Decizia ÎCCJ (Complet DCD/CAF) nr. 43/2016 (M. Of. nr. 107/07.02.2017): Dispoziţiile art. 9 alin. (8) din O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România

În M. Of. nr. 107 din 7 februarie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 43/2016 din 7 noiembrie 2016 referitoare la dispozițiile art. 9 alin. (8) din O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 9 alin. (8) din O.G. nr. 15/2002

„(8) Pentru lipsa rovinietei valabile, procesul-verbal se comunică contravenientului în termen de cel mult două luni de la data constatării contravenției, interval pentru care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenției pentru lipsa rovinietei valabile pentru același vehicul”.

I. Titularul și obiectul sesizării

1. Tribunalul Caraș-Severin – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 17 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 2.650/208/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunile de drept sus-menționate.

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

37. Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:

A) Asupra admisibilității

38. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție:

– existența unei chestiuni de drept; problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite;
– chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecății în fața unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;
– chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei să depinsă soluționarea pe fond a cauzei; noțiunea de „soluționare pe fond trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei (în aceste sens s-au pronunțat atât Înalta Curte de Casație și Justiție, spre exemplu, prin Decizia nr. 1/2013 privind dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțată în Dosarul nr. 1/1/2013/HP, cât și doctrina);
– chestiunea de drept să fie nouă, respectiv să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanțele (intră în această categorie hotărârile pronunțate într-un recurs în interesul legii și hotărârile preliminare).

39. Primele trei condiții sunt îndeplinite de ambele întrebări deoarece, așa cum rezultă din opiniile și din hotărârile judecătorești comunicate Înaltei Curți de către instanțe, chestiunile de drept sunt veritabile, au dat naștere la opinii diferite și, în parte, la practică juridică neunitară; de asemenea sunt ridicate în cursul judecății în fața unui complet al tribunalului învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, iar de lămurirea lor depinde soluționarea pe fond a cauzei.

40. În schimb, condiția noutății este îndeplinită doar de cea de-a doua întrebare deoarece termenul de două luni la care se referă a fost introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2015 pentru modificarea și completarea unor acte normative, care a modificat, printre altele, art. 9 din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002. Opiniile exprimate de instanțe cu privire la natura juridică a acestui termen nu au fost decât în puține cazuri încorporate în hotărâri judecătorești, astfel încât scopul legiferării instituției procesuale a hotărârii prealabile, anume acela de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare (control a priori), poate fi atins.

41. Nu același este cazul primei întrebări, care se referă la interpretarea art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, în forma în vigoare din anul 2010, care a dat, deja, naștere unei practici neunitare, ce nu poate fi înlăturată decât prin mecanismul recursului în interesul legii (control a posteriori). În acest caz, scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă.

42. Drept urmare se apreciază că sesizarea este admisibilă numai în parte, cu privire la cea de-a doua întrebare formulată prin sesizare.

B) Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării

43. Instanța de trimitere urmărește să afle interpretarea corectă a dispozițiilor art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 raportate la dispozițiile art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, respectiv dacă termenul de „cel mult două luni” la care se referă primul text de lege reprezintă termen de prescripție special pentru aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale. În caz afirmativ, instanța solicită interpretarea expresiei „data constatării contravenției” din cuprinsul art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, respectiv dacă trebuie înțeleasă ca fiind data la care vehiculul a fost înregistrat de camerele video (data faptei) sau data întocmirii procesului – verbal de contravenție.

44. Potrivit opiniei unor instanțe, termenul de „cel mult două luni” este unul de prescripție și începe să curgă de la data constatării faptei, respectiv de la data la care vehiculul a fost înregistrat de camerele video amplasate pe rețeaua de drumuri naționale.

45. Potrivit altor instanțe, termenul de „cel mult două luni” nu reprezintă termen de prescripție, ci un interval în care este interzisă întocmirea de procese-verbale de contravenție pentru același vehicul pentru fapta de a circula fără rovinietă valabilă.

