplicație specială a teoriei impreviziunii și o aplic contractelor încheiate sub imperiul noului Cod civil. Nu mai am o problemă mare.
Am, însă, o mare problemă, după părerea mea – dar nu vreau să fiu subiectivă și să-mi susțin încă o dată teoria din articolul publicat – cu contractele publicate sub imperiul vechiului Cod civil, 1864. Pentru că în Codul civil din 1864 nu erau texte privitoare la impreviziune; ele sunt texte prevăzute în noul Cod civil. Mai mult decât atât, legea de punere în aplicare a noului Cod civil spune că aceste texte din noul Cod civil nu se aplică contractelor încheiate înainte de intrarea lui în vigoare.
Și atunci, ceea ce a sesizat Curtea Constituțională – dar, repet, nu vreau să mă hazardez într-o interpretare; am văzut foarte multe interpretări, deja, date în legătură cu acest punct 3 din comunicatul de presă – ceea ce Curtea Constituțională pune în lumină prin acest punct este acest fapt: a observat că trecutul nu este unul simplu și a observat că în speță, practic, e vorba de contracte încheiate sub imperiul Codului civil din 1864 și care rămân supuse legii vechi, Codului civil din 1864. Dar după părerea mea, o portiță – luminița de la capătul tunelului – tot deschide Curtea Constituțională. Pentru că și în sistemul Codului civil de la 1864 impreviziunea nu era o instituție necunoscută. Și doctrina și practica făceau aplicația teoriei impreviziunii. Însă părerea mea – dar este părerea mea, repet, nu știu dacă este și părerea Curții Constituționale –, și mi se pare logic să fie așa, este că aceste contracte n-ar trebui să intre în sfera de aplicare a Legii Dării în Plată; însă oamenii au deschisă calea în sistemul Codului civil de la 1864, adaptării contractului, corectării dezechilibrului, cu ale dreptului comun.
C.D. Vă mulțumim foarte mult. Au fost niște concluzii foarte pertinente și vă mulțumim pentru prezența în emisiunea noastră de astăzi. Au fost împreună cu noi dna prof. univ. dr. av. Marieta Avram, Senior Partner Stoica și Asociații, dl Nicolae Cîrstea, președintele Universului Juridic.
Rămâneți cu noi, emisiunea Legal Point apare în fiecare miercuri la ora 17.00. Dacă nu ați dat like paginii de Facebook Legal Point vă invităm să o faceți acum. Dacă n-ați făcut abonament la revista Legal Point vă invităm să vă faceți abonament. În curând va apărea nr. 2 pe anul 2016, de aceea fiți alături de noi.
Timp de 2 ani am spus în paginile revistei „Legal Point” poveștile de viață ale personalităților din lumea juridică, academică și culturală.
Printr-un proiect marca „Universul Juridic”, povestea merge mai departe!
Miercuri, 26 octombrie 2016, începând cu ora 17.00, a avut loc emisiunea TV „Legal Point” pe canalul „UJ-TV” găzduit de portalul universuljuridic.ro.
Realizatorii emisiunii, Cornel Dărvășan și Nicolae Cîrstea au avut ca invitat pe doamna prof. univ. dr. av. Marieta Avram, Senior Partner STOICA & Asociații.
