Raporturile dintre norma canonica si norma civila in domeniul patrimonial. Subsidiaritate si canonizarea legii civile

Dr. Liviu-Marius Harosa

Lector universitar

Facultatea de Drept, „Universitatea Babeş-Bolyai”

Rezumat

Biserica beneficiază de bunuri temporale necesare urmăririi scopurilor sale. În principiu, aria de reglementare a acestor bunuri se circumscrie strict în cadrul sistemului canonic, cu o competenţă unică. Pe de altă parte, Biserica nu are cum să nu ţină seama de legiuirile civile din statele în care îşi desfăşoară activitatea. În multe cazuri, prin normele sale însă, bazându-se pe principiile subsidiarităţii şi cel al canonizării legii civile, Biserica consideră legea civilă ca fiind o lege proprie, fără a renunţa însă la funcţiunea sa proprie, religioasă şi morală.

În redusa sa legislaţie referitoare la bunuri temporale, Biserica intenţionează să salvgardeze semnificaţia bunurilor în cadrul misiunii sale, eminamente religioasă, pentru a nu risca mundanizarea sau supunerea bunurilor legilor efemere ale timpului juridic. Prin întreg sistemul său, Biserica doreşte ca natura şi finalitatea bunurilor pe care le utilizează pentru satisfacerea scopurilor ei să fie garantată. Scopul şi menirea Bisericii funcţionează şi prin intermediul legii civile canonizate, aplicate în dreptul canonic, cu singura condiţie a nedepăşirii limitei de netrecut reprezentată de dreptul divin.

Prin această limitare dată de dreptul natural şi divin, se încearcă stoparea reducerii dreptului civil actual doar la funcţia importantă dată de societatea modernă, prin care norma juridică nu pare a avea altă valoare decât aceea a unei norme pozitive impuse de autoritatea publică, cu sacrificarea valorilor şi fără legătură cu ideea de justiţie.