Avocatul vieții

23 ian. 2016
Vizualizari: 1930
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Interviu publicat în revista Legal Point nr. 3/2015.

Medicul e un fel de apărător al celui care se află sub puterea bisturiul său. E un avocat al pacientului ajuns în mâinile lui Dumnezeu. Medicul pledează cu mâinile, cu pensa, cu foarfecele, cu bisturiul, cu inima. Fiecare operație, asemeni spețelor din instanțe, are particularitățile ei. E o luptă cu secundele pentru a convinge! Și aici există precedente de referință, incompatibilități, victorii de palmares, înfrângeri neașteptate. Dar, ca și în instanță, voința și cunoașterea medicului poate fi determinantă. Fără tăgadă, un avocat strălucit al vieții, este medicul Irinel Popescu, un mare român și un suflet minunat.

 

Cornel Dărvășan

Cornel Dărvășan: Domnule profesor, cât de lung este drumul de la copilăria dintr-un cartier din Filiași la realizarea unui transplant hepatic?

 

Acad. Irinel Popescu: Destul de lung, având în vedere faptul că primul transplant s-a făcut în anul 1997, aici în România. Din 1953, este un drum de 44 de ani, dacă o luăm cifric, altfel, e un drum care trece prin școală, prin liceu, prin facultate, prin multe specializări post-universitare și, spre șansa mea, pe unele le-am făcut chiar acolo unde s-a inventat transplantul hepatic, adică în Statele Unite. Nu a fost un drum ușor și, după cum vedeți, a fost și destul de lung.

Irinel Popescu

Cornel Dărvășan: Sunteți un „sclav” al meseriei, domnule academician?

Acad. Irinel Popescu: Cred că acest lucru face parte din fișa postului, nu mi-o luați în nume de rău. Cine spune că ar fi ceva ieșit din comun, în opinia mea vrea să braveze un pic. Oricărei meserii trebuie să-i fii sclav, dacă vrei s-o faci la nivelul cel mai înalt, iar în cazul medicinei, nivelul cel mai înalt este nivelul așteptat de pacienți. Eu pot să vă spun, după cum bine știți, că nu toate cazurile pot fi rezolvate, nu toți pacienții pot fi salvați. Mulți dintre ei au nemulțumiri – și asta face parte din meseria noastră. Dacă ne gândim la ce s-ar fi putut face mai bine, mai aproape de cele mai înalte cote, fiecare caz în parte, acesta este drumul către sclavie față de meserie. În măsura în care îți respecți această meserie și te raportezi la ea și la ce-ai fi putut face mai bine, devii automat sclavul meseriei.

Cornel Dărvășan: Dacă v-ar spune cineva că minunea corpului uman nu poate fi asemănată cu o mașină, la care se schimbă o piesă, acuzând, astfel, din punct de vedere etic, tehnica transplantului, ce i-ați răspunde?

Acad. Irinel Popescu: N-aș zice că nu poate. Îmi aduc aminte și de vremea când eram student, remediile acestei boli, dacă le privesc la momentul respectiv, erau aproape ridicole, ciroza hepatică era un caz de care mă ocupam direct și beneficia de niște așa – zise medicamente, a căror eficacitate era mai mult decât discutabilă, dar asta era în vremea aceea. Transplantul de ficat, chiar dacă cineva forțează nota și o aseamănă cu schimbarea pieselor unei mașini, până la urmă, reprezintă o soluție radicală, și indiferent de câte comparații am dori noi să facem, e o metodă net superioară oricăror alte metode, disponibile până în prezent, de a trata ciroza hepatică. Dacă, peste o vreme, se vor descoperi medicamente, care pot să trateze o astfel de boală fără să mai fie nevoie de transplant – și asta e foarte posibil, atunci putem reconsidera lucrurile, dar în prezent, transplantul hepatic, așa tehnicist, cum poate fi el, interpretat ca schimbarea unei piese la o mașină, e cea mai bună și cea mai eficientă metodă de tratament a unei boli grave și fără soluție.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Cornel Dărvășan: Care a fost cea mai importantă calitate pe care ați moștenit-o de la profesorul Dan Setlacec, mentorul dumneavoastră?

Acad. Irinel Popescu: Într-o școală în care te formezi, unele lucruri, până la urmă îți intră în reflex, și de aici încolo, odată trebuie să accepți că le datorezi mentorului – și nu e numai cazul meu, ci al tuturor celor care s-au format la școala profesorilor lui Setlacec .. E greu să le enumăr. Poate, pentru că revenim la ideea respectului față de meserie, aș spune că respectul trebuie să se manifeste față de toate componentele ei.

Trebuie să încerci să faci un act operator de calitate cât mai bună, dar și să-ți recunoști cu multă onestitate și limitele, și neîmplinirile în această profesie, să-ți comunici aceste rezultate așa cum sunt ele, tocmai pentru a le îmbunătăți mereu, cu aceeași onestitate de care vorbeam – și deci de a privi, dacă vreți, cu umilință, o meserie, care după părerea mea, este mult mai grea decât modestele capacități de care dispune un om, oricât de harnic ar fi, oricât de dotat ar fi, oricât de sclav al meseriei, cumva medicina cere mai mult, astfel încât un simplu om să le poată îndeplini și de la profesor am moștenit probabil acest lucru, în sensul că trebuie să tindem către ceea ce s-a numit perfecțiune în medicină, o situație la care nu vom ajunge niciodată și de aceea trebuie să privim meseria noastră cu respect și aș spune chiar cu umilință.

 

Cornel Dărvășan: Domnule profesor, transplantul este o problemă tehnic extrem de complexă, de la primirea pacientului până la externarea lui din spital, nu putem realiza noi oamenii simpli câte procese și compatibilități trebuie îndeplinite. Totuși, care sunt șansele unui bolnav în România, astăzi, de a primi un ficat nou, din momentul internării?

Acad. Irinel Popescu: Șansele au crescut simțitor în ultimii 3 ani, de când numărul de operații de transplant hepatic a depășit cifra de 100, de când numărul de donatori în România prin munca Agenției naționale de transplant și în special a doctorului Victor Zota a depășit 100, de aceea, dacă cu 10 ani în urmă dacă un bolnav inclus pe listă nu știa dacă va ajunge vreodată la operația de transplant, astăzi, cei mai mulți dintre ei ajung. E greu să vă dau cifre, aș spune doar că există niște estimări, una dintre ele a trebuit s-o facem, deoarece era vorba de o televiziune suedeză, venită aici cu o compatrioată de-a noastră al cărei diagnostic a fost pus în Suedia, indicația de transplant, de asemenea, a venit în țară pentru a i se face operația și am fost întrebat care e perioada de așteptare estimată și am spus că este cam un an de zile.

Cornel Dărvășan: Cu privire la ce ar trebui să fie conștienți azi românii, care au pe cineva, să zicem, în moarte cerebrală? Pentru că nu există încă, această psihologie a românilor de a-și folosi corpul în tehnica transplantului, după moartea cerebrală.

Acad. Irinel Popescu: Dați-mi voie să vă contrazic aici, rata de donare în România este una dintre cele mai ridicate din Europa, noi am spus-o de-a lungul timpului. Iar faptul că, la un moment dat, numărul donatorilor era mic și încă și astăzi este sub posibilitățile unei țări precum România, se datorează mai degrabă organizării sistemului sanitar și a serviciilor de terapie intensivă, unde se pierd mulți potențiali donatori; însă, când se ajunge la discuțiile cu familia, atunci se constată că rata de consimțământ este aceeași, ba chiar mai ridicată decât în restul țărilor europene.

Cornel Dărvășan: Ați putea să numiți câțiva ucenici, cărora le-ați încredința câteva dintre tainele transplantului hepatic, de care sunteți sigur că vor duce mai departe misiunea aceasta?

Acad. Irinel Popescu: În primul rând, sunt cei doi chirurgi principali cu care operez, cu care fac operațiile de transplant, doctorul conferențiar Vlad Brașoveanu și doctorița Doina Hrehoreț, care sunt chirurgi formați în momentul de față și care pot să efectueze independent această operație, iar fiecare, în echipa lui, are mai mulți chirurgi, care urmează și ei să fie capabili să efectueze operația independent.

Cornel Dărvășan: Care este crezul vieții dumneavoastră, domnule profesor?

Acad. Irinel Popescu: Nu este unul singur și din cauza aceasta nici nu aș încerca să individualizez. Prin profilul clinicii în care lucrez, spitalul Fundeni a fost întotdeauna o stație terminus și aici au fost întotdeauna îndrumate cazurile cele mai grave, de aceea, cum spuneam, sentimentul că nu poți să salvezi pe cineva – pe care, oricum, nimeni altcineva nu se încumeta măcar să încerce să-l salveze – îți dă un sentiment de neîmplinire; în același timp, însă, în asemenea cazuri au fost și succese cu totul deosebite, unele dintre ele le-am comunicat, unele dintre ele au fost bine primite în literatură, am discutat cu colegi din străinătate – și nu e unul singur, sunt mai multe, așa că nu aș vrea să individualizez.

Cornel Dărvășan: Care sunt primele trei cărți ale sufletului dumneavoastră?

Acad. Irinel Popescu: E greu de spus. Vedeți, în ultimii zece ani, am citit extrem de puțin, mult mai puțin decât aș fi vrut, pentru că situația profesională nu mi-a permis să o fac. Pe de altă parte, m-am profilat pe istorie și pe înțelegerea lumii în care trăim și a mecanismelor prin care aceasta funcționează, așa încât m-am depărtat puțin de marile cărți ale literaturii universale și poate că, într-o zi, mă voi întoarce la ele. Iarăși, nu e ușor să individualizez, mai ales că îmi plac foarte mult și autorii români, nu mă duc imediat în literatura universală – și mai este și acest lucru, că, în diverse perioade ale vieții mele, am avut diverse referințe care cu timpul s-au mai nuanțat, s-au mai schimbat. Am recitit Ulise și Portret al artistului la tinerețe, chiar de curând. James Joyce sigur este unul dintre autorii mei preferați și mai sunt și alții. Citesc și poezie, chiar am contribuit recent la o patografie a lui Mihai Eminescu, care, pentru mine rămâne cu siguranță un mare reper al identității românești în general, nu numai al poeziei sau al culturii. E un univers prea mare ca să pot spune.

Cornel Dărvășan: Vă rugați vreodată înainte de operații?

Acad. Irinel Popescu: De multe ori. Noi, chirurgii, am învățat de la Ambroise Paré, unul dintre părinții chirurgiei în secolul XVI, care spunea: ,,Eu l-am operat, dar Dumnezeu l-a vindecat!”. Deci, dacă mă rog, mă rog ca Dumnezeu să realizeze minunea de a vindeca un bolnav, asupra căruia noi efectuăm, pur și simplu, o operație și care se poate solda, uneori, cu un succes cu totul neașteptat – ceea ce ne bucură imens, iar alteori, din contră, cu un eșec, pe care nici măcar nu-l înțelegem. Deci, acest dicton vechi de patru secole rămâne valabil și astăzi.

Pot lua ca exemplu chiar mentalitatea generală, când oamenii își urează unul altuia sănătate și noroc. Această doză de șansă și de ajutor divin i-aș dori-o fiecărui bolnav pe care-l operez.

Avocatul vieții was last modified: noiembrie 6th, 2017 by Irinel Popescu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Irinel Popescu

Irinel Popescu

Este un medic și academician român. În prezent conduce Clinica de Chirurgie și Transplant Hepatic de la Institutul Clinic Fundeni. În luna noiembrie 2013, Irinel Popescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române, secția de Științe Medicale.
A mai scris: