Dimineți de… cafea

Da, cu lapte, mult lapte… Și două cuburi de zahăr, te rog… Știi că pentru mine cafeaua e doar un pretext….

Tu bei cafeaua cu voluptate, îmi amintesc… Dacă m-aș apuca vreodată de pictat, pe tine te-aș picta, ținând cana de cafea cu amândouă mâinile, ca pe un glob de cristal… pe fotoliul acela vechi și cu picioarele tale superbe adunate sub tine.

Știi că nicăieri și niciodată nu am mai regăsit gustul cafelelor băute cu tine?

Poate cafeaua era specială… sau poate doar zâmbetul ăla care îți lumina fața în fiecare dimineață, la vederea ochilor mei cârpiți de somn….

Cu tine am învățat că poți face din orice dimineață banală un ritual în cuvinte… îți mai văd și acum ochii privindu-mă amuzați pe deasupra cănii tale imense de cafea… ca aburul ei, mi se risipeau toate grijile sub zâmbetul tău…

Cu fiecare cub de zahăr pe care îl pun în cafea, îmi amintesc că tu o bei amară… aproape că văd ceșcuțele acelea elegante, de porțelan subțire, în care nu încăpea mai mult de un degetar de cafea… spuneai că, până o potrivești de zahăr, o termini de băut…

Îmi amintesc diminețile de Ajun, mirosind a brad și a cozonac cald, în care – ghemuită în fotoliul tău – făceai cu voce joasă bilanțul anului ce a trecut, cu speranța că toate amărăciunile și neîmplinirile se vor depune cumva, ca zațul pe fundul unei cești de cafea…

Visai un șemineu cu un covor pufos și alb în față, pe care să te poți ghemui ca o fetiță în brațele mele, să stăm așa și să vorbim vrute și nevrute… și să ne ningă la fereastră. Dacă nu aș fi fost atât de grăbit… tot timpul atât de grăbit, aș fi visat și eu la șemineul ăla și poate că, într-o zi, ți l-aș fi putut dărui.

Aveam însă, pe atunci, multe alte lucruri mai importante de făcut, așa mi se părea, îmi spuneam că visatul ăsta cu ochii deschiși e o pierdere de timp. Iar eu exact asta nu aveam… timp. Cum nu am avut timp nici să observ cum sclipirea de zâmbet din ochii tăi dispare încet-încet, deși, chiar și în zilele în care eram plecat, cana mea de cafea (goală și cu lingurița în ea) aștepta pe măsuță, lângă a ta, să mă întorc.

Dacă mi-aș fi făcut timp, poate că aș fi înțeles din tristețea cu care mă priveai, în timp ce lacrimile îți picurau tăcute în cana de cafea în dimineața în care am plecat ca un prost, că lucrurile bune și simple cu tine nu erau un dat… că tu le făceai să fie astfel… n-aș mai fi căutat acum, în cana asta goală, soluții la problema care nu ar fi existat…

Așa că, fiindcă diminețile astea sunt foarte lungi și serbede fără tine, te rog, iubito… mai pui tu de o cafea?