46. În sfârșit, indiferent de natura termenului, unele instanțe îl calculează de la data înregistrării cu mijloace tehnice specifice a vehiculelor aflate în trafic, iar altele de la o dată ulterioară când, după verificări în Registrul național de evidență a permiselor de conducere și a vehiculelor înmatriculate, agentul constată lipsa rovinietei valabile și întocmește procesul-verbal de contravenție.

47. Așa fiind, luând în considerare chestiunea de drept sub toate aspectele strâns legate de întrebarea formulată, instanța supremă este chemată să stabilească înțelesul expresiei „data constatării contravenției” din cuprinsul art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, indiferent de natura termenului „de cel mult două luni”, deoarece de la această dată începe să curgă termenul în discuție.

48. Pentru motivele ce se vor arăta în continuare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că termenul de „cel mult două luni”, prevăzut de dispozițiile art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, nu reprezintă termen special de prescripție a aplicării sancțiunii amenzii contravenționale, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, și că prin „data constatării contravenției” se înțelege data întocmirii procesului-verbal de contravenție.

49. Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, fapta de a circula fără rovinietă valabilă constituie „contravenție continuă”, iar, potrivit art. 9 alin. (1) din același act normativ, constatarea contravenției se face cu mijloace tehnice.

50. Combinând informațiile obținute cu ajutorul mijloacelor tehnice cu datele privind utilizatorul vehiculului, furnizate de Ministerul Afacerilor Interne – Direcția Regim Permise de Conducere și înmatriculare a Vehiculelor și constatând lipsa rovinietei, agentul constatator întocmește procesul-verbal de contravenție.

51. Potrivit art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, pentru lipsa rovinietei valabile, procesul-verbal se comunică contravenientului în termen de cel mult două luni de la data constatării contravenției, interval pentru care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenției pentru lipsa rovinietei valabile pentru același vehicul.

52. Rațiunea instituirii de către legiuitor a termenului de „cel mult două luni” trebuie înțeleasă în contextul în care contravenția, fiind una continuă, are un element material care se prelungește în timp.

53. Destinatarul dispoziției legale este agentul constatator care, în acest interval, are două obligații.

54. Prima este o „obligație de a face” și constă în comunicarea procesului-verbal de contravenție către contravenient; comunicarea va putea fi făcută în oricare zi a termenului de două luni; cum procesul-verbal încorporează deja sancțiunea, conform art. 9 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, problema prescripției aplicării sancțiunii amenzii contravenționale nu se pune.

55. Cea de-a doua obligație este o „obligație de a nu face”, respectiv de a nu întocmi noi procese-verbale de contravenție pentru același vehicul, chiar dacă informațiile obținute cu ajutorul mijloacelor tehnice certifică împrejurarea că, în intervalul de două luni, același vehicul a mai fost surprins circulând fără rovinietă valabilă; altfel spus, fapta va fi considerată ca făcând parte din elementul material al contravenției pentru care a fost deja întocmit procesul-verbal.

56. În ce privește interpretarea sintagmei „data constatării contravenției„ trebuie pornit de la dispozițiile art. 15 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, care reprezintă legea generală în materie de regim juridic al contravențiilor și care se va aplica în toate ipotezele în care nu există normă specială derogatorie; potrivit acestor dispoziții legale, „Contravenția se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționează contravenția, denumite în mod generic agenți constatatori”.

57. Așadar, constatarea contravenției se face prin proces-verbal și, deci, nu poate fi anterioară acestuia; anterioară este constatarea faptei, care se face, în speță, prin mijloace tehnice.

58. Cele două expresii – „constatarea contravenției” și „constatarea faptei”- nu se confundă, fiind folosite distinct chiar de către legiuitor [spre exemplu, art. 13 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 se referă expres la constatarea faptei].

59. Sintetizând, dispozițiile art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 instituie în sarcina agentului constatator:

– o obligație pozitivă – comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenției în oricare zi a intervalului de două luni, calculat de la data întocmirii procesului-verbal (considerată data constatării contravenției);

– o obligație negativă – abținerea de a întocmi noi procese – verbale de contravenție pentru același vehicul, pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, pentru întreg intervalul de două luni, calculat de la data întocmirii procesului-verbal